România, încotro? (I)

de Nicolae BALINT

Lumea se schimbă. Într-un ritm accelerat. Pe întregul mapamond este tot mai evident faptul că democrația este în suferință. Nici modelele economice urmate până în prezent nu mai satisfac. Se pare că democrația și-a epuizat resursele și și-a atins limitele. Spre ce ne îndreptăm? Care va fi viitorul Europei (încă unite) sub forma ”hibridului” UE? Dar al României? Este oare nevoie de un nou model economic întrucât cel actual nu mai corespunde? Și care ar fi acel model economic (panaceu) care merită a fi urmat și pe care să-l urmeze și România? Există oare vreo similitudine între timpurile pe care le trăim în prezent și cele de acum mai bine de 80 de ani? Despre posibilele evoluții în contextul degradării continue a situației politice și implicit a cele economico-sociale în Europa și în lume, dar și despre posibilele riscuri de securitate pentru România și continentul european, în exclusivitate pentru cotidianul ”Zi de Zi”, câteva opinii ale unor foști înalți funcționari din diplomația românească și din serviciile speciale românești.

”Maica Rusie” vrea să se reformeze

Circumscrisă unui spațiu marcat de interese politice și economice cu miză ridicată, pentru România este vital să aibă foarte bune relații diplomatice cu Rusia și Germania, doi dintre cei mai importanți actori politici ai momentului. Poate de aceea, România ar trebui să privească cu un interes mult mai mare spre ceea ce se întâmplă în prezent, în cele două state și spre politicile pe care acestea le promovează, atât în plan intern, cât și extern. Referitor la cele ce se prefigurează a se desfășura în Rusia, Vasile Buga, fost diplomat, cu o importantă expertiză pe spațiul slav, ne-a declarat: ”Contestarea în cadrul unor ample demonstraţii de protest a victoriei partidului de guvernământ Rusia Unită în urma alegerilor parlamentare din 4 decembrie 2011 şi cererea de anulare a acestora au obligat autorităţile să tratateze cu mai multă atenţie cererile protestatarilor. Declaraţiile cuprinse în mesajul preşedintelui în funcţiune, Dmitri Medvedev, adresat la 22 decembrie 2010, Adunării Federale demonstrează intenţia de a se întreprinde unele măsuri, care să permită reformarea complexă a sistemului politic, descentralizarea puterii, combaterea corupţiei, îmbunătăţirea canalelor de comunicare ale puterii cu populaţia, antrenarea într-un grad mai mare a acesteia la activitatea statului, consolidarea democraţiei, încă firavă în Rusia. Măsurile anunţate, inclusiv în direcţia modernizării economiei, dezvoltării învăţământului, ştiinţei şi culturii, ocrotirii sănătăţii se înscriu pe fondul pregătirilor ce au loc în prezent în Rusia în vederea alegerilor prezidenţiale din 4 martie 2012.”

Din nou sub Putin, Rusia se va implica mult mai activ în politica internațională

După reforma realizată în domeniul serviciilor speciale, domeniu în care GRU a căpătat un rol mult mai important decât FSB, viitoarea Rusie, din nou sub Putin, intenționează să se implice mult mai activ și în rezolvarea unor probleme majore din politica internațională. Desigur, este nu numai o problemă de orgoliu din partea unei mari puteri, moștenitoarea principală a defunctului URSS, dar și o recunoaștere a din partea comunității internaționale. Despre intențiile de viitor ale lui Vladimir Putin, fostul diplomat Vasile Buga, ne-a declarat:    ”Sondajele de opinie indică faptul că actualul  premier, Vladimir Putin, care a mai deţinut deja două mandate de preşedinte al Rusiei, este cel mai bine cotat. Cu toate acestea, reacţiile înregistrate în ultima vreme în unele cercuri ale opiniei publice din Rusia fac improbabilă alegerea acestuia în primul tur. Pe planul politicii externe, conducerea Rusiei îşi exprimă deschiderea pentru promovarea unui dialog constructiv cu celelalte state, participarea activă la activitatea Grupului G-8, BRIC şi a Organizaţiei de Colaborare de la Shanghai, la soluţionarea  problemelor majore ale vieţii intenaţionale, inclusiv în vederea depăşirii urmărilor crizei globale. Este posibilă o implicare mai mare a Rusiei în soluţionarea prin mijloace politice a unor conflicte regionale, în condiţiile asigurării rolului coordonator al ONU. Pe plan european, Rusia îşi propune continuarea eforturilor în vederea încheierii unui Tratat de securitate europeană. În relaţiile Rusiei cu principalii actori ai vieţii internaţionale nu sunt de aşteaptat schimbări majore, estimându-se că acestea vor evolua într-o notă pozitivă, inclusiv cu statele aflate, ca şi Rusia, în pragul unor alegeri prezidenţiale, aşa cum este cazul SUA sau Franţa.”

                                                                                       

Germania, ” coloana de rezistență a UE”

Până în prezent, Germania nu a simțit efectele crizei economice, dar acest lucru este posibil în 2012. Traian Pleșca, fost ministru consilier, cu o importantă expertiză pe spațiul german, ne-a declarat: ”În ciuda crizei, Germania a avut în 2011 rezultate economice foarte bune: o creştere de 3% şi un deficit de doar 1% din PIB, şomajul foarte redus. Cancelarul Angela Merkel admitea că anul 2012 va fi mai dificil, dar că, totuşi, Germaniei «îi va merge bine». Ceea ce interesează în 2012 în UE este dacă Germania îşi va asuma o mai mare răspundere în găsirea de soluţii pentru atenuarea crizei euro, care ar putea periclita însăşi existenţa UE”. În pofida siguranței pe care o afișează public, cancelarul german Angela Merkel s-a dovedit deseori ezitantă în luarea unor decizii ce vizau acordarea de sprijin nemijlocit față de state din UE aflate în criză. Iată ce spune Traian Pleșca în acest sens: ”În context, se suspectează că unele ţări ar considera UE drept locul unde şi-ar putea impune interese naţionale şi nu ca o instituţie a compromisului între parteneri. Acesta este cadrul general în care va acţiona şi Germania în 2012, devenită în aceşti ani de criză o coloană de rezistenţă a UE, fără de care nimic nu poate decis şi fără a cărei contribuţii financiare nici o ţară nu poate fi ajutată eficient. Poziţia ezitantă îndelungată a cancelarului Angela Merkel de a sprijini ţările membre puternic afectate de criză a lăsat impresia că Germania ar practica insuficientă solidaritate faţă de acestea, că ar vrea să impună şi altora politica sa rigidă de austeritate”.

Germania-Franța, un tandem asimetric

Este evident că cele mai importante hotărâri cu privire la politica economică a UE, au fost elaborate și discutate inițial de tandemul Germania-Franța sau altfel spus, Merkel-Sarkozy. Referitor la acest aspect, Traian Pleşca a precizat: ”Tandemul Germania-Franţa, în ciuda asimetriei sale, va rămâne şi în actualele împrejurări nucleul iniţierii principalelor decizii privind soarta UE. Pentru cancelarul federal o prăbuşire a Euro-ului ar echivala cu eşecul proiectului european. Este de aşteptat deci ca Germania să-şi flexibilizeze poziţia sa în principalele puncte de divergenţă faţă de majoritatea partenerilor ei. Deja şi-a manifestat sprijinul pentru lansarea grabnică a unei iniţiative pentru stimularea creşterii economice şi a locurilor de muncă, ca parte a unei strategii de reducere a poverii datoriilor. Deocamdată, Germania nu sprijină ideea emiterii de eurobonduri de către Banca Centrală Europeană – împrumuturi garantate de ţările membre UE în favoarea ţărilor puternic îndatorate. De la ea se aşteaptă în acest an şi „sacrificii”: reluarea rolului ei de locomotivă a creşterii economice europene. Faţă de atâtea exigenţe, Germaniei îi revine o mare răspundere, iar poziţia cancelarului federal Angela Merkel, în 2012, nu este de invidiat.”                                                                     

Dictaturile militare nu au rezolvat problemele. Dar nici FMI

Greu încercatul continent latino-american, teren al unor experimente politice și militare concepute în diversele ”laboratoare” ale marilor arhitecți ai lumii, pare că și-a găsit în cele din urmă drumul de urmat. Unul propriu, nu impus din afară. Despre evoluțiile din acest spațiu, George Apostoiu, fost diplomat de carieră, cu o concludentă expertiză pe acest spațiu, ne-a declarat: ”Latino-americanii s-au vindecat de boala endemică a  dictaturilor militare corupte. Guvernele de stânga instalate în majoritatea statelor de pe continent au acum condiţii ceva mai propice pentru valorificarea pe plan naţional a uriaşelor resurse naturale de care dispun. Experienţele sunt pozitive, unele reuşite sunt excepţionale. Brazilia este azi a şasea putere economică a lumii. Argentina, prăbuşită sub guvernanţa FMI, este acum un stat echilibrat şi prosper de când şi-a luat soarta în mâini. Venezuela se află printre marii exportatori de petrol ai lumii. Urmându-le exemplul, Peru are ca deviză: să transformăm statul pentru a ne dezvolta Aceste ţări au reuşit diminuarea inegalităţilor prin politici sociale, orientarea bugetelor spre dezvoltare, creşterea randamentului în educaţie, regularizarea imigraţiei prin integrare”.

Vaticanul negociază în secret ieșirea Cubei din izolare

Transferul de putere dinspre El Lider Maximo, spre fratele său Raul s-a făcut la modul firesc, fără probleme. Acesta din urmă a înțeles însă că mare miză a momentului este ieșirea Cubei din izolarea care i s-a impus timp de câteva decenii. Iar Vaticanul, discret, s-a implicat în acest demers. Referitor la acest aspect, George Apostoiu a precizat: ”Cuba se află în cursă permanentă cu viitorul. Măsura luată de Raul Castro de a elibera 2.900 de prizonieri pare surprinzătoare, mai ales pentru cei cu prejudecăţi. O precizare: noua graţiere este rodul negocierilor constante şi discrete pe care Vaticanul le poartă cu Havana de decenii, cu beneficii pentru relaxarea ideologică, libertatea opiniilor şi a religiei. Dar şi această interpretare ar fi incompletă dacă nu am accepta realitatea că, după o jumătate de secol de blocadă americană, regimul castrist, condus acum de Raul Castro, este constrâns să gândească viitorul Cubei pornind de la imperative economice şi nu ideologice. Lumea latino-americană se schimbă din mers descoperindu-se pe sine. Viitorul ei nu poate fi conceput în afara unor noi, dar echitabile relaţii cu Statele Unite. Astfel, speranţele pentru eradicarea sărăciei, o altă boală cronică a continentului,  ar fi cu mult mai îndreptăţite.”

CASETA 1

Vasile Buga este născut pe data de 19 decembrie 1938, în comuna Sărățeanca, județul Buzău, Vasile Buga este din anul 1962, licențiat în litere (limba și literatura rusă – limba și literatura română). Patru ani, respectiv între 1962-1966, a fost preparator la Facultatea de limbi și literaturi slave, din cadrul Universității București, iar ulterior, din 1966, timp de 23 de ani, până în 1989, a fost referent la Secția Relații Externe și Cooperare Economică Internațională a C.C. al P.C.R. Din anul 1990 și până în 2002, a îndeplinit diverse funcții diplomatice (1990-1993, secretar I, consilier diplomatic la Ambasada României din Moscova; 1996-2000, consilier diplomatic la Ambasada României din Praga; 2000 – 2002, consilier diplomatic la Ambasada României din Moscova, persoană de contact în timpul președenției României la O.S.C.E.). Ulterior, a activat ca profesor asociat la Facultatea de istorie a Universității București, colaborator extern la ziarul Adevărul, și apoi cercetător științific la Institutul Național pentru Studierea Totalitarismului. A sprijinit crearea Comisiilor de istorie romano-rusă și româno-cehă, precum și activitatea cercetătorilor români în arhivele din Federația Rusă. În prezent, Vasile Buga este vicepreședinte al părții române în Comisia bilaterală a istoricilor din România și Rusia, precum și coordonator al Centrului de Studii Ruse și Sovietice din cadrul Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române. Doctor în istorie, domnia sa este și autor al unor interesante articole de politică internă și externă, publicate în prestigioase reviste din țară și din străinătate, precum și autor (coordonator) al unor lucrări de referință, precum “Putere și societate. Lagărul comunist sub impactul destalinizării. 1956”, INST, București, 2006 (Coordonator împreună cu istoricul Dan Cătănuș) și “Apusul unui imperiu. URSS în epoca Gorbaciov. 1985-991”, INST, București, 2007.

CASETA 2

Născut în 1942, Traian Pleșca este absolvent al Facultății de istorie din cadrul Universității București. În 1968 a fost angajat în Ministerul de Externe, ca atașat la Direcția Europa Occidentală, referent pentru Austria, desăvârșindu-și pregătirea diplomatică cu un curs postuniversitar de Relații Internaționale, studii desăvârșite la Viena, unde, în perioada 1971-1973, a frecventat cursurile Academiei Diplomatice. A funcționat atat în cadrul Centralei MAE, cat și în cadrul Ambasadelor României. Reprezentative sunt în acest sens funcțiile îndeplinte la Berlin, Bonn, Viena și Praga (1974 – 1980, la Ambasada României la Berlin, iar în intervalul de timp 1985-1990, la Ambasada României din Bonn, ca prim-colaborator al ambasadorului). Între 1993 – 1998, a îndeplinit mai multe funcții în cadrul Ambasadei României la Viena (consilier pe probleme de presă și politică; însărcinat cu afaceri ad-interim – timp de 9 luni, girant al atașatului militar – timp de 6 luni; prim-colaborator al ambasadorului). Între anii 2004 – 2005, a fost prim colaborator al ambasadorului României la Praga. Este doctor în economie și autor al mai multor studii și comunicări științifice, precum și al unor importante traduceri din autori germani, precum E. Matzner, H.P.Martin și H.Schumann ș.a.

CASETA 3

Licențiat al Universității București – Facultatea de Filologie, apoi bursier UNESCO, la Paris,  in 1969, George Apostoiu a funcționat în MAE român, din anul 1963, până în 2008, îndeplinind diferite misiuni diplomatice la Paris (UNESCO și Uniunea Latină), Bruxelles, Luxembourg, Roma, Moscova, Havana. A publicat mai multe articole, studii și comunicări, precum și lucrări de mare cuprindere intelectuală, dintre care se cuvine să enumerăm: ,,Mihai Eminescu. Rayonnement d’ un génie” (1989), ,,Eminescu. Pour le monde latin”, (2001), ,,Buongiorno, Italia” (2002), ,,Un Talleyrand pentru România. Trecut imperfect, prezent obsedant”, (2006), ,,Neamul și Babilonia. Spiritul public în cultura română”, (2009). Ministrul consilier George Apostoiu a realizat, de asemenea, și traduceri din literatura franceză și francofonă, precum și traduceri din poezia contemporană franceză, belgiană și africană.

 

 

 

 

Brâncuși trebuie adus acasă !

De aproape doi ani, poetul Laurian Stănchescu se străduiește să sensibilizeze opinia publică, dar mai ales diferitele instituții românești cu rol de decizie, pentru a face cuvenitele diligențe în scopul repatrierii osemintelor sculptorului Constantin Brâncuși. O dorință a acestuia exprimată pe patul de moarte – aceea de a se odihni alături de mama sa, în cimitirul din Hobița – dar neîmplinită până acum. Dincolo de promisiunile neonorate sau de minciunile spuse cu seninătate de unii dintre cei care ar fi avut obligația de face ceva, Laurian Stănchescu a găsit și găsește în continuare resursele interioare, dar și materiale necesare pentru a persevera în demersul său. Nu cedează și nu se lasă înfrânt. Și asta pentru că sunt totuși câțiva oameni inimoși și sensibili care l-au încurajat, l-au ajutat și îl ajută în continuare în demersul său. Evident, fiecare după posibilități. Iar asta îi dă tăria de a merge mai departe.

Demersurile pe lângă diverse instituții n-au avut efect

Laurian Stănchescu consideră demersul său a fi unul de onoare și demnitate națională. A încercat să determine implicarea în acest demers a unor instituții importante ale statului român. În unele situații nu a primit nici măcar un răspuns de complezență. ”Dorința lui Brâncuși, spune Stănchescu, de a fi înmormântat lângă mama sa, în cimitirul din Hobița, este pentru fiecare român o chestiune de onoare și demnitate națională. De un an și jumătate încerc să atrag atenția autorităților române prin proteste inițiate în fața Parlamentului României, Guvernului și a Ministerului Culturii. Aceste instituții, așa zise românești, au ignorat dorința lui Brâncuși. O consider a fi o atitudine antiromânească. Am lăsat documente și la Palatul Cotroceni pentru Președintele României, dar nu am primit nici un răspuns. Și a trecut aproape un an. Pot dovedi acest lucru…” Au urmat și alte demersuri birocratice care însă nu s-au soldat cu ceva concret.

Ministerul de Externe român nu s-a dovedit a fi receptiv

”Așa că pe 21 mai anul trecut, ne-a declarat Laurian Stănchescu, m-am dus la Hobița și am început marșul Brâncuși pe care l-am realizat, din păcate, într-o primă fază, doar până la Budapesta. Am mers cam 800 km pe jos, restul cu trenul și mașina. Au fost zone unde poliția mi-a interzis marșul pe jos pentru a nu provoca accidente. În Ungaria, la Capela Română din Budapesta – loc unde a fost prezent părintele David, un ziarist de la Jurnalul Național și un profesor de la Liceul Brâncuși din Craiova – m-am întâlnit cu ambasadoarea României. La Consulatul României din Szeged, m-am întâlnit cu domnul Dan Constantin, consulul României, amândoi cerându-mi documente despre repatrierea lui Brâncuși. Le-am dat, urmând ca domniile lor să le înmâneze ministrului de Externe. În Ungaria însă am rămas fără bani de drum, așa că marșul care urma să continuie până în Franța, a trebuit întrerupt și să mă întorc în țară…Pentru acel marș, care a durat 2 luni, am primit 7900 de lei de la domnul George Becali, o parte i-am împrumutat de la doamna profesor Minodora Stănculescu, iar restul i-am luat din casă.”

Implicarea Academiei Române, dar și a unor patrioți locali

Al doilea marș Brâncuși a fost mul mai bine pregătit, dar și receptivitatea unor instituții și a unor persoane particulare față de acest demers, a fost mult mai mare. Iată ce ne-a declarat Laurian Stănchescu: ”Întors în țară, am pregatit al doilea marș spre Paris, reușind să strâng 71 de semnături din Parlamentul României în vederea realizării demersului meu. După 60 de ani, Academia Română i-a făcut dreptate lui Brâncuși, în sensul că mi-a dat un document istoric prin care sprijină și este de acord privind reînhumarea osemintelor marelui artist, la Hobița. Mitropolia Olteniei mi-a promis cazare și masă până la Paris, prin Episcopiile românești din Europa, în urma unor întâlniri pe care le-am avut cu ÎPS Irineu, Mitropolitul Olteniei.” Uneori cel mai consistent ajutor vine de la persoane la care nu te aștepți. Reușita celui de-al doilea marș s-a datorat în special implicării lui Gheorghe Vlase, patronul unei firme de transport, un adevărat patriot. ”Era începutul lui noiembrie, și căutam necăjit o mașină pentru a desăvârși acest al doilea marș Brâncuși. Înmulțisem documentele pe care trebuia să le înmânez Președinției și Parlamentului Franței. Aveam și 96 de semnături de la descendenții lui Brâncuși, piatra de temelie pe baza căreia trebuie împlinită dorința marelui sculptor. Sfântul Dumnezeu a făcut să aud de un mare patriot român. Am sunat la firma domniei sale unde am vorbit cu doamna Valentina Neagu spunându-i ce aveam pe suflet. M-a ascultat cu rabdare și după câteva minute mi-a dat numărul de telefon al domnului Gheorghe Vlase, proprietarul firmei, care s-a dovedit a fi o emblemă a spiritului nobil românesc. În 5 minute aveam un microbus cu 8 locuri și șofer pentru visul lui Brâncuși….”

Promisiuni neonorate și indiferență

Un nou marș Brâncuși, noi peripeții. Pe 9 noiembrie 2011, Laurian Stănchescu a plecat din București alături de o echipă a unei televiziuni din România, spre Paris. Marșul, dus-întors, a durat 9 zile, iar în tot acest timp trebuia asigurată masa și cazarea pentru 8 oameni. Unii dintre cei care s-au obligat să susțină material marșul, au abandonat ideea, mai mult chiar, nici măcar nu au mai avut bunăvoința de a răspunde la telefon. Iată ce spune în acest sens, Laurian Stănchescu: ”A venit și prima deziluzie care s-a întâmplat la Mitropolia Banatului, unde urma să fim cazați, după înțelegerea cu Mitropolia Olteniei, înțelegere făcută prin părintele Zamfir, desemnat de Mitropolit. Nimeni însă, la Timișoara, nu știa nimic. L-am sunat pe părintele Zamfir, timp de o oră i-am trimis mesaje, dar nu mi-a răspuns. Disperat l-am apelat atunci pe domnul senator Radu F. Alexandru cerându-i ajutorul, iar domnia sa a reușit – prin cineva din Timișoara – să ne rezolve cazarea la un hotel. Dimineața l-am sunat din nou pe părintele Zamfir să îi amintesc de sfânta promisiune făcută, dar după o oră am renunțat, pentru că nu vroia să răspundă. O înaltă față bisericească nu mai răspundea unui om făcut de Dumnezeu…” Gheorghe Vlase, un om cu dragoste de istorie și cultură națională, a intervenit din nou salvator. ”În momentul acela, ne-a declarat poetul Laurian Stănchescu, m-am gândit că singurul om care poate salva marșul Brăncuși este domnul Gheorghe Vlase. L-am sunat stânjenit și i-am spus ce pățisem cu promisiunea părintelui Zamfir, de la Mitropolia Olteniei. Domnul Vlase m-a întrebat de căți bani am nevoie. Habar nu aveam cât costa cazarea și masa pentru 8 oameni, până la Paris și înapoi, timp de 9 zile. Am spus 2000 de euro, sumă pe care domnia sa mi-a trimis-o într-o oră. Sâmbătă seara am ajuns la Paris. Duminică aveam timp să mergem la cimitirul Montparnasse unde odihneau osemintele lui Brâncuși și la Muzeul Brâncuși, iar luni la Ambasada României la Paris.”

Ambasada României a fost foarte reticentă la demersul lui Stănchescu

Stat pe la porți închise, neîncredere și chiar suspiciune față de o intenție bine întemeiată. Și asta din partea unui oficial al Ambasadei României la Paris. Așa au debutat primele demersuri făcute de Stănchescu, în capitala Franței. ”După o oră de stat la poartă și priviți pe după perdelele de pe la geamuri, ne-a declarat Stănchescu, ne-a primit Ivet Fulicea din partea Ambasadorului României la Paris. De la început a fost împotriva dorinței lui Brâncuși și a demersului meu, spunând că nu avem acordul rudelor artistului din Canada. Halucinant! I-am amintit oficialului Ambasadei României că singurele rude ale marelui artist român, strănepoți și străstrănepoți, sunt vii și trăiesc în satul Hobița, din România, și nu în Canada. Mai mult decât atât, i-am spus că am și acordul lor scris ca să-l aduc în țară. Nu mă auzea deloc, o ținea cu Canada. M-am ridicat și am plecat din Ambasada României de la Paris cu sentimentul că ies dintr-o clădire bântuită de umbre fără suflet…” Lipsa de solicitudine din partea unei instituții care teoretic ne reprezintă în străinătate și care ar fi trebuit să acorde mult mai multă atenție față de un demers atât de întemeiat și cu atâtea semnificații, făcut de un conațional român, nu l-au descurajat însă pe Laurian Stănchescu. A depus documentele de solicitare a repatrierii osemintelor lui Constantin Brâncuși la Președinția și Parlamentul Franței, urmând ca în februarie să se întoarcă pentru a înmâna și alte documente Primarului Parisului. ”Am părăsit trist Parisul pentru că țara mea trăiește cea mai tragică și jalnică stare a existenței sale. Se luptă cu ea însăși ca un erou fără glorie. Eram necăjit și pentru faptul că Brâncuși mai rămânea încă un timp departe de țara sa! Spre începutul lui februarie 2012 mă voi întoarce din nou în Franța, pentru a mai înmâna și alte documente pentru repatriere, Primarului Parisului.”

Nicolae BALINT

CASETA 1

Poetul Laurian Stănchescu a ținut să precizeze că a găsit totuși susținere, în anumite momente, din partea unor români de bună-credință, particulari, persoane, dar și instituții publice, precum:

Particulari:

Gheorghe Vlase, Alexandru Enache, Valentina Neagu, Titu Ionașcu, Sergiu Tărtăreanu (România), Voin Pavel, Stevi Crasta, Petre Câmpean (Ungaria), Cristian Șișman (Austria), dr. Ion Gerota (Franța);

Persoane publice:

Academician Ionel Haiduc, Academician Nicolae Breban, Ioan Gârboni – director al Filarmonicii ”Banatul” din Timișoara;

Oamenii polici:

George Becali, Mariana Câmpeanu, Nicolae Bănicioiu, Victor Socaciu, Ioan Oltean, Raluca Turcan, Radu F. Alexandru, Daniel Oajdea;

Mass media

Agenția France-Presse, Radio Oltenia – Craiova, Ionică Bebe Viorel (cotidianul ”Gorjanul” și Antena 1 Gorj), Georgeta Petrovici – jurnalistă, Andrada Ioana Tache – reporter, Corina Drăgotescu și Cătălin Striblea

Instituții publice

Academia Română, Mitropolia Olteniei

Familia Brâncuși (descendenți)

Bia Brîcuși, Nicolae Brâncuși, Dumitru Brâncuși, Ioana-Blendea Brâncuși

CASETA 2

Constantin Brâncuși (n. 19 februarie 1876, Hobița, Gorj – d. 16 martie 1957, Paris)

Opera lui Brâncuși suscită și azi un interes deosebit din partea specialiștilor, dar și o admirație aparte din partea publicului larg. Considerat un artist de geniu – unul din primii 5 ai lumii – Brâncuși se bucură de o apreciere excepțională din partea francezilor care-l consideră a fi unul de-al lor, în timp ce Brâncuși însuși s-a considerat toată viața a fi român. Din păcate, în România natală, Brâncuși nu se bucură de considerația pe care o merită pe deplin.

Fidelitățile succesive ale unor militari reghineni

Sunt biografii aproape obişnuite, a căror traiectorie se aseamănă şi în acelaşi timp se interferează de mai multe ori. Au urmata şcoala elementară în Reghin. Au urmat apoi în perioade diferite, e drept, aceeaşi Şcoală militară austro-ungară de cadeţi. Toți patru au luptat prima dată pe același front, respectiv pe cel din Galiţia. La sfârşitul Primului Război Mondial au fost integraţi în Armata Regală română, şi asta pentru că era nevoie de experienţa şi priceperea lor militară. Primii trei au ajuns la gradul de colonel…, iar cel de-al patrulea la cel de general de divizie. Primii trei au ajuns mai târziu să se stabilească în străinătate, unde dealtfel au şi trecut la cele veşnice. Franz Csordacsics, Adolf Wagner, Hugo Kosch și Hugo Schwab. Patru profesionişti ai armelor. Şi toţi patru din Reghin. Au urmat cariere militare aproape identice. Înainte de opţiunile lor personale și fidelitățile lor succesive, s-au dovedit a fi în primul rând militari profesioniști. Şi-au onorat jurământul militar în armatele din care au făcut parte şi s-au retras cu demnitate atunci când s-au văzut puşi în situaţia dificilă de a alege.

Comandant al Şcolii de vânători de munte din Armata română

Născut în 1882 la Reghin, Franz Csordacsis a urmat Şcoala militară austro-ungară de cadeţi din Sibiu în perioada 1897-1901, devenind locotenent în 1902, după ce parcursese şi un stagiu de un an în calitate de cadet adjunct de ofiţer. După 6 ani petrecuţi la Albeştii Bistriţei ca ofiţer în cadrul Regimentului cezaro-crăiesc 101, în 1909 a fost mutat la Viena unde a şi fost avansat căpitan (1914). A făcut tot frontul având şansa să nu fie rănit, deşi a luptat în Galiţia, apoi pe frontul italian, la Isonzzo şi la Montenegro. Sfârşitul Primului Război Mondial pentru un ofiţer dintr-o armată învinsă şi dezintegrată, cum era şi cazul său, nu a însemnat însă şi sfârşitul carierei militare. După doi ani de “civilie forţată”, în 1920, fostul ofiţer austro-ungar a fost rechemat…în cadrele active ale Armatei Regale române. Un an ca ofiţer în cadrul regimentului nr. 26 dislocat pe Nistru şi încă un an ca ofiţer în garnizoana Craiova au reprezentat un stagiu suficient pentru a fi avansat maior şi numit comandant al Şcolii Speciale de Vânători (de Munte) de la Sfântu Gheorghe, la Centrul de formare al ofiţerilor de infanterie. În mod surprinzător însă – nu se cunosc motivele – Csordacsis, avansat lt. col în 1928, a demisionat din armata română în noiembrie 1935. Pe data de 27 februarie 1939 a fost avansat colonel în rezervă, pentru ca la mai puţin de şapte luni să fie rechemat în cadrele active şi să preia comanda regimentului nr. 14 dislocat în Moldova. Două luni mai târziu – la fel de surprinzător ca în 1935 – Csordacsis a fost dezarmat (!?), însă pe data de 15 iulie 1940 a fost mobilizat la Centrul de formare al ofiţerilor de vânători de la Sfântu Gheorghe, acelaşi centru pe care-l comandase cu mai mulţi ani în urmă. Demobilizat după arbitrajul de la Viena din august 1940, Csordacsis a rămas la Sfântu Gheorghe unde avea o casă, dar în septembrie 1944 s-a refugiat în vest cu armatele germane în retragere, sfârşind în 1978, într-un azil de bătrâni din Germania, la venerabila vârstă de 96 de ani.

Adolf Wagner, ofiţer austro-ungar, ofiţer român şi… ofiţer SS

Născut tot la Reghin, dar în 1886, Wagner a urmat aceeaşi şcoală militară din Sibiu între anii 1901-1905, fiind avansat locotenent în 1906 şi repartizat ulterior ca ofiţer în cadrul Regimentului 82 infanterie ungar din Bistriţa. În 1913 a fost mutat la Viena lucrând timp de aproape doi ani în Statul Major al Amatei Austro-Ungare, la Direcţia de construcţii şi fortificaţii. După un an petrecut pe frontul din Galiţia, a căzut prizonier la ruşi reîntorcându-se la Reghin în 1920. Abia refăcut după un dur prizonierat petrecut în Siberia, câteva luni mai târziu, Wagner a fost integrat în Armata Regală română şi a fost încadrat ca ofiţer (căpitan) la Regimentul 82 infanterie din Târgu-Mureş. Avansat maior la excepţional în 1921, Wagner s-a mutat din liniştitul oraş de pe Mureş în 1930, moment în care a fost avansat locotenent-colonel şi numit comandant la Regimentul 40 de la Bazargic, din Dobrogea (zona Cadrilater, parte cedată bulgarilor în 1940). Întrucât avea vechimea completă ca militar a fost pensionat în august 1940, imediat după arbitrajul de la Viena. Doi ani mai târziu, tânărul pensionar a fost integrat în Statul Major al Diviziei SS Prinz Eugen, lucrând alături și în subordinea lui Artur Martin Phleps (Foto 1), și el tot sas originar din Transilvania, care fusese ofițer austro-ungar, apoi activase în armata română (până în 1941) și apoi în armata germană. Remarcându-se în luptele de pe frontul iugoslav şi în cele din Italia de Nord (iunie 1942-mai 1945), Wagner a fost avansat colonel şi numit comandant al Diviziei 24 SS. A fost o comandă mai mult onorifică, peste nişte trupe demoralizate şi “încropite” din militari de la diverse alte unităţi desfiinţate, mulţi dintre ei fiind încă răniţi uşor şi doar parţial apţi de luptă. La mai puţin de o lună de la preluarea comenzii unităţii a fost luat prizonier de către americani împreună cu întreaga sa unitate. După doi ani petrecuţi prin patru lagăre americane, reghineanul Wagner a fost eliberat şi s-a stabilit la Munchen, oraş în care a şi murit în 1962.

Hugo Kosch a cerut ca urna cu cenuşă să-i fie adusă la Reghin

Aproape acelaşi ”traseu”: născut la Reghin în 1877, Şcoala militară de cadeţi de la Sibiu, frontul italian şi apoi integrarea în Armata română. La 44 de ani, Kosch era deja colonel şi comandant de regiment având posibilitatea să ajungă general la nici 50 de ani. Evi¬dent că biografia lui Hugo Kosch, cel de-al treilea reghinean, nu are aproape nimic senzaţional. Dacă impresionează ceva în mod deosebit este faptul că, înainte cu puţin timp de a muri (1967), Kosch – care era stabilit în Germania de aproape 40 de ani – a cerut ca urna sa cu cenuşă să-i fie depusă în cavoul familiei din Reghin. Dacă încercăm să citim printre rânduri vom înţelege că biografia sa, probabil, ascunde şi ceva dezamăgiri de ordin personal. După mai puţin de cinci ani petrecuţi în armata română, la vârsta de doar 45 de ani, a cerut să fie pensionat la cerere, cu toate că ar mai fi putut servi cel puţin 10 ani în armată. De ce? E greu de spus. Kosch, la fel ca ceilalţi doi nu a lăsat niciun fel de memorii. Doar însemnările lapidare de pe fişele de personal ale armatelor în care au servit cu conştiinciozitate, reuşesc să recompună, în linii mari, momente din existenţa unor militari de carieră. În mod cert că au fost adevăraţi profesionişti ai armelor.

A preferat moartea în locul prizonieratului sovietic

Un destin asemănător până la un punct cu al primilor trei, l-a avut și reghineanul Hugo Schwab. Sfârșitul său a fost însă unul cu totul aparte. Schwab s-a născut în 1887, în Reghin. Ofițer de carieră, în timpul primei mari conflagrații mondiale, a căzut prizonier la ruși în noiembrie 1914, pe frontul din Galiția. După patru ani de prizonierat, în anul 1918 s-a reîntors în Transilvania, iar sfârșitul războiului l-a gasit căpitan în rezerva. În 1919, la cererea sa, a fost integrat în armata română. Până în anul 1921 s-a aflat în garnizoana Târgu-Mureș, iar ulterior a comandat diferite subunități și unități la Turda și Alba-Iulia. În 1931 – timp de un an – s-a reîntors din nou la Târgu-Mureș, respectiv în cadrul corpului de comandă și stat major al Regimentului de infanterie nr. 82 din oraș. Colonel în 1928, Hugo Schwab a fost avansat general de brigadă în 1935, iar câteva luni mai târziu, general de divizie. În anul 1941, a participat la campania din Rusia cu Divizia 9 infanterie. Pe 24 august 1944, la o zi după întoarcerea armelor împotriva Germaniei și trecerea armatei române de partea aliaților, Hugo Schwab se afla la comanda Corpului 7 Munte, unitate al cărei punct de comandă se afla la mânăstirea Văratec. Conștient de faptul că datorită originii sale germane va fi luat prizonier de ruși – mai târziu s-a aflat că era trecut de ruși pe lista criminalilor de război – generalul a preferat să se sinucidă. A facut acest lucru cât se poate de discret și fără să lase nicio explicație scrisă. Aceasta a putut fi însă dedusă logic din atitudinea ulterioară a sovieticilor față de cei de origine etnică germană. Generalul Hugo Schwab este înmormântat la mânăstirea Agapia, în Moldova.

Nicolae BALINT

CASETA

Artur Martin Phleps (Foto 2)

A absolvit Școala militară din Sibiu, apoi a urmat cursurile Academiei Militare Imperiale din Pressburg (Bratislava). A devenit ofițer austro-ungar, iar în timpul primului război mondial a luptat pe frontul din Galiția, obținând până la sfârșitul razboiului gradul de locotenent-colonel. După terminarea războiului a fost integrat ofițer în armata română. A fost și instructor la Academia Militară din București apoi, cu gradul de general-locotenent, a devenit comandatul trupelor de vânători de munte, elita armatei române. Phleps este considerat de cei mai mulți istorici militari ca fiind cel care a organizat și pregătit vânătorii de munte ca pe o armă de elită a armatei române. În 1941, Phleps a trecut în trupele Waffen SS, fiind comandantul Diviziei 7 SS Prinz Eugen, formată din voluntari Volksdeutsche din Bulgaria, Croația, Serbia și România. Trimis în vestul României, în septembrie 1944, a murit undeva lângă Arad. Există mai multe variante ale morții sale, dar cea care merită a fi luată în seamă – în opinia mea – îi aparține generalului Dumitrescu (manuscris aflat – un exemplar – și la Arhivele mureșene). Este decorat cu Crucea de fier.

(Cea mai mare parte a informațiilor au fost obținute din volumul ”Sub semnul lui Marte – Militarii Reghinului”, de Dorin Ioan Rus) 

Scrisoare deschisă…oricui o citește

Domnului Sofalvi Szabolcs

- Primar al localității Sângeorgiu de Mureș - 

 

Necesare precizări

Articolul meu, intitulat ”Delir naționalist la Sângeorgiu de Mureș”, publicat în data de 19 decembrie 2011, în cotidianul”Zi de Zi”, mi-l asum în totalitate întrucât l-am scris într-un spirit echilibrat, pertinent și la obiect. Îndrăznesc să spun – cu modestia cuvenită - că și profesionist, dovadă fiind și reacțiile pe care le-am provocat. Cele sesizate au fost adevărate, iar ca dovadă în acest sens este faptul că s-au și luat măsuri – așa ați declarat într-un cotidian local - împotriva celui vizat. Deci, există o vinovăție….Dacă personajul în cauză, a gândit să facă ceea ce a făcut, de capul lui, e deja altă chestiune….alții sunt cei îndreptățiți să cerceteze și să lămurească acest aspect. Eu pot doar să presupun, dar ca om responsabil ce mă pretind a fi, nu pot să exprim această opinie în public – și nici nu am făcut-o - cât timp nu am o dovadă peremptorie. Îmi place să cred că fac acest lucru – adică scriu echilibrat, pertinent și la obiect - de acum opt ani, de când am început să public ca jurnalist freelancer în diverse publicații locale, naționale și din diaspora română, asumându-mi cu curaj și sinceritate opiniile.

Referitor la articolul în cauză, punctual, doresc să fac câteva precizări:

- Reiterez opinia mea, că faptele regretabile petrecute pe data de 16 decembrie 2011, la Sângeorgiu de Mureș - organizatori și responsabilități - trebuie lămurite la modul profesionist de organele cu atribuții în domeniul siguranței și ordinei publice, care ar trebui să se autosesizeze.

- Mi-am exprimat această convingere și în cuprinsul articolului și nutresc în continuare această speranță. În același timp, mai cred că ar fi trebuit să facă acest lucru chiar mai demult, respectiv din primăvara acestui an, când au început să apară mici pliante, în Sângeorgiu de Mureș, cu așa-zisul ”ținut secuiesc” în diverse locuri publice, pe diverși stâlpi și pe care oamenii (românii sângeorzeni), le-au dat jos. Nu știu dacă domnul primar are cunoștință de acest fapt…

- Așa cum era firesc, domnul primar a fost sunat de subsemnatul, în d.a. zilei de sâmbătă, 17 decembrie 2011, de trei ori, când scriam articolul, pentru a obține și opinia sa, dar nu mi-a răspuns. Evident, am menționat acest lucru și în articol. M-a sunat domnul primar, e drept, luni, pe data de 19 decembrie a.c., când articolul apăruse deja. Și apropo de convorbirea avută - aș fi foarte curios dacă domnul primar poate să reproducă în public cele spuse mie la telefon, vis-a-vis de persona vizată de articolul meu, dar și cele spuse de mine…la fel de echilibrat, pertinent și la obiect cum am scris, scriu și voi scrie în continuare. Fie că place, fie că nu. Eu cred că nu trebuie să placă ceea ce scriu, ci trebuie să reflecte doar adevărul.

- Faptul că nu am fost acolo, unde s-au întâmplat cele relatate în articol, nu înseamnă că nu aș fi avut dreptul să scriu despre cele petrecute la locul respectiv. Am scris articolul în cauză, în baza drepturilor pe care mi le asigură – și i le asigură oricărui cetățean român indiferent de etnie – art. 29 (alin. 1 și 2), 30, 31 din Constituția României / 2003, dar în primul rând, am scris având la bază opiniile unor oameni a căror moralitate și conduită, la fel ca și a domnului primar, este în afara oricărei discuții și de care eu nu mă îndoiesc. Oameni care, la fel ca dv., au fost acolo și au trăit acel moment regretabil.

- Trebuie să înţelegeţi că articolul meu, de luni, 19 decembrie 2011, îndeamnă la meditaţie, dar şi la luarea măsurilor care se impun pentru ca astfel de manifestări provocatoare să nu mai aibă loc pe viitor.

În altă ordine de idei, tot punctual, doresc să-i mai comunic domnului primar, următoarele:

- În foarte multe articole de ale mele, începând din anul 2009, am reflectat laudativ activitatea domnului primar și a primăriei – vi le indic doar pe primul dintre ele și penultimul - dar nu ați avut niciodată nimic de comentat atunci.   (spre exemplu: ”Suflu nou la Primăria Sângeorgiu de Mureș” – 16 februarie 2009, și  ”Un secol de activitate teatrală la Sângeorgiu de Mureș”, din 11 noiembrie 2001)

- Nu mai amintesc – dar domnul primar, cu siguranță că-și aduce aminte – despre elogiile întemeiate pe care le-am exprimat vis-a-vis de primărie, primar și consiliul local, în ziarul ”Cronică sângeorzană”, apărut în noiembrie 2011.

- Nu am înțeles și nu înțeleg, de ce v-a deranjat ultimul meu articol…E drept, nu mai era unul laudativ, dar cred – și dv. aveți capacitatea de a înțelege deplin acest lucru - că trebuie să vă asumați (nici mai mult, nici mai puțin, ci doar atât cât este necesar), nu numai succesele, dar și faptele mai puțin plăcute. Repet, doar atât cât este necesar și doar în ceea ce vă privește pe dv., ca pe primul dintre sângeorzeni. Doar sunteți persoană publică. Nu v-a acuzat nimeni de nimic, dar faptele s-au petrecut la Sângeorgiu de Mureș, într-un loc unde erați prezent, comise de un om care a făcut parte din același partid cu al dv., faptele au indignat, a existat o reacție, puteau să existe consecințe…Dumnezeu a vrut totuși să nu se întâmple nimic violent. Cred că sunteți de acord, nu? Am scris eu altceva? Am acuzat pe cineva? Ce vă deranjează de fapt? Faptul că a existat o reacție promptă față de cele întâmplate, o reacție la care probabil nu v-ați așteptat din partea românilor care încep să devină din ce în ce mai conștienți că trebuie să fie uniți și să ia atitudine în raport cu asemenea provocări?

- În opinia mea, și poate și a dv., asemenea personaje precum cel care a perturbat manifestarea de la Sângeorgiu de Mureș, nu trebuie să mai ocupe spațiul public și, chiar mai mult, să vină în contact cu viața școlară. Ori, în concepția mea – dar nu numai a mea – presa liberă, democrată, trebuie făcută la modul responsabil, echilibrat, cu simțul măsurii, dar la obiect, indicând clar derapajele care se comit, unde, când și de cine anume, dar avertizând și asupra unor posibile consecințe. Aceasta înseamnă nu numai crez jurnalistic, dar și deontologie profesională în tot ceea ce facem.

- Desigur, recunosc, ca român m-am simțit deranjat de cele petrecute la Sângeorgiu de Mureș, cum de altfel m-am mai simțit deranjat și de altele petrecute în timp, dar nu este cazul să le dezvolt acum. Pot însă oricând să o fac, dacă mă veți invita la o discuție între patru ochi. Eu le țin minte acele fapte, iar atunci când există riscul să le uit, le notez…pentru posteritate și pentru a mi le le putea reaminti, la nevoie. ”Scripta manent, verba volant”, zic latinii, și pe bună dreptate.

Cu aceeași stimă și respect dintotdeauna, dar și cu speranța că pe viitor asemenea lucruri nu se vor mai întâmpla, iar asemenea personaje care vin din negura istoriei nu vor mai ocupa spațiul public, nu-mi rămâne decât să vă doresc multă sănătate, fericire, echilibru și dreaptă măsură în toate! În fond gândim la fel, nu domnule primar? Și dv. nutriți aceleași sentimente, sunt convins.

LA MULȚI ANI!

Până când…dar mai ales până unde se va ajunge?

Atacurile și insultele la care este supus statul român și etnicul român în general, în țara lui, dar și în afara ei, au devenit în ultimul timp din ce în ce mai frecvente și într-o gamă din ce în ce mai diversificată. Lipsa de reacție promptă din partea instituțiilor abilitate, induce în mentalul colectiv – atât al celor vizați de insulte, cât și al celor care le proferează – senzația că statul român este incapabil să mai reacționeze sau că și-a abandonat total cetățenii, etnici români. S-a ajuns, de la insulte grosolane, gen Cibi Barna, refuzul de a mai intona imnul României, agresarea tânărului român din echipa de hochei-juniori a României, etc….și până la altele, subtile și insidioase, foarte bine ”deghizate” în cereri pertinente, gen solicitare de ”partaj” de documente din Arhivele Naționale ale României. Situația nu e de azi, de ieri…ci de mai bine de 20 de ani. Și pentru că planurile de divizare a României nu s-au putut realiza în decembrie 1989 și în martie 1990 - așa cum fuseseră gândite de ”marii arhitecți” de la Malta – s-a trecut la un altul, mult mai elaborat.

Compromiterea României și a etnicului român 

Astfel, pe fondul globalizării și a consecințelor sale inerente, precum pierderea graduală a identității naționale și a specificului românesc, dar și a degradării morale și social-economice a vieții populației, s-a trecut la compromiterea treptată a tot ceea ce este românesc, la decredibilizarea instituțiilor statului român și a capacității sale de mai face față coerent provocărilor la care este supus permanent, concomitent cu formularea unor pretenții din ce în ce mai mari și mai aberante. Este greu de crezut că tot acest efort de compromitere a României și a etnicului român, nu a fost gândit și nu este dirijat dintr-un anume, hai să-i spunem, ”centru operațional”. Nimic nu este întâmplător, dar trebuie să recunoaștem că un ”aport” substanțial la această masivă operație de intoxicare și subminare a etosului și identitarului românesc, cu un final ușor previzibil, o aduce – direct sau indirect – și prestația lamentabilă (de cele mai multe ori) a factorului politic românesc, de ieri și de azi, incapabil să înțeleagă miza unui joc care deseori îl depășește. Prea multe și nepermise compromisuri s-au făcut în ultimii 20 de ani. Celor care poate încă se mai îndoiesc – oameni de bună credință, de altfel – de cele spuse de mine, țin să le supun atenției concluziile care se desprind dintr-o cercetare întreprinsă de Centrul pentru Studii în Probleme Etnice al Academiei Române, într-o anume parte de țară românească, cercetare care care s-a încheiat în vara acestui an.

Un raport care trebuie să dea foarte serios de gândit decidenților politici

Iată ce se spune, printre altele, în raport: ”Judeţele Harghita-Covasna stau sub semnul unei urgenţe, urgenţe mute, pentru că nimeni dintre cei care ar trebui să vegheze asupra integrităţii comunităţii nu îşi asumă vreo reacţie. Urgenţa mută reprezintă sentimentul colectiv al neputinţei, corelat cu sentimentul abandonului-retragerii statului român din societate. Este un sentiment de substrat, identificabil prin cercetarea calitativă întreprinsă. Urgenţa şi abandonul, pe de o parte, credinţa ortodoxă care „îi mai ţine”, pe de altă parte, compun cadrul simbolic al existenţei comunităţii minoritare româneşti. Instituţiile publice răspund altor sarcini: organizează satisfăcător cotidianul, dar priorităţile de fond sunt ale altei comunităţi. Minoritatea locală românească este încurajată să-şi uite priorităţile ca şi comunitate. Apar noi disparităţi. Realitatea locală stă sub semnul dezechilibrului simbolic, sub care se dezvoltă toate cele celelalte dezechilibre din plan administrativ, economic, şcolar, cultural, demografic. Majoritarii maghiari îşi supraîntăresc comunitatea sub umbrela Geopoliticii maghiare a Bazinului carpatic, în timp ce minoritarii români, lipsiţi de suportul general al societăţii şi al statului se masifică, rămân fără comunitate. Principalul instrument al acestei geopolitici este puterea simbolică. Subordonat acestei geopolitici este un complex de acţiuni administrative, economice şi educaţionale. „Ei ridică statui aproape oricărui ungur care a contribuit la cultura maghiară”. (sătean, Belin, Covasna) Masificarea este un proces care afectează sănătatea socială a insului şi incapacitează pe termen lung spaţii social-geografice întinse. Noile disparităţi trimit la slăbirea gravă a vieţii comunitare pentru minoritatea românească şi la transformarea comunităţii majoritare maghiare într-o comunitate dominantă, de tip ideologic. Precizăm că prin supraîntărirea comunităţii dominante înţelegem depăşirea stadiului în care principala preocupare este prezervarea, cultivarea identităţii: se intră în etapa unei noi formule statale. …”

Românii, de la comunitate simbolică, la minoritate statistică

Redăm în continuare selecțiuni din cuprinsul cercetării întreprinse de Centrul pentru Studii în Probleme Etnice al Academiei Române, în județele Harghita și Covasna, cercetare care care s-a încheiat în vara acestui an. Concluziile, așa cum spuneam, sunt mai mult decât îngrijorătoare. ”O serie întreagă de studii ştiinţifice de teren - se arată în cercetare – foarte detaliate, sistematice şi de durată, împreună cu lucrări punctuale de istorie, marketing, geografie etc. ne îndreptăţesc la această concluzie. În oglindă cu aceste preocupări am constatat absenţa aproape totală a preocupărilor din partea statului român şi a societăţii civile de a cunoaşte problematica spaţiului şi de a oferi răspunsuri în plan strategic-naţional. Astfel, pe de-o parte, majoritarii din cele două judeţe au în fundal puterea simbolică, prezentă peste tot în ecologia locuirii, în special în spaţiul şcolar, administrativ. Pe de altă parte, ceilalţi, românii, se transformă din comunitate simbolică în minoritate statistică. Românii au statutul de naţiune tolerată, iar sentimentul asociat este teama. Astfel, etnicii minoritari sunt încurajaţi prin frică nespecifică şi prin cultivarea unui pragmatism parţial, suspendat deasupra identitarului etnic propriu, să-şi uite determinantele colective ale identităţii. Dincolo de aceasta, există un ansamblu de vecinătăţi care funcţionează acceptabil, chiar foarte bine în unele zone. Nici nu poate fi altfel, vecinătatea reclamă întrajutorarea. Singurele formule instituţionale care mai protejează viaţa comunitară românească sunt Biserica şi Şcoala. Biserica ortodoxă are însă nevoie de mult mai mult suport logistic în teritoriu, în timp ce şcoala îşi pierde treptat rolul, fiind la îndemâna autorităţilor locale neromâneşti. În acest timp, comunitatea maghiară funcţionează ca şi comunitate imaginată, prin încadrarea comunităţilor locale în ideologia expansionară a „bazinului Carpatic”. Comunitatea naturală, axată pe vecinătate şi întrajutorare devine principalul suport pentru transformarea administraţiei şi economiei locale pe criteriu etnic (maghiarizare).”

Elementul românesc dispare prin însumare și asimilare

”În arealul Harghita-Covasna există două tipuri de energii dominante:

- Afirmarea comunităţii imaginate maghiare prin ideologizare la nivelul comportamentului sătesc, de vecinătate, a relaţiilor interetnice. Fenomenul este deja profund şi se poate observa în practicile demografice de la nivel comunitar: la ţară, unde se presupune că întrajutorarea cotidiană, vecinătăţile sunt puternice, cei mai mulţi capi de familie au ţinut neapărat să-şi înregistreze copilul ca fiind maghiar.

- Subsumarea etnică a comunităţii româneşti, prin disponibilitatea vorbitorilor de limbă română de a-şi „dărui” identitatea, în special prin căsătorie. Fenomenul ia forma dizolvării etnice acolo unde comunitatea românească este deja slăbită, fiind incapabilă de concentrare demografică, socială etc. Aceasta înseamnă că, în spaţiul de contact între cele două comunităţi vecinătatea stă sub semnul ideologiei „etniei dominante”. Întrajutorarea poate fi cu uşurinţă observată în special la muncile câmpului. Dar, aşa cum vom arăta în cele ce urmează, dincolo de vecinătate există un strat suplimentar, în care relaţia este întemeiată pe imperativul ideologic de tip etnic, acela al „reproducerii etnice maghiare”. Un rol important în afirmarea comunităţii, în special a celei imaginate maghiare, o au şcoala, administraţia şi biserica. Acestea pot disloca sau polariza comunităţile prin limbă, respectiv prin credinţă, în decurs de câteva decade. Cazul Doboi din Plăieşii de Jos este printre cele mai relevante din acest punct de vedere. Problema realităţii contemporane este că, deşi comunităţile locale împart un fond comun de convieţuire materială şi spirituală, ideologia dominantă îl utilizează ca şi instrument de separare prin promovarea unei singure comunităţi în spaţiul public şi economic. Una dintre comunităţi se transformă din partener, în comunitate imaginată dominantă, iar cealaltă se dizolvă. (…) Deşi românii sunt majoritari în România, datorită configuraţiei administrative, educaţionale, economice şi politice din judeţele Harghita şi Covasna, românii au statut de facto de minoritate locală. Pe lângă discriminarea negativă la care sunt supuşi în plan local, populaţia românească din cele două judeţe este discriminată negativ în mass media şi politica naţională, în sensul că nu are acces la exprimarea intereselor şi problematicii sale.” Această cercetare foarte serioasă, bine documentată și argumentată, ar trebui să dea serios de gândit decidenților politici. Se mai poate face ceva pentru românii din Harghita, Covasna și parțial Mureș? Ce anume și cum? Sau poate e prea târziu și nu mai merită efortul pentru că, oricum, zarurile au fost aruncate…

 

Nicolae BALINT

 

Delir naționalist la Sângeorgiu de Mureș

FOTO: Totul părea că se va desfășura cât se poate de firesc…….

Public român și maghiar. De toate vârstele. Ceea ce ar fi putut să fie – la fel ca în anii anteriori – o frumoasă manifestare culturală, în spiritul creștin al sărbătorilor Crăciunului, s-a terminat din păcate, vineri seara, 16 decembrie a.c., într-o stare de tensiune greu de imaginat și descris. Organizată de Fundația Culturală ”Soli Deo Gloria” din Sângeorgiu de Mureș, cu sprijinul Primăriei și al Consiliului local, reuniunea corală nu a mai fost ca în alți ani. Puțin a lipsit ca totul să nu degenereze într-un conflict cu caracter etnic. S-a găsit în cele din urmă acea picătură de echilibru necesară pentru dezamorsarea stării conflictuale ce se prefigura la Sângeorgiu de Mureș. Față de această situație, instituția Prefectului Mureș, dar și alte organe abilitate au datoria să se autosesizeze și să cerceteze despre ce a fost vorba. Asta pentru că oricând ar mai putea să apară și altele. Cu aceiași protagoniști sau poate alții. În situații chiar mai grave.

Provocare deliberată sau crasă inconștiență?

Un slujitor al lui Dumnezeu – cel puțin în teorie – preotul unitarian Pálffy Támas Szabolcs, consilier local din partea UDMR, a găsit de cuviință că reuniunea corală anuală de la Căminul cultural din Sângeorgiu de Mureș, este cel mai potrivit moment pentru a arbora pe scenă așa-zisul drapel secuiesc și a face apologia ”ținutului secuiesc”. În fața unui public – român și maghiar – care venise acolo pentru cu totul altceva. A fost total neinspirat, pentru că față de această insolență fără margini, un afront cât se poate de evident față de români – unul din multele care încep să se manifeste tot mai frecvent în tot mai multe părți ale Transilvaniei – publicul de această etnie a început să vocifereze și apoi, în frunte cu preotul ortodox Eugen Bărăian și cu consilierul PDL Susana Bocretaș, a părăsit sala. Zadarnice au fost demersurile făcute de primarul Sófalvi Szabolcs și viceprimarul din localitate – până atunci martori muți la cele petrecute în sală – de a-i readuce pe cei plecați din Căminul cultural. Despre cele întâmplate vineri seara, Ilarie Gh. Opriș, sângeorzan și fost primar al localității, a declarat: ”Auditoriul român și membrii corurilor ortodoxe au protestat insistent, apoi s-a ridicat și majoritatea a părăsit sala (…) Este trist că s-a stricat o frumoasă sărbătoare, așteptată atât de locuitorii români, cât și de cei maghiari din comuna Sângeorgiu de Mureș, prezenți în număr foarte mare în sala Căminului cultural.” Susana Bocretaș, consilier local din partea PDL, a declarat la rândul ei: ”Luni, ne vom adresa presei și vom mediatiza cazul. A fost o palmă nemeritată pe obrazul românilor care erau pregătiți să participe la sărbătoarea nașterii Domnului, în spiritul toleranței, spirit pe care-l induce această sărbătoare.” Și preotul ortodox Eugen Bărăian, a vorbit despre manifestarea de la Sângeorgiu de Mureș, în aceeași idee a toleranței creștine. ”E cât se poate de regretabil, a declarat Bărăian. Ne-am dus (la Cămin – n.a.) în ideea de toleranță și unitate creștină. Cum de s-a putut întâmpla așa ceva? Organizatorii au datoria să răspundă. Am considerat că plecarea din sală este atitudinea corectă și potrivită care se impunea din partea noastră.” Am încercat, așa cum este firesc, să aflăm și un punct de vedere al primarului. Din păcate nu a putut fi contactat telefonic. Așteptăm cu interes și un punct de vedere al vigilentei Ligi Pro Europa. Se mai cuvine menționat faptul că preotul unitarian Pálffy Támas Szabolcs, a fost și un permanent invitat al festivităților de deschidere și încheiere a anului școlar, la școala din localitate. Desigur, poate că pe viitor, se va avea în vedere faptul că prezența unui asemenea personaj cu atitudini cel puțin discutabile, este una provocatoare și tocmai de aceea, total inoportună într-o unitate de învățământ.

Nicolae BALINT

Soldații uitați ai unei cauze pierdute

Felicitări sincere – cele mai multe – dar și de complezență. Și binențeles, câteva întrebări. Unele cu o ușoară insinuare. Adică ce am avut eu de câștigat implicându-mă în această lansare? ”Fereastra serviciilor secrete – România în jocul strategiilor globale”, volumul lui Aurel I. Rogojan, lansat săptămâna trecută la Târgu-Mureș, a fost în mod indiscutabil, un succes. Datorat în mod hotărâtor ”Asociației cadrelor militare în rezervă și în retragere din S.R.I.” – filiala Mureș, Hotelului ”GRAND„ și, desigur, cotidianului ”Zi de Zi”. Eu am fost doar ”o rotiță în angrenaj”. Și n-am câștigat nimic material. Țin să le spun asta – ca să-i ”liniștesc” – celor care au încercat să insinueze ceva în acest sens. Câștigul meu a fost însă altul. Mult mai mare. Unul pe care îl urmăresc de 22 de ani. Obsesiv, tenace și constant. Să aflu cât mai mult despre ce s-a întâmplat acum mai bine de două decenii. De la oameni direct implicați și aflați atunci la primul nivel de decizie. Și să mai adaug astfel o piesă la imensul puzzle care a fost decembrie 1989. Și ceea ce a urmat după. Vreau să știu pentru ce era să mor atunci. Dacă ar fi meritat…Alții – și nu puțini – chiar au murit de-a adevăratelea. Și, apropo. Domnilor care puneți întrebări insinuante, vreau să vă întreb și eu dacă ați simțit vreodată aripa cenușie a morții deasupra voastră? Și frica animalică ce o însoțește? Și care se insinuează treptat în minte și în trup? Apoi, depășind oarecum momentul respectiv și împăcat cu soarta, să te rogi ca măcar – dacă va fi să fie – să nu suferi. Să te duci așa, dintr-o dată…Ca și cum nici n-ai fi existat. Și să lași în urmă copiii, soție, totul…un univers. Universul tău. Toate ca și cum n-ar fi fost. E un sentiment copleșitor. Și sfâșietor totodată. Probabil că nu ați simțit asta Și nici nu vă doresc să traversați un astfel de moment. Eu am simțit acea aripă cenușie deasupra mea. Tot într-un decembrie. Era în 1989. Acum 22 de ani. La Sibiu – acolo unde mă aflam – oamenii au murit pe capete. Cei mai mulți dintre ei nici măcar nu au știut de ce. Familiile lor și nici noi, cei care am avut șansa să traversăm momentul, nu știm nici azi. Doar explicații oficiale…sau mai bine zis, minciuni oficiale. Cine ne-a împărțit atunci în ”buni” și ”răi”? ”Marii arhitecți” de la Malta? Din aceeași tagmă a celor care au conceput ”revoluțiile portocalii” și ”primăvara arabă”? Ajung tot mai mult la concluzia că nu merită să mori pentru nimic. Merită însă să trăiești pentru orice. Viața este unică, vă asigur. Înveți să o prețuiești abia atunci când realizezi pe lângă ce ai trecut. Un răsărit care ar fi putut să fie ultimul. Sau un apus care putea fi ultimul. Ori un zâmbet nevinovat de copil pe care să nu-l mai vezi vreodată. O strângere de mână și un sărut fugar al unei soții cu ochii în lacrimi și tremurând de spaimă. Poate ultimele imagini….Noi, cei care am supraviețuit acelor momente din decembrie 1989, indiferent de baricada pe care ne-au impus-o ”arhitecții” care făceau atunci jocurile, suntem soldații uitați ai unei cauze pierdute. Dacă a fost revoluție, atunci ea s-a pierdut pe drum. Beneficiarii de azi, știu de ce.

Nicolae BALINT

”Fereastra serviciilor secrete – România în jocul strategiilor globale”, lansat cu succes la Târgu-Mureș

de Paul DOBRIAN

Marți, 6 decembrie a.c., începând cu ora 16,00 a fost lansat la Târgu-Mureș, în ambientul de excepție asigurat de Hotel ”GRAND” și având ca partener media cotidianul ”Zi de Zi”, volumul ”Fereastra serviciilor secrete – România în jocul strategiilor globale”, de Aurel I. Rogojan. Evenimentul s-a bucurat de un interes cu totul și cu totul deosebit. Prezența la lansarea cărții a peste 150 de persoane reprezintă o dovadă în acest sens. Volumul menționat îi aparține unui autor prolific și care are în urmă o bogată expertiză în domeniul informațiilor și contraspionajului, un om care-și asumă cu mult curaj și răspundere afirmațiile făcute în cuprinsul lui. Impresiile invitaților, dar și ale recenzorilor de carte vin dealtfel să confirme succesul de care s-a bucurat lansarea volumului.

O lucrare care atinge probleme sensibile și delicate

Despre conținutul volumului, prof.univ.dr. Vasile Dobrescu, de la Universitatea ”Petru Maior” din Târgu-Mureș, unul din cei doi recenzori, a declarat: ”Această lucrare lansată azi la Târgu-Mureș, nu se înscrie în seria lucrărilor de memorialistică. Este cu totul altceva, dar ceva cât se poate de necesar. Subliniez faptul că este o lucrare bine alcătuită, bine documentată și care, cititorului, i se conturează treptat, prin prisma experienței căpătate de domnul Rogojan în activitatea depusă de domnia sa. O lucrare care exprimă o atitudine sobră și echilibrată din partea unui om cu o vastă experiență și expertiză în domeniul serviciilor secrete.” Un alt recenzor al cărții, prof.univ.dr. Ioan Sabău-Pop, Universitatea ”Petru Maior” din Târgu-Mureș, a declarat: ”Lucrarea domnului general Rogojan atinge probleme cât se poate de sensibile și delicate, tocmai de aceea cât se poate de actuale. Acest popor merită adevărul. Adevărul despre decembrie 1989, despre martie 1990 la Târgu-Mureș, despre mineriade, despre prăbușirea economiei românești, dar și despre forțele ostile care acționează constant pentru destrămarea țării. Cartea aceasta are meritul că atinge toate aceste probleme, chiar dacă nu ne lămurește pe deplin.”

”Am simțit că aici, în Mureș, românii se simt mândri și demni că sunt români”

Vizibil emoționat, generalul de brigadă S.R.I. (rz) Aurel I. Rogojan a ținut să arate modul cum a perceput evenimentul organizat la Târgu-Mureș. ”Mulțumesc prietenilor, camarazilor și gazdelor, a declarat Aurel I.Rogojan, care m-au onorat cu acest eveniment prilejuit și de dorința distinșilor reprezentanți ai comunității mureșene de a deschide paginile acestui volum. Exprim recunoștință specială recenzorilor cărții, domnilor profesori universitari Vasile Dobrescu și Ioan Sabău-Pop, precum și domnului Nicolae Balint care m-a adus în casele multora dintre dv. și ale românilor din diaspora prin intermediul cotidianului Zi de Zi și al altor publicații (…) Evenimentul care s-a consumat la Târgu-Mureș a întrecut orice așteptări și m-a copleșit. Am participat la mai multe lansări de carte și de fiecare dată am spus că a fost cea mai reușită acțiune, dar vă declar cu toată sinceritatea că ceea ce s-a întâmplat astăzi, a fost cu totul și cu totul mult peste celelalte lansări la care eu am fost prezent vreodată. Vreau să remarc cu această ocazie un alt fapt care m-a impresionat: prezența părintelui din Sângeorgiu de Mureș alături de acel cor de români care au interpretat colinde și care a produs o impresie cu totul deosebită. Am simțit că aici, în Mureș, românii se simt mândri și demni că sunt români și știu să-și trăiască viața așa cum mulți alți semeni de-ai noștri, din alte părți ale țării ar trebui să le urmeze exemplul.” În aceeași ideea s-a exprimat și general colonel (r.) Iulian Vlad, fost ministru secretar de stat: ”Sunt foarte impresionat. Am constatat prezența unui public cald și elevat care a cuprins sfere importante ale societății mureșene. Am remarcat atenția și interesul de care s-a bucurat această lansare de carte, fapt datorat subiectelor pe care le tratează. Ceva cu totul și cu totul deosebit. Felicitări organizatorilor, felicitări participanților!” La rândul său, general de brigadă S.R.I. (rz.) Adrian Bărbulescu, vicepreședinte al Asociației Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere din S.R.I., a menționat faptul că ”A fost o reușită din toate punctele de vedere, mă refer atât la organizare, cât și la conținutul și ținuta manifestării. Cartea de față, ca de altfel, toate cărțile scrise până acum de domnul general Rogojan au stârnit și stârnesc interes deosebit, dar îndeamnă și la meditație.”

O carte care contribuie la promovarea ”culturii de securitate”

Moderatorul acțiunii, profesorul Nicolae Balint, publicist, a remarcat faptul că manifestarea a contribuit și la promovarea conceptului de ”cultură de securitate”. ”Cartea a stârnit un interes extraordinar, chiar dacă uneori trebuie să citești printre rânduri, a declarat Balint. Ca un aspect aparte – dincolo de interesul pe care cartea îl dezvoltă în rândul istoricilor și jurnaliștilor – ea contribuie implicit și la promovarea culturii de securitate, aspect care nu ar trebui să lipsească din pregătirea cetățeanului român de azi. În altă ordine de idei, prezența generalului de brigadă S.R.I. (rz.) Aurel I. Rogojan, a generalului colonel (r.) Iulian Vlad, precum și a generalului S.R.I. (rz.) Adrian Bărbulescu, au dat o mare greutate evenimentului. Este și meritul cotidianului Zi de Zi, care a găzduit generos o prezentare anterioară amplă a conținutului acestei cărți. Am apreciat în mod deosebit prezența într-un număr mare a unui public foarte select. Peste 150 de persoane. Cadre militare în rezervă și în retragere din structurile de apărare, siguranță și ordine publică – S.R.I., M.Ap.N., M.A.I. – profesori, distinși universitari, studenți și nu numai…adică toți cei interesați de istoria recentă. Nu cred că au mai fost, de curând, lansări de carte în urbea noastră care să adune la un loc atâția oameni. Organizarea și încadrarea în timp a fost, de asemenea, exemplară. Iar momentul cultural-artistic realizat de corul de copii de la Gimnaziul Tudor Vladimirescu, cor condus de profesorii Mircea Finu și Georgeta Boțan, precum și grupul coral-instrumental Dorul mureșan din Sângeorgiu de Mureș condus de preotul Petru Miron, au dat un plus de consistență evenimentului. Desigur, nu pot să nu remarc eforturile depuse de lucrătorii de la Hotel Grand, cel care a găzduit evenimentul și personal de d-na Claudia Pescari, care s-a preocupat de asigurarea unui ambient și climat cât mai intim. În fine…una peste alta, a fost o reușită, o manifestare necesară, una de ținută, decentă și echilibrată din punct de vedere al conținutului.”

EVENIMENT EDITORIAL – Generalul de Bg. S.R.I. (rz.) Aurel I. Rogojan, prezent la Târgu-Mureș pentru a-și lansa cartea

Peste mai puțin de două săptămâni, generalul de Bg. S.R.I. (rz.) Aurel I. Rogojan, va fi prezent la Târgu-Mureș pentru a-și lansa cel mai recent volum al domniei sale, “Fereastra serviciilor secrete – România în jocul strategiilor globale”. Este o carte de excepție care a stârnit deja aprinse controverse și polemici. Din partea celor vizați, evident. Cotidianul ”Zi de Zi” și săptămânalul ”Ziarul de Mureș”, vă vor prezenta pe larg acest eveniment, anunțându-vă din timp asupra datei, locului și orei la care se va desfășura evenimentul. Împreună cu domnia sa va fi prezent directorul Editurii ”Compania” din București și jurnalistul de investigații Victor Roncea, precum și – foarte posibil – alți invitați surpriză. Nu ratați acest eveniment.

 O carte care nu trebuie să lipsească din biblioteca dumneavoastră

Vreţi, dar mai presus de orice, sunteţi pregătiţi să înţelegeţi şi să acceptaţi ceea ce s-a întâmplat în România în ultimii 20 de ani? Autor prolific, incitant şi incomod, Aurel I. Rogojan, general de brigadă S.R.I. (în rezervă) – care a acordat recent un interviu cotidianului ”Zi de Zi” – vă oferă un răspuns prin intermediul acestei cărți de excepție. Unul pertinent, curajos, documentat şi foarte bine argumentat. Depozitar al unor secrete bine păzite, generalul Rogojan consideră că a venit timpul să ”tragă puțin vălul” așternut, astfel încât cititorul să-și facă o idee și să înțeleagă ce s-a întâmplat cu România ultimilor ani. Multe dintre personajele nominalizate de autor în această carte, trăiesc. Și trăiesc chiar foarte bine. Sunt printre noi și ne dau azi lecții de morală și anticomunism. Cu circa 60 de ani în urmă, părinții lor, veniți cu tancurile sovietice, ne dădeau lecții de marxism. Ciudată mai poate fi uneori istoria…

Din cuprinsul volumului

Extremismul naţionalist poate învia în criză • Tismăneanu şi Patapievici: sub zodia noilor cominformişti • Destructurarea Securităţii şi profitul economic al acestei afaceri politice • Serviciile secrete româneşti după 1989 sau Dintr-o reformă în alta • Ofiţerii U.M. 0110 «anti-K.G.B.» – primii disponibilizaţi din S.R.I. • «Apropierea intelectualilor» • Gogu Rădulescu şi «loja de la Comana» • Evenimentele din iunie 1990 – corolar al loviturii de stat militare din decembrie 1989 • Pacepa: secret, real, imaginar…• Întâlniri cu Perfidul Albion: Intelligence Service în România • Şcoala de la Păltiniş • Delirul maghiar: propagandă, spionaj şi extremism pentru «Ungaria Sfântului Ştefan» • «Ungaria» din inima României – file din cronologia proiectului neorevizionist «Autonomia Ţinutului Secuiesc» • Iugoslavia versus România în războiul din umbră.

Cine este Aurel I. Rogojan?

Aurel I. Rogojan, general de brigadă S.R.I. (rez.), este născut la data de 5 noiembrie 1949 în Incești, județul Bihor. A absolvit în 1970, ca şef de promoţie, Şcoala Militară de Ofiţeri Activi a Ministerului de Interne, arma informaţii, specializarea contraspionaj. În 1973 a absolvit şi Facultatea de ştiinţe juridice a Universităţii Bucureşti, iar în 1976 cursuri postuniversitare în specializările „criminologie” şi „psihopedagogie”. Între 1977 – 1985, a fost șeful de cabinet al secretarului de stat în Ministerul de Interne (din 1984, adjunct al ministrului de interne, iar din 1987 ministru secretar de stat și șef al Departamentului Securității Statului), generalul colonel Iulian Vlad. Evenimentele din decembrie 1989, l-au găsit pe Aurel Rogojan la comanda Serviciului Independent Secretariat-Juridic al Departamentului Securității Statului. S-a aflat neîntrerupt în activitate între anii 1970-2006. Timp de aproape două decenii, a desfăşurat, concomitent cu activitatea specifică, şi activitate didactică în instituţiile ce pregătesc cadre din domeniul informaţiilor şi contraspionajului. Pe lângă articole, interviuri şi conferinţe apărute în presă, a publicat o serie de lucrări în regim de „informaţii clasificate”, precum şi volumele ”1989. Dintr-o iarnă în alta. România în resorturile secrete ale istoriei” (Editura Proema, Baia Mare, 2009) si “Fereastra serviciilor secrete. Romania in jocul strategiilor globale” (Editura Compania, București, 2011). Este coautor al lucrărilor ”Servicii secrete străine. Retrospectivă şi actualitate. Interferenţe în spaţiul românesc”, împreună cu Marian Ureche (vol. 1 şi 2, Editura Paco, Bucureşti, 1999-2000), iar împreună cu Traian-Valentin Poncea, ”Servicii secrete din Ungaria” (Editura Academiei Naţionale de Informaţii, Bucureşti, 2003),”Spionajul ungar în România” (Editura Elion, Bucureşti, 2007), ”Istorie, geopolitică şi spionaj în Balcanii de Vest” (Editura Proema, Baia Mare, 2009).

CASETA

”Anul 1990 i-a prins pe mulţi cu importante lichidităţi. Nu erau neapărat persoane din înalta nomenclatură, ci îndeosebi oameni care – spun ei – s-au descurcat. [...] Posesorii de lichidităţi erau permanent în căutare de oameni siguri, pe care să se poată bizui la punerea pe picioare şi la promovarea afacerilor. Oferta cea mai preţioasă o constituiau foştii ofiţeri de Securitate, apreciaţi ca discreţi, conştiincioşi, modeşti în pretenţii şi disciplinaţi, devotaţi, capabili să înfrunte riscuri şi deprinşi să rezolve situaţii critice. Alianţa puterii economice în curs de afirmare cu „excomunicaţii“ din lumea informaţiilor secrete a stat la baza multor reţete de succes în afaceri, dar a cunoscut şi evoluţii la limita legii ori care s-au constituit în riscuri şi pericole pentru legalitate. Mai cu seamă acolo unde au interferat reţelele internaţionale ale crimei organizate conduse de falşi masoni dar veritabili mafioţi. După două decenii de continuă deconspirare, supuşi permanent blamului public, suspectaţi de toate relele societăţii şi imperfecţiunile democraţiei, „securiştii“ au devenit imuni. Campania dusă împotriva lor nu face decât să le crească mai departe cota. Aşa s-a ajuns ca valoarea securistului să nu mai poată fi cuantificată. Azi, cine se respectă în România are propriul său securist. Bibelou, mascotă ori talisman!”

Nicolae BALINT

Mureșeanul care a corespondat cu Einstein

Un mureșean cu perspective deosebite. A fost remarcat de Einstein și a purtat corespondență cu acesta. Marele savant era interesat de cercetările lui. Destinul lui Francisc Panet, mureșeanul preocupat de chimie și fizică și apreciat de Einstein, a sfârșit însă brutal, la Jilava, sub gloanțele plutonului de execuție.

Primii pași, în urbea de pe Mureș

Născut în 1907, la Târgu-Mureş, într-o familie foarte înstărită, tânărul Panet a avut şansa să studieze în străinătate, mai precis la “Deutsche Technische Hochschule” (Politehnica) din Brno, Cehoslovacia (Foto 1), la începutul anilor ’30. Înzestrat cu o gândire logică excelentă, meticulos şi foarte organizat în expuneri, studentul Panet a atras atenţia profesorilor săi încă de la începutul studenţiei, nu numai prin calitatea expunerilor, dar mai ales prin preocupările și interesul dovedit pentru cercetarea ştiinţifică, în mod deosebit pentru ştiinţa fundamentală. Era – aşa cum şi-l aminteau prin deceniul al şaselea doi foști colegi din România – preocupat în mod deosebit de problemele privind efectul fotoelectric, problema particulelor elementare, legăturile dintre fizică şi chimie, iar în acest scop studia temeinic lucrările lui Einstein, al cărui admirator necondiţionat devenise. Deşi provenea dintr-o familie mureșeană înstărită, Francisc Panet s-a lăsat atras de ideile de stânga. A intrat şi a activat în mişcarea comunistă din Cehoslovacia, dar apropierea de stânga comunistă a avut loc încă de la Târgu-Mureş. Tot aici, a intrat însă şi în atenţia Siguranţei române care l-a luat în supraveghere informativă după întoarcerea sa de la studiile din Cehoslovacia.

O întâlnirea care ar fi putut să-i schimbe viața

În 1931, aflat la Brno, Panet (Foto 2) a intrat în corespondenţă cu Einstein. În prima sa scrisoare, aşa cum relata prin anii ’60 Gabriel Mureşan, doctor în chimie, fost director al Institutului de Cercetări Chimice din Bucureşti (mort în 1968) – Panet îi expunea marelui savant părerea sa cu privire la lumea particulelor elementare şi probleme din domeniul chimiei organice. În scrisorile de răspuns – cinci la număr – marele savant Einstein îl încuraja pe Panet să continue cercetările din domeniul fizicii, iar în ceea ce priveşte problemele de chimie organică, să se adreseze Lisei Meitner, o cunoscută savantă de origine austriacă, ce lucra la Institutul de Chimie “Kaiser Wilhelm” din Berlin. Mai mult chiar, într-o altă scrisoare, Einstein l-a invitat pe Panet să vină la Berlin anul următor, să se întâlnească şi să discute diverse probleme de ordin ştiinţific. În primăvara anului 1932, când Einstein se întorsese în Germania, după un turneu de conferinţe susţinut în SUA, tânărul student Francisc Panet s-a întâlnit cu Einstein la el acasă, la Berlin. În cursul aceluiaşi an, Einstein a venit la Praga pentru a susţine un ciclu de conferinţe. Foarte mulţi studenţi de la Brno, însoţiţi de profesorii lor, printre care şi celebrul om de ştiinţă Viktor Kaplan (inventatorul turbinei), au venit la Praga pentru a-l asculta pe Einstein. A fost o nouă ocazie pentru Francisc Panet – din păcate ultima – de a-l întâlni pe celebrul savant. La Praga, Einstein s-a referit la cercetările sale din domeniul fizicii nucleare şi a făcut o trecere în revistă a noilor lucrări ale lui Bohr, Heisenberg, Schrodinger, de Broglie, Dirac şi alţii. La sfârşit, a vorbit cu Panet şi l-a întrebat ce are de gând să facă la terminarea studiilor. Acesta i-a răspuns că se va întoarce în ţară şi că va continua munca de cercetare fie la Târgu-Mureş, dar cel mai probabil la Bucureşti. “Te rog să-mi mai scrii şi din România”, l-a încurajat Einstein.

Execuția

Întors în ţară, Panet s-a căsătorit cu Lili Gotlieb şi s-au stabilit la Bucureşti, pe Splaiul Independenței, nr. 8. În dosarele Siguranţei se află în mod cert, date despre preocupările ştiinţifice ale lui Francisc Panet, dar cele mai multe se referă la activitatea sa comunistă, ştiut fiind faptul că Partidul Comunist din România, “dirijat” de la Moscova, se afla încă din 1924 în afara legii (Legea Mârzescu), dar continua să activeze în ilegalitate cu susținerea materială a Cominternului. În octombrie 1941, soţii Francisc şi Lili Panet, au fost arestaţi de organele Siguranţei române. Acuzaţia – de altfel doveditã şi recunoscută – a fost cea de fabricare de materiale explozive pentru acţiunile de sabotaj întreprinse de Partidul Comunist din România, împotriva trupelor germane staţionate în ţară. În casa lor se găsiseră 140 de pachete cu explozibili. Familia Panet improvizase un adevărat laborator în baia locuinţei, din București, iar evidențele nu au putut fi negate la descinderea care a avut loc. Materialele necesare fabricării explozivilor, erau procurate de un grup de trei persoane care a fost arestat odată cu cei doi soți. Este vorba despre Adalbert Kornhauser, medic, vechi membru PCdR, n. la 12 iunie 1898, la Apahida - Cluj, Ada Marinescu, chimistă, membră PCdR, n. 30 ianuarie 1905, la Moinești și Erzsébet Nagy, muncitoare, membră PcdR, născută în 1912, în județul Satu-Mare. Pe data de 7 noiembrie 1941, după ce avusese loc o scurtă anchetă şi un proces destul de sumar, Francisc şi Lili Panet, alături de celelate trei persoane, au fost executaţi prin împuşcare în curtea închisorii Jilava (Foto 3). O pedeapsă exemplară dată în vremuri excepționale. Câteva zile mai târziu, pe data de 11 noiembrie 1941, în ziarul “Viața” (anul I, nr. 223, p. 6), în articolul „5 comuniști care pregăteau acte de sabotaj au fost condamnați la moarte și executați”, se consemna destul de lapidar faptul că grupul de sabotori stipendiat de Moscova fusese arestat, anchetat, judecat, condamnat și apoi executat.

În loc de morală

În deceniul şapte, al secolului trecut, Securitatea română era preocupată să găsească scrisorile de răspuns primite de Panet, de la Einstein. Aceste demersuri ale Securității – infructuoase până la urmă – se doreau a cosmetiza “imaginea” guvernului de la Bucureşti, preocupat de a capta bunăvoinţa Casei Albe. Einstein, după instalarea naziştilor la putere în Germania în 1933, plecase din Germania și se stabilise în SUA, unde a fost angrenat într-o serie întreagă de experimente, iar în SUA se află de altfel şi o parte a arhivei sale personale. Atât la Bucureşti, unde locuise familia Panet, cât şi la Târgu-Mureş, unde la vremea aceea se mai aflau încă rude ale acestei familii, căutările s-au dovedit infructuoase. Poate că scrisorile de răspuns ale lui Panet, adresate lui Einstein, se găsesc în arhiva personală a savantului, depozitată în SUA. Cine poate şti? Cert este însă faptul că în căutările sale, Securitatea române s-a bazat pe relatările celor doi colegi români care studiaserã la Brno, alături de Francisc Panet, respectiv ale lui Gabriel Mureşan, fost director al Institutului de Cercetări Chimice din Bucureşti şi ale generalului în retragere, profesor universitar doctor docent, Valter Roman. Cazul lui Francisc Panet, un om de ştiinţă în devenire, care ar fi putut să evolueze firesc şi să dea măsura capacităţii sale excepţionale într-o societate în care discrepanţele sociale nu ar fi fost atât de mari ca în România interbelicã, nu este unul singular. Panet a fost un intelectual idealist, care s-a lăsat din păcate atras în acţiuni cu caracter terorist şi care a plătit scump idealismul său. Aici, dar cel mai probabil în străinătate, ar fi ajuns cu certitudine un om de ştiinţă de mare valoare. Einstein, așa cum am văzut, i-a arătat interes, chiar prietenie şi, în orice caz, multă consideraţie, încurajându-l în cercetările sale. Din păcate însă, Francisc Panet, inginerul chimist originar din Târgu-Mureş, a avut o viaţă scurtă şi zbuciumată, care a sfârșit în mod surprinzător şi brutal, în faţa plutonului de execuţie.

Nicolae BALINT