“Cazul Precup” şi conexiunile mureşene ale acestuia

Vasile Niculescu, Zaharia Husarescu şi Victor Precup…Trei destine care s-au intersectat în mod nefast. Primii doi au fost ofiţeri de carieră. Cel de-al treilea, ofiţer de informaţii. Vasile Niculescu – “pilotul Marii Uniri”, cum i s-a mai spus – a trăit demn, murind discret şi aproape uitat. Meritele sale i-au fost recunoscute postum. Însă prea târziu pentru el. Zaharia Husarescu, un profesionist al informaţiilor, şi-a consumat ultimii ani de viaţă în arestul Securităţii din Târgu-Mureş fiind arestat la aproape 80 de ani. Pe ardeleanul Victor Precup, militar controversat, aventurier, carierist, suspectat de spionaj şi complotist dovedit, vremurile prin care i-a fost dat să treacă nu l-au afectat. Lipsit de orice scrupule morale s-a adaptat la ele precum un cameleon. Şi a supravieţuit. În toate timpurile…Exemple precum al lui, există din păcate şi azi. Mă refer la avansările în grad pe criterii politice. Pentru cei ca el, lipsiţi de demnitate şi onoare militară, instinctul de supravieţuire a fost, este şi va fi mereu mai presus de orice.

                                                                                                           *                   

Ce legătură a existat de fapt între cei trei? Pe data de 23 noiembrie 1918, Vasile Niculescu împreună cu căpitanul (pe atunci) Victor Precup au zburat de la Bacău la Blaj, pentru a transporta documente de mare importanţă în vederea convocării Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. Zborul s-a desfăşurat cu un avion tip “Farman – 40” cu carlinga deschisă, în prag de iarnă, peste munţi, cu instrumente de navigaţie rudimentare şi fără nici un fel de dirijare de la sol. A fost nu numai un act de mare curaj, dăruire şi sacrificiu, dar şi o probă de mare pricepere profesională din partea celui aflat la manşa avionului, lt. aviator Vasile Niculescu. 

Ciudatul joc al hazardului…

După război, Niculescu a mai rămas pentru un timp în Basarabia şi, din ordinul Marelui Stat Major al Armatei, a îndeplinit mai multe misiuni de recunoaştere şi informare în liniile bolşevice din Transnistria fiind luat la un moment dat prizonier şi eliberat după o scurtă captivitate. Uitat sau ignorat de politicieni, dar şi de capii vremelnici ai oştirii, Vasile Niculescu – pilotul Marii Uniri cum a intrat în istorie – a demisionat din armată în octombrie 1937. Avea vârsta de 46 de ani, gradul de căpitan şi nicio perspectivă de avansare la gradul următor. Pentru un om care fusese pe nedrept ignorat de toate regimurile politice, demisia de onoare a reprezentat singurul său gest de frondă. Niculescu a murit în 1981, într-un deplin anonimat, la venerabila vârstă de 90 de ani după ce, câteva zeci de ani, practicase în civilie obscura meserie de ceasornicar. În schimb, controversatul căpitan Victor Precup, fostul tovarăş al lui Niculescu în zborul acestuia de peste Carpaţi din noiembrie 1918, a traversat cu bine mai multe regimuri politice ajungând sub comunişti la gradul de general-locotenent. Este interesat de remarcat faptul că în Basarabia, destinele celor trei – Niculescu, Husarescu şi Precup – s-au intersectat la un moment dat, fiecare dintre ei fiind implicat sub o formă sau alta în procurarea de informaţii pentru serviciile speciale ale statului român.

Precup, un carierist fără scrupule…

Născut în 1889, Victor Precup era nepotul cunoscutului om politic Ştefan Cicio Pop (1864-1934). Acesta fusese membru marcant al PNR (apoi al PNŢ), deputat în Parlamentul de la Budapesta şi apoi vicepreşedinte al Adunării Naţionale de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918. În cadrul Consiliului Dirigent al Transilvaniei, Cicio Pop a deţinut chiar portofoliul apărării, iar ulterior, după Marea Unire, şi alte demnităţi în cadrul Regatului român (ministru de Externe în timpul guvernării Maniu şi preşedinte al Camerei Deputaţilor). Acest fapt avea să-i servească într-un anume fel şi ambiţiosului şi carieristului său nepot, Victor Precup, intrat într-un complicat şi enigmatic joc, neelucidat pe deplin nici până azi. În anul 1916, Victor Precup era ofi]er în armata austro-ungară, dar la scurt timp a trecut Carpaţii în Regatul României alături de viitorul mitroplit Bălan. A fost integrat în armata română cu gradul de căpitan, iar înalta protecţie de care se bucura l-a ajutat să urce rapid în grad şi funcţii. În 1921 era deja maior, iar peste foarte puţini ani, locotenent-colonel şi apoi colonel. Însă ascensiunea sa nu a fost suficient de rapidă pentru ambiţiile pe care le nutrea…. 

…dar şi un complotist dovedit

Ros de ambiţii, carierist şi arivist, Precup era preocupat în mod mai mult decât evident de propria sa ascensiune din care îşi făcuse un adevărat scop în viaţă. El nu a ezitat să se implice alături de Iuliu Maniu şi de unchiul său Ştefan Cicio Pop, în complotul din 1930, care a avut drept urmare readucerea şi reinstalarea pe tronul României a lui Carol al II-lea. Aşteptările sale din partea Regelui – se visa ministru al Apărării – nu au avut rezultatul scontat. Aşa că, a devenit anti-carlist şi republican înfocat, de data aceasta punând la cale un complot împotriva lui Carol al II-lea. Încercarea de asasinare a lui Carol al II-lea, preconizată pentru data de 7 aprilie 1934, nu a avut succes, deşi complotiştii (în special ofiţeri din Ministerul Apărării, originari din Transilvania) pregătiseră acţiunea din timp, procurându-şi în acest scop arme şi dinamită. Precup, capul acţiunii complotiste, precum şi ceilalţi 10 ofiţeri participanţi au fost arestaţi din ordinul lui Mihail Moruzov , şeful S.S.I., chiar în ziua când urma să se declanşeze acţiunea. Condamnat la închisoare, cu degradare militară şi pierderea unor drepturi civile, Victor Precup a fost eliberat în 1940 fiind graţiat de executarea restului de pedeapsă. Însă steaua lui Precup nu apusese. Înzestrat cu o capacitate de adaptare deosebită, vremurile noi care se întrezăreau la orizont s-au dovedit pentru el o nouă provocare.

Radio Budapesta informează…

Din cauza cenzurii impuse de Regele Carol al II-lea, complotul de la Bucureşti din 7 aprilie 1934 a fost prea puţin mediatizat în presa română, ori acest fapt a dat frâu liber imaginaţiei şi speculaţiilor…atât în ţară, dar mai ales în străinătate. Referitor la consecinţele neinformării cititorilor, atrăgea atenţia şi Stelian Popescu, cunoscut jurnalist din epocă şi director al ziarului “Universul”. Spre exemplu, Radio Budapesta difuza ştiri alarmante şi exagerate referitoare la respectivul complot arătând că la acesta ar fi participat 120 de ri (!?), toţi din Transilvania şi că de fapt, în toată armata din Transilvania ar fi existat o stare “de fierbere”. Preluate de unele publicaţii străine, informaţiile vădit exagerate comunicate de Radio Budapesta au fost şi mai mult amplificate. Astfel, “Sunday Times”, din 15 aprilie 1934, scria că “este un complot de mare amploare, în care este implicată armata…”. În acelaşi registru se înscriu şi informaţiile apărute în ”Daily Express” din 14 aprilie 1934 care publica ştirea că Regele s-ar afla la Sinaia unde este păzit de detectivi înarmaţi pentru că nu mai are încredere în armată, ori cea publicată de “Frankfurter Volksblatt” din 18 aprilie 1934 care insera o informaţie potrivit căreia, în România, era iminentă izbucnirea unui război civil. Cu adevărat interesant este însă un raport informativ trimis la Bucureşti de către Centrul de Informaţii din Oradea, subordonat Marelui Stat Major al Armatei. În cuprinsul acestuia se arăta faptul că pe data de 3 aprilie 1934 – atenţie! cu 4 zile înaintea datei preconizate pentru declanşarea acţiunii complotiste de la Bucureşti – ofiţerii, subofiţerii şi soldaţii din armata maghiară aflaţi în concedii sau permisii, au fost rechemaţi urgent la unităţi. Se naşte o întrebare: de unde aveau cunoştinţă serviciile de informaţii maghiare de acţiunea ce se preconiza a avea loc patru zile mai târziu la Bucureşti?

“Schimbarea la faţă”: Precup, comunistul

 Condamnat la închisoare, colonelul Victor Precup şi-a executat cea mai mare parte din pedeapsă în închisoarea Doftana. Într-un fel, a fost pentru el o şansă. Aşa a ajuns să-l cunoască pe Gheorghe Gheorghiu Dej, liderul comunist de mai târziu. Interesaţi în a penetra armata, a obţine informaţii şi a câştiga simpatizanţi din rândurile ei, comuniştii l-au cultivat pe Precup care a aderat la P.C. din România. Ieşit din închisoare ca urmare a graţierii, Precup a înfiinţat firma “Portex”, care se ocupa cu comerţul de produse de marochinărie, articole textile şi chimicale. O existenţă aproape banală…Dar care nu a scăpat totuşi atenţiei Siguranţei. Într-o notă-raport din iulie 1944, întocmită de un lucrător din Siguranţă şi care se referea la activitatea din iunie 1943 a lui Ştefan Foriş, fost conducător al P.C. din România, acesta indica unui oarecare “Eugen” (nume conspirativ), să ia legătura “cu un colonel care a fost închis şi care are o firmă”. Ori, concluziona cel care întocmise nota raport, colonelul care a fost închis era Victor Precup. În aprilie 1945, Regele Mihai a semnat decretul de înaintare a lui Victor Precup la gradul de general-locotenent, acesta fiind reabilitat şi reintegrat în armată. La 1 februarie 1948, după ce mai înainte “pusese umărul” la accederea comuniştilor la putere implicându-se activ în falsificarea alegerilor din 1946 în regiunea Cluj unde activa în armată, într-o înaltă funcţie, Precup a trecut în rezervă bucurându-se de toate onorurile gradului şi funcţiei. Asta până septembrie 1958 când a decedat. 

Precup în atenţia serviciilor speciale române. Rămân suspiciunile

În 1922, maiorul Victor Precup era şef al Biroului 2 informaţii al Comandamentului Militar al Basarabiei, de la Chişinău. Cu toate că el însuşi era ofiţer de informaţii într-o structură a armatei române, activităţile lui Precup au intrat în atenţia Siguranţei Statului, serviciu cu sarcini informative şi contrainformative aflat în structura Poliţiei Române. Cel care a contribuit la constituirea primelor piese de la dosarul “Cazul Victor Precup” a fost Zaharia Husarescu, personaj cu o importantă poziţie de conducere în cadrul Siguranţei Statului din zona Basarabiei. Husarescu se ocupa şi de penetrarea informativă a URSS în zona sa de responsabilitate. Referitor la Precup, în primele piese de la dosarul său de urmărire informativă, se menţiona că “s-a ocupat cu traficul de persoane refugiate din Rusia Sovietică şi a lucrat cu rea credinţă în cercetări comuniste, punând în libertate comunişti periculoşi…” Într-o altă notă-raport referitoare la Precup se mai semnala faptul că “numitul a fost suspectat de organele acestei Direcţiuni (Siguranţa – n.a.) încă din 1921 când era maior, fiind bănuit de spionaj”. În rapoartele sale, Husarescu îl mai semnala pe Precup ca autor moral, iar în alte cazuri ca autor direct al unor asasinate şi jafuri comise la frontiera de pe Nistru. Curioasă este şi o notiţă dintr-o amplă notă-raport întocmită în 1932 de către S.S.I. În cuprinsul acesteia, era semnalată prezenţa nejustificată a lui Precup la Budapesta în timpul revoluţiei comuniste conduse de Bela Kun (1919), citez: “…până în prezent, nu s-a putut afla nimic de la el (Precup – n.a.) care să elucideze rostul prezenţei sale acolo”. Toate aceste piese reprezentau suspiciuni deosebit de serioase, faţă de un ofiţer superior cu o importantă poziţie în armată, suspiciuni care ar fi trebuit urmate de cercetări mult mai ample. Probabil că înaltele protecţii de care se bucura la acea dată din partea Regelui, a lui Iuliu Maniu şi a unchiului său Ştefan Cicio Pop, l-au scutit de neplăceri. Cel puţin pentru un timp. 

Conexiuni mureşene ale “Cazului Precup”. Securitatea din Târgu-Mureş

La jumătatea anului 1955, un grup de 15 persoane, foşti poliţişti şi agenţi de siguranţă – mulţi dintre ei arestaţi de comunişti încă din anii 1948-1949 – au fost cercetaţi de procurorii militari din Târgu-Mureş sub acuzaţia de spionaj împotriva URSS. Ulterior, cercetările au fost extinse şi asupra altor şapte persoane. Potrivit dosarului întocmit de autorităţile comuniste, liderul grupului era considerat Zaharia Husarescu, un poliţist cu multă experienţă şi care, în momentul arestării sale (1955), avea 79 de ani. Cu mai bine de 30 de ani în urmă – fapt pe care l-am prezentat anterior – Husarescu activase înt-adevăr ca ofiţer de informaţii în Basarabia. Era pe vremea când maiorul Victor Precup era şef (1922) al Biroului 2 informaţii al Comandamentului Militar al Basarabiei de la Chişinău. Personaj controversat, înclinat spre excese, ambiţios şi dornic de parvenire, Precup – aşa cum am văzut – a intrat de mai multe ori în atenţia lui Zaharia Husarescu, cel care la momentul respectiv îndeplinea funcţia de inspector general al Poliţiei din Basarabia. Aşa a apărut “Cazul Victor Precup”, personaj care, prin acţiunile sale, a ridicat în perioada interbelică mai multe semne de întrebare. La mai bine de 30 de ani de atunci, a apărut şi dosarul Husarescu, de data aceasta unul întocmit de Securitate şi de Procuratura Militară din Târgu-Mureş. E greu de spus în acest moment, dacă Precup a avut vreun rol în arestarea şi acuzarea lui Zaharia Husarescu. Nu e însă imposibil. Husarescu a fost – potrivit rechizitoriului din dosarul său care se află la Arhivele din Târgu-Mureş – un adevărat maestru al înfiinţării de reţele informative pe teritoriul URSS, dar în acelaşi timp şi un foarte bun “vânător de spioni”. Pentru meritele sale a fost decorat cu cele mai înalte ordine şi medalii ale statului român, promovând rapid, dar pe merit, în ierarhia Poliţiei române. A fost apreciat chiar şi de omul politic Gheorghe Tătărescu, care l-a avut un timp gardă de corp. 

Ofiţer de informaţii – un risc asumat

 Cercetările au durat câteva luni, iar odată finalizate, lt. maj. de justiţie militară Gheorghe Mellau, din Târgu-Mureş, a întocmit rechizitoriul de trimitere în judecată a lui Husarescu şi a celorlalţi 14 arestaţi, încadrându-i juridic la “crima de activitate intensă contra clasei muncitoare şi a mişcării muncitoreşti”, faptă prevăzută şi pedepsită de articolul 193, alin. 1 şi alin. 2 din Codul Penal combinat cu Dc. 856/938. Printre alte acuzaţiile formulate împotriva lui Husarescu, acestuia i se reţinea în sarcină şi faptul că, citez: “a contribuit la prevenirea izbucnirii revoluţiei din Ardeal, întrucât în 1917 a luat parte la evacuarea tinerilor de naţionalitate română şi maghiară din Borsec şi alte localităţi”. O acuzaţie cel puţin gratuită, dacă nu de-a dreptul ridicolă având în vedere situaţia din Transilvania anului 1917, unde nici nu putea fi vorba de vreo revoluţie. Husarescu a recunoscut toate acuzaţiile care i s-au adus. A făcut-o de bunăvoie sau sub ameninţarea cu represalii fizice? Din piesele aflate la dosar nu reiese acest lucru, dar este de presupus că aflându-se la o vârstă mult prea înaintată pentru a mai încerca o minimă rezistenţă a semnat ceea ce i s-a cerut. Mai mult chiar, i-a indicat şi pe cei cu care lucrase în diferite momente ale carierei sale în domeniul culegerii de informaţii, aşa cum şi dintre cei arestaţi, mulţi l-au indicat pe Husarescu ca având rolul de coordonator al acestei activităţi. Dosarul său şi al celorlaţi 14 a fost înaintat apoi Tribunalului Militar de la Cluj. La momentul respectiv, generalul-locotenent Victor Precup trăia încă la Cluj. A participat la el la procesul lui Hiusarescu? Nu ştim. E de presupus că mulţi dintre cei condamnaţi nu s-au mai întors vii din închisori. Parte însemnată dintre ei erau foarte în vârstă, iar regimul de detenţie din închisorile comuniste era unul de exterminare. 

Husarescu, un sacrificat al noului regim

Născut la 6 iulie 1876 în comuna Chitaiu Moldovenesc din Basarabia, Zaharia Husarescu a absolvit Facultatea de drept, iar în 1903 a fost încadrat comisar în Poliţia portului Galaţi, funcţionând apoi prin diferite localităţi de graniţă. În timpul primului război mondial a condus serviciul de informaţii şi contrainforma]ii al poliţiei, ţinând în acelaşi timp legătura cu Armata a IV-a rusă şi Armata a IX-a rusă pe probleme de informaţii şi contrainformaţii militare. A fost cu siguranţă un om eficient, de vreme ce a contribuit la arestarea a peste 200 de spioni ruşi comunişti şi trimiterea lor în faţa Curţii Marţiale. Totodată a contribuit în mod esenţial la înfiinţarea în anul 1924 a mai multor centre de informaţii în oraşele Tiraspol, Odessa şi Harkov. Tot el a fost cel care i-a descoperit şi arestat pe membrii organiza]iei comuniste de tineret din Chişinău condusă de Pavel Tcacenko şi de Chirilov, precum şi a organizaţiei cunoscute sub numele conspirativ de “Bundo”. Parte dintre aceste informaţii despre Husarescu şi activitatea lui au fost oferite Securităţii române de către NKVD-ul sovietic, dar parte au fost deconspirate din arhivele serviciilor secrete române ajunse pe mâna comuniştilor după 23 august 1944. Ar fi însă interesant de ştiut şi măsura în care a contribuit generalul-locotenent Victor Precup – reintegrat în 1945 în armată de către comunişti – la arestarea lui Zaharia Husarescu. Precup era nu numai ambiţios, dar şi răzbunător. El avea suficiente motive de a-i “plăti poliţe” lui Husarescu, cel care în 1922, în Basarabia, contribuise în mod hotărâtor la constituirea dosarului “Cazul Precup”, acesta din urmă rămânând în atenţia serviciilor speciale române pe o perioadă de mai bine de 20 de ani. Ar mai fi interesant de aflat şi pentru ce servicii de spionaj a lucrat Victor Precup.

Nicolae BALINT

www.nicolaebalint.wordpress.com

CASETA

Parte din aceste informaţii sunt edite, iar altele inedite. Cele edite au fost procurate de autor din revistele “Magazin istoric” (nr. 12/1992, nr. 12/1998) şi din volumul “Istoria loviturilor de stat din România”, de Alex Mihai Stoenescu. Cele inedited, au fost procurate de autor din studiul şi analiza Fondului Procuratura Militară Principală Târgu-Mureş, fond aflat în custodia DJAN Mureş.

2-3 octombrie 2009 – Cea XV-a ediţie a Sesiunii Naţionale de Comunicări Ştiinţifice de la Sfântu Gheorghe

Aspecte referitoare la activitatea unor instanţe judecătoreşti mureşene,  în primii ani după Marea Unire de la 1918

CONSIDERAŢII   GENERALE

Sfârşitul Primului Război Mondial a marcat şi sfârşitul a trei mari imperii, dar în acelaşi timp începutul unei epoci de mari prefaceri politice, economice şi cultural-ştiinţifice. Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920), n-a rezolvat însă în mod echitabil problemele determinate de război, a creat frustrări pentru statele mici, dar a creat şi complexe pentru statele învinse, complexe care peste puţin timp aveau să alimenteze şi să însufleţească mişcări extremiste, revizioniste[1] şi revanşarde. De alfel, chiar şi între Marile Puteri – cele care organizaseră Conferinţa - au apărut divergenţe de opinii şi chiar anumite animozităţi de la începutul lucrărilor[2], dar din ce în ce mai evidente pe parcursul desfăşurării Conferinţei. Statele admise la Conferinţa de Pace au fost împărţite în mod discriminatoriu în state cu „interese generale” şi „state cu interese speciale”[3], urmare a propriilor interese promovate de Marile Puteri, iar acest fapt a creat o stare de tensiune încă de la debutul Conferinţei.  Participantă la război de partea Antantei şi aflată în rândul statelor învingătoare la sfârşitul acestuia, la Conferinţa de la Paris, România s-a văzut confruntată cu o serie de probleme şi atitudini adverse, vis-a-vis de propriile ei aspiraţii şi revendicări. Drept justificare a acestei atitudini, României i se imputa Tratatul de la Buftea-Bucureşti[4], tratat încheiat în mod forţat, un tratat care-i fusese practic impus în condiţiile de după Brest-Litovsk[5], dar pe care statul român nu-l ratificase şi drept urmare acesta nu produsese consecinţe în plan juridic şi economic. Ori ştiut este şi faptul că nici Marile Puteri nu-şi respectaseră angajamentele asumate faţă de România, mai precis cele referitoare la deschiderea unui nou front în sudul Greciei şi care ar fi susţinut astfel acţiunile militare desfăşurate de armata română pe frontul transilvănean în faţa unui atac dinspre sud, conjugat cu contraofensiva austro-ungară dinspre vest.  Pe lângă cuantumul reparaţiilor de război ce i se datorau, pentru partea română, dar nu numai pentru ea, o problemă foarte delicată abordată în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris s-a dovedit a fi şi problema minorităţilor. În acest sens trebuie menţionat şi faptul deloc lipsit de importanţă, că România s-a lovit la Paris în mod constant de atitudinea partizană pro maghiară a Angliei. Prin tratatele de pace încheiate acolo, Marile Puteri au impus norme juridice cu caracter supraconstituţional şi pe care statele semnatare erau obligate să le consacre prin propriile lor legi, ceea ce era în mod evident o gravă încălcare a suveranităţii naţionale pentru că ele ofereau cercurilor apusene posibilitatea de a se amesteca în treburile interne ale statelor cărora li se impuseseră asemenea prevederi[6]. Ion I. C. Brătianu, cel ce a condus într-o primă fază delegaţia României la Conferinţa de Pace de la Paris, s-a dovedit a fi foarte intransigent în problema minorităţilor, atitudine adoptată şi cu ocazia Conferinţei de la Genua din 1922 când delegaţia maghiară a ridicat din nou problema minorităţilor, cu trimitere directă la minoritatea maghiară din Transilvania căreia, chipurile, nu i s-ar fi respectat drepturile consacrate în plan internaţional şi ca o consecinţă a acestei situaţii, această minoritate nu ar fi avut un statut de egalitate cu naţiunea majoritară. Presiunea exercitată de Marile Puteri asupra României prin abordarea nerealistă a chestiunii minorităţilor în cadrul Conferinţei de la Paris a fost în parte contracarată de atitudinea mult mai flexibilă şi abilă a lui Alexandru Vaida Voevod[7], membru al delegaţiei române şi ulterior, după demisia lui Brătianu, chiar şef al acestei delegaţii. Aşa cum vom vedea în continuare, problema minorităţilor era în fapt o falsă problemă, iar unul din argumente îl constituie consider eu, chiar faptul că şi după realizarea de facto, dar şi de jure a Marii Uniri de la 1918, în legislaţia Regatului român – mă refer doar la provincia Transilvania, parte a acestui regat – s-au menţinut mult timp norme şi chiar legi maghiare în întregul lor, precum şi multe din prevederile Codului civil austriac[8]. De asemenea, funcţionarii etnici maghiari au putut să lucreze în continuare în instituţiile statului român, cu singura condiţie de a învăţa limba română şi de a depune jurământul de credinţă faţă de statul român, gest pe care mulţi dintre aceştia l-au refuzat în mod ostentativ. Unificarea legislativă – prin extinderea legislaţiei civile din România şi asupra Transilvaniei – s-a făcut abia în 1943[9] (evident, fără NV Transilvaniei, parte cedată Ungariei prin Dictatul de la Viena din 1940)

ORGANIZAREA  JUDECĂTOREASCĂ  ÎN  TRANSILVANIA  PÂNĂ  LA  1918

 Potrivit Legii XXI din 1871, în Transilvania funcţionau ca primă instanţă judecătoriile de plasă şi tribunalele. Judecătoriile de plasă aveau în componenţa lor un judecător de plasă plin şi unul sau mai mulţi judecători de plasă supleanţi. Aceste judecătorii aveau o competenţă limitată. Spre exemplu, în materie civilă ele judecau litigiile care nu depăşeau ca valoare 500 de florini[10], precum şi cauze penale de mică importanţă. Tribunalele de primă instanţă erau instanţele de prim grad pentru hotărârile instanţelor inferioare în ceea ce priveşte cauzele civile şi comerciale. În materie penală erau instanţe de prim grad pentru toate crimele şi delictele. Tribunalele erau formate dintr-un preşedinte şi un număr de judecători stabiliţi şi numiţi de ministrul de Justiţie. Ţin să precizez faptul că în cazul delictelor de presă[11], judecătorii încadraţi în aceste tribunale erau asistaţi de un juriu compus din 12 membri şi hotărârile erau luate în ultimă instanţă[12]. Asemenea tribunale de primă instanţă funcţionau la Sighetul Marmaţiei, Satu Mare şi Zalău (intrau în circumscripţia Curţii de Apel de la Debreţin), Bistriţa, Dej, Deva, Alba-Iulia, Cluj, Sibiu şi Turda (se aflau în circumscripţia Curţii de Apel din Cluj), Braşov, Miercurea Ciuc, Dumbrăveni, Târgu-Mureş şi Odorhei (se aflau în circumscripţia Curţii de Apel din Târgu-Mureş, ce funcţionase până în 1890 ca Tablă regească), Arad şi Oradea (în circumscripţia Curţii de Apel din Oradea), Caransebeş, Lugoj şi Timişoara (în circumscripţia Curţii de Apel din Timişoara). Prin Legea XXV din 1890 s-au înfiinţat Curţile de Apel la Cluj, Târgu-Mureş, Oradea şi Timişoara, iar acestea funcţionau ca instanţe de apel pentru cauzele judecate în prima instanţă de tribunale şi ca instanţe de recurs pentru cauzele judecate de judecătorii. Curţile de Apel erau alcătuite dintr-un preşedinte, preşedinţi de complet, judecători şi funcţionari şi erau organizate în 2 secţii, civilă şi penală. Hotărârile Curţilor de Apel puteau fi atacate la Curtea de Casaţie şi Justiţie de la Budapesta, aceasta fiind organul suprem de judecată cu competenţă generală în recurs, dar numai pentru vicii de formă în procedură şi pentru necompetenţă. Pe lângă fiecare tribunal funcţiona câte un Parchet, iar pe lângă fiecare Curte de Apel câte un Parchet general. Ambele Parchete erau subordonate Ministerului Justiţiei de la Budapesta. Pentru centrul şi estul Transilvaniei, inclusiv părţile bănăţene, izvorul principal de drept a fost Codul civil austriac din 1811. Acest cod a fost introdus în Ungaria şi Transilvania în 1853. După 1867, odată cu realizarea dualismului, Ungaria a obţinut dreptul propriu de legiferare, iar Codul civil austriac a fost completat şi modificat de o serie de legi, decrete şi ordonanţe date de statul maghiar între anii 1867-1917. În restul Transilvaniei, dreptul maghiar a dominat, el având ca izvoare: cutuma, legile maghiare date între 1867-1917, ordonanţele regale şi ministeriale şi Codul civil austriac (acesta din urmă numai în materia Cărţilor funciare)[13]. Trebuie precizat faptul că aplicarea dreptului cutumiar maghiar a fost recunoscută expres de lege. În acest sens, art. 19 din Legea IV, din 1869, a statuat obiceiul ca având putere de lege.

IMPLEMENTAREA  LEGISLAŢIEI  ROMÂNEŞTI  ÎN TRANSILVANIA  DUPĂ  1918

În conformitate cu prevederile Marii Adunări Naţionale de la Alba-Iulia de la 1 decembrie 1918, pentru o perioadă de timp, până ce aveau să fie pregătite toate condiţiile necesare unificării depline din punct de vedere instituţional şi legislativ, teritoriile Transilvaniei rămâneau autonome fiind conduse de Marele Sfat Naţional (cu rol de Parlament autonom) şi de Consiliul Dirigent (cu atribuţiile unui guvern)[14]. Marele Sfat Naţional s-a întrunit pentru prima dată pe data de 2 decembrie 1918, în sala Tribunalului din Alba Iulia şi se va mai întruni o singură dată  în anul 1919, pentru a se pronunţa asupra reformelor agrară şi electorală. Consiliul Dirigent a fost desfiinţat pe data de 2 aprilie 1920, dar nu s-a putut trece imediat la o conducere centralizată. Drept urmare, toate actele care emanau de la puterea centrală erau rezolvate la Cluj prin intermediul Secretariatelor Generale ale ministerelor de resort. Aceste Secretariate Generale nu aveau competenţă proprie, ci doar una delegată de ministerul tutelar. Pe data de 24 martie 1921, Consiliul de Miniştri a hotărât să transforme Secretariatele Generale existente la Cluj în Direcţii Generale, iar funcţionarii numiţi la conducerea lor aveau prerogativele, drepturile şi obligaţiile direcţiilor similare din ministerele de resort. Miniştrii au primit dreptul de a reduce treptat atribuţiile pe care le aveau aceste Direcţii Generale,  până la completa lor suprimare. Pe lângă fiecare Direcţie Generală era detaşat de către ministerul de resort câte un funcţionar superior, care împreună cu directorii generali formau o comisie regională de unificare, ce avea în frunte un preşedinte ce era delegat de guvernul central. Odată cu adoptarea Constituţiei din 1923 şi a Legii unificării administrative din 1925, s-a încheiat practic vastul proces al unificării instituţionale a Transilvaniei cu România. Trebuie menţionat faptul că acest proces a fost unul cât se poate de anevoios, care a presupus două direcţii principale de acţiune: încadrarea cu personal român a instituţiilor şi implementarea legislaţiei statului român în această provincie. La un an după Marea Unire, multe dintre simbolurile statului maghiar nu fuseseră încă înlăturate de pe frontispiciul instituţiilor româneşti din Târgu-Mureş, încă se mai foloseau imprimate cu antetul statului maghiar, la fel ca şi în cazul timbrelor judiciare şi se redactau acte oficiale în limba maghiară[15], deşi dispoziţiile date în acest sens erau cât se poate de clare şi nu lăsau loc de interpretări. Cu toate acestea diferite autorităţi judiciare, dar îndeosebi notarii, mai foloseau încă sigilii cu inscripţii maghiare[16]. De altfel, chiar comandantul Garnizoanei militare Târgu-Mureş, care în noiembrie 1919 îndeplinea şi atribuţii de poliţie pentru asigurarea ordinii publice şi siguranţei cetăţenilor, cerea printr-o circulară ca inscripţiile din cadrul Judecătoriei de ocol „să fie scrise numai în limba română….”[17] şi asta pentru că mulţi funcţionari de etnie maghiară aflaţi în fruntea unor instituţii nu se conformaseră dispoziţiilor primite anterior. În Transilvania – am în vedere în mod deosebit justiţia şi administraţia - lipsa elementului românesc calificat era o realitate cu consecinţe dramatice şi care ne arată în acelaşi timp şi o realitate crudă: situaţia românilor din Transilvania care, deşi majoritari în provincie, nu au putut accede anterior anului 1918 – decât cu foarte rare excepţii – în slujbe din administraţie şi justiţie. Drept urmare, au trebuit aduşi un număr important de funcţionari cu calificare juridică din vechiul Regat al României, care însă aveau o mare lipsă, nu cunoşteau realităţile acestui spaţiu geografic dominat instituţional până atunci de o funcţionărime maghiară ce se opunea din răsputeri – e vorba de o rezistenţă pasivă, în principal - elementului românesc şi limbii române. Totodată, aceşti funcţionari români aduşi din vechiul Regat al României se acomodau cu greu în noile instituţii din Transilvania. Un alt incovenient pentru ei era necunoaşterea llimbii maghiare, fapt care le-ar fi dat posibilitatea să contracareze unele acţiuni ale funcţionarilor recalcitranţi de etnie maghiară şi care, deşi aveau uneori o evidentă atitudine sfidătoare în desfăşurarea atribuţiilor de servicu, cel puţin în primii ani după Marea Unire nu au putut fi îndepărtaţi din sistem.   Spre exemplu, la Judecătoria de ocol din Târgu-Mureş, în mai 1919 erau încadrate 23 de persoane (magistraţi şi funcţionari), din care doar 2 erau români, iar la Cartea funciară, în octombrie 1919 erau încadrate 18 persoane, niciunul dintre aceştia nu era român[18].  Patru ani mai târziu, adică în 1923, la aceeaşi instituţie menţionată anterior – Judecătoria de ocol Târgu-Mureş – erau încadrate 20 de persoane (magistraţi şi funcţionari), din care doar 6 erau români deşi, e drept primii trei ca importanţă în instituţie erau români[19]. De asemenea, dacă urmărim cu atenţie statele de salarizare ale Judecătoriei de ocol Târgu-Mureş, pentru perioada 1919-1921, vom putea constata cu uşurinţă, o mare fluctuaţie de personal în cadrul acestei instituţii, iar această stare de fapt nu era nici ea în beneficiul consolidării instituţionale a statului român în provincia recent alipită Regatului României. La 6 ani de la Marea Unire, adică în 1924, dezinteresul şi chiar opoziţia tacită sau evidentă faţă de învăţarea limbii oficiale a statului – limba română – rezultă din foarte multe note interne de control, atât ale Judecătoriei de ocol Târgu-Mureş, cât şi ale Tribunalului Târgu-Mureş, dar şi ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel din Târgu-Mureş[20]. Astfel, într-o notă internă de serviciu a Preşedintelui Tribunalului Târgu-Mureş, urmare a unui control tematic efectuat de acesta la Judecătoria de ocol Târgu-Mureş, se consemna: „Funcţionarii neromâni ai acestei judecătorii, de la inspecţia trecută (1923 – n.a.), nu au făcut niciun progres în limba română…” [21] Pe data de 15 august a fost dată circulara cu nr. 24081/1924 E, de către Directoratul General din Cluj, instituţie subordonată Ministerului Justiţiei, circulară prin care se comunica instanţelor judecătoreşti mureşene faptul că urmează să intre în vigoare Regulamentul pentru aplicarea statutului funcţionarilor publici. În cuprinsul circularei se menţiona, citez: „Funcţionarul este obligat a cunoaşte limba oficială a statului…Funcţionarii care se găsesc în serviciu la data publicării regulamentului vor fi supuşi în cursul anului 1924, pe baza unor dispoziţiuni ministeriale, la un examen de cunoaştere a limbii oficiale, acei care vor reuşi la examen, vor fi menţinuţi în funcţiune, iar aceia care nu au reuţit vor fi îndepărtaţi”[22]. În ceea ce priveşte implementarea legislaţiei româneşti în Transilvania, aşa cum dealtfel am mai spus în cuprinsul lucrării, acesta a fost un proces gradual care a ţinut seama de anumite particularităţi, astfel încât un timp destul de îndelungat au mai fost menţinute legi ale statului maghiar, care însă au fost mai întâi traduse în limba română, revizuite, completate, iar unele articole abrogate.  Este vorba aici, spre exemplu, de Legea XXI/1886 privind municipiile, Legea XXII/1886 privind administrarea comunelor, Legea XX/1901 asupra simplificării procedurii administrative, legile referitoare la uzură (folosinţă) şi dobândă, precum Legea XXV/1883, Legea VIII/1877, Legea XXXI/1868, Legea XXXV/1895 şi Legea XXXVI/1895[23]. Acest ultim aspect relevat se poate constitui şi el într-o dovadă a faptului că statul român interbelic, în implementarea propriei legislaţii, a procedat cu mult tact ţinând seama de imperativele momentului, dar şi de necesitatea elaborării unor legi trainice pe termen lung, bine fundamentate şi care să corespundă atât intereselor statului român, cât şi intereselor cetăţenilor săi indiferent de naţionalitatea acestora.  

 Prof. Nicolae Balint, jurnalist      

 

           

 

 

                

 

 

 

 

---

[1] A se vedea în acest sens Ciolan, I.N., şi colectivul, Transilvania – istorie şi dăruire românească, Editura Sirius, Bucureşti, 1996, pp. 217-237.

[2] Bold, E., De la Versailles la Lausane (1919-1932), Editura Junimea, Iaşi, 1976, pp. 3-5.

[3] Botoran, C., şi colectivul, România şi Conferinţa de Pace de la Paris (1918-1920) – Triumful principiului naţionalităţilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, p. 280. 

[4] Ibidem, p. 299.

[5] Pascu, V., Istoria modernă a românilor (1821-1918), Editura “CLIO NOVA”, Bucureşti, 1996, p. 239. 

[6] Bold, E., op.cit., pp. 7-10

[7] A se vedea în acest sens Racoviţan, M., Alexandru Vaida Voevod între Memorandum şi Trianon (1892-1920, Editura Tipotrib, Sibiu, 2000, pp. 166-167.

[8] Firoiu, D., Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 237.

[9] Legea nr. 389, din 22 iunie 1943, a extins legislaţia civilă şi comercială a României şi asupra Transilvaniei.

[10] Ioan Ranca, Instituţiile din Transilvania până la 1918, ANDJM, fond Colecţia de manuscrise,  f. 79.

[11] Delictele de presă sunt tratate pe larg, cu exemple concludente, de Neamţu, G., în lucrarea Procese politice de presă antiromâneşti din epoca dualismului austro-ungar, 1868-1890, Editura Societăţii Culturale Pro Maramureş “Dragoş Vodă”, Cluj-Napoca, 2004. 

[12] Firoiu, D., op. cit., pp. 229-230.

[13] Firoiu, D., op.cit., pp. 230-321.

[14] Un spaţiu amplu desfăşurării Marii Adunări Naţionale de la Alba-Iulia şi primei întruniri a Marelui Sfat Naţional, îl acordă Pascu, V.,în op.cit., pp. 259-260.

[15] Ordinul circular nr. 363 din 1919 al Consiliului Dirigent – Resortul Justiţiei, Ordinul circular nr. 8182 din 29 august 1919 al Consiliului Dirigent – Resortul Justiţiei, Ordinul circular nr. 7924 din 3 septembrie 1919.   

[16] ANDJM, fond Judecătoria mixtă Târgu-Mureş, dosar 62/1919-1921, f. 107.

[17] ANDJM, fond citat, dosar 62/1919-1921, f. 172.

[18] ANDJM, fond citat, dosar 62/1919-1921, ff. 14-15.

[19] ANDJM, fond citat, dosar 70/1923, f. 159.

[20] Relevante sunt în acest sens dosarul 73/1924, f. 147, din fondul Judecătoria mixtă Târgu-Mureş, precum şi dosarul 78/1924-1933, f. 40, din fondul Tribunalul Târgu-Mureş, ambele fonduri aflate în custodia ANDJM.   

[21] ANDJM, fond Tribunalul Târgu-Mureş, dosar 78/1924-1933, f. 40.

[22] ANDJM, fondul Judecătoria mixtă Tărgu-Mureş, dosar 73/1924, fila 147. 

[23] ANDJM, fond citat, dosar 73/1924, f. 145.

Octombrie 1956 – Ecouri mureşene ale revoluţiei anticomuniste din Ungaria

Evenimentele din Ungaria din octombrie 1956 – prima “defecţiune” majoră din lagărul comunist – sunt de acum binecunoscute, şi ca atare nu voi insista asupra lor. Ele au reverberat însă puternic în Transilvania, inclusiv la Târgu Mureş şi în general în zona Mureşului, generând mişcări de protest anticomuniste din partea românilor şi maghiarilor din zonă, dar fără a se putea însă concretiza în acţiuni de mare anvergură. Insuccesul acestor mişcări s-a datorat în primul rând capacităţii prompte de reacţie a Securităţii mureşene, dar şi unei pregătiri insuficiente a acţiunilor anticomuniste din partea grupurilor implicate şi nu în ultimul rând, lipsei de cooperare între organizatorii români şi cei maghiari. PCR cunoştea situaţia reală din Transilvania, fiind foarte bine informat de starea de spirit din provincie şi aici trebuie arătat faptul că la momentul respectiv, 1956, existau încă resentimente puternice între români şi maghiari, toate acestea venind dintr-o istorie recentă şi destul de încărcată. Studiind o parte din documentele aflate în evidenţa Direcţiei Judeţene Mureş a Arhivelor Naţionale legate de momentul 1956 la Târgu Mureş am identificat trei grupuri de rezistenţă anticomuniste: grupul Faliboga, grupul Kelemen şi grupul Veres.   

Cazul Faliboga – moment din rezistenţa anticomunistă mureşeană 

 Începută în noiembrie 1956 şi terminată şapte luni mai târziu, ancheta desfăşurată de Procuratura Militară din Târgu Mureş în cazul Faliboga s-a soldat cu 70 de arestări. În cadrul procesului care s-a desfăşurat la Sibiu, Ion Faliboga, Gheorghe Maier şi Ioachim Vlad, consideraţi conducătorii grupului, au fost condamnaţi la moarte. Ceilalţi 67 de inculpaţi au fost condamnaţi la pedepse variabile, dar au beneficiat cu toţii de graţierea acordată de Dej în 1964. Mulţi dintre ei n-au mai apucat însă amnistia, dar cei care au avut şansa să se întoarcă din puşcării s-au simţit marginalizaţi într-o societate care, volens-nolens, acceptase compromisul cu comunismul. Şase procurori militari de la Procuratura Militară din Târgu Mureş şi doisprezece anchetatori penali de securitate de la UM 0421 din Târgu Mureş (anexa 1), s-au ocupat de instrumentarea acestui caz cu ramificaţii în foarte multe localităţi din ţară, dar în mod deosebit în Transilvania.

 Comitetul Naţional de Eliberare cu sediul la Târgu Mur

Cadre didactice, funcţionari, foşti militari, foşti magistraţi, personal CFR, medici, chiar şi agricultori[1], au fost atraşi în cadrul acestei mişcări conduse de Ioan Faliboga, avându-i drept adjuncţi pe Gheorghe Maier şi Ioachim Mocanu. Mişcarea, al cărei embrion se formase încă din 1954, îşi propusese la început rezolvarea unor revendicări salariale, pentru domeniile pe care membrii ei, prin profesiile lor, le reprezentau. În timp însă, potrivit actelor de acuzare existente la dosarul cauzei, baza trimiterii celor 70 de inculpaţi în judecata Tribunalului Militar al Regiunii a III-a Militare Cluj, această mişcare se radicalizase, mergând chiar până la a concepe un plan de răsturnare a regimului.  Radicalizarea programului şi a planului conceput de membrii mişcării avusese loc sub influenţa evenimentelor ce se aflau în plină desfăşurare în Ungaria, în octombrie 1956. Mişcarea de rezistenţă anticomunistă condusă de Ioan Faliboga, pe care Securitatea a denumit-o poate puţin cam pretenţios Comitetul Naţional de Eliberare, era însă în atenţia organelor de represiune încă de la înfiinţare – anul 1954 – ele ajungând în 1956 să fie la curent cu toate hotărârile importante care se luau, cu ultimele recrutări care se făceau şi cu sarcinile pe care le avea fiecare membru.

Acuzaţii deosebit de grave 

 ”Rezultă probe suficiente că Faliboga Ioan, scria în referatul său lt.maj. de securitate, anchetator penal Mircea Onea, a organizat în Târgu Mureş o organizaţie contrarevoluţionară, cu ramificaţii într-o serie de localităţi ale Regiunii Autonome Maghiare, oraşul Stalin (Braşov, n.n.), Timişoara, Bucureşti, etc., unde a recrutat elemente şi în care scop a ţinut la domiciliul său, începând din 1955, o serie de întruniri clandestine cu elemente din conducerea acesteia…”[2]. În acelaşi raport Onea mai scria: “…În ultimul timp, datorită evenimentelor internaţionale (cele din Ungaria, n.n.), Faliboga a luat măsuri pentru formarea unor aşa-zise “comitete”, între care a şi format un “Comitet Militar”, în a cărui componenţă au intrat o serie de foşti ofiţeri, membrii ai organizaţiei contrarevoluţionare, în scopul ca la momentul oportun să treacă la atacarea depozitelor de muniţii pentru înarmarea organizaţiei şi astfel să acţioneze în vederea schimbării formei de guvernământ în R.P.R.”[3] În cuprinsul referatului său, lt.maj. Onea făcea referiri exprese şi la acuzatul Maier Gheorghe: “Faliboga şi Maier au completat manifestul contrarevoluţionar pe care după multiplicare, proiectau să-l difuzeze în rândul populaţiei, odată cu declanşarea acţiunii…Maier Gheorghe şi fiul său Alexandru şi-au asumat obligaţia de a-l multiplica şi a-l traduce şi în limba maghiară şi de a lua legătura cu elemente reacţionare din rândul populaţiei maghiare pentru a le atrage de partea lor. Maier Gheorghe mai trebuia să prezinte şi o informare asupra stării de spirit a armatei precum şi a atitudinii lor faţă de evenimentele din Ungaria, urmărindu-se în acest scop atragerea în mişcare  a unor ofiţeri activi. În acest scop, Maier i-a indicat lui Faliboga să ia legătura cu soţia unui ofiţer activ din garnizoana Târgu Mureş.  Într-un alt act de acuzare împotriva conducătorului grupului, respectiv a lui Ioan Faliboga, act întocmit în februarie 1957, Securitatea menţiona: “…atunci când urmau să treacă la acţiune pentru acapararea puterii de stat, primele obiective care trebuiau să fie ocupate erau instituţiile de stat ca Sfaturile Populare, Poşta, etc. Tot în acest scop s-a convenit ca Faliboga Ioan împreună cu Petcu şi Sofron Grigore prin învinuita Bogdan Maria, să ia legătura cu una din ambasadele imperialiste pentru susţinerea organizaţiei în acţiunea sa”[4]. Pe actele de acuzare care li s-au adus la cunoştinţă, aflate la dosare, am văzut semnăturile lui Faliboga, Maier, Vlad şi multe altele. Semnături clare, citeţe, deloc tremurate, poate chiar puţin studiate. Cea a lui Faliboga este uşor înflorată, cea a lui Gheorghe Maier sigură, apăsată. Nici una nu trădează starea sufletească prin care treceau acuzaţii şi nici metodele de anchetă care li se aplicau de către Securitate.      

Respectarea formalităţilor birocratic

Timp de aproape şapte luni, un numeros colectiv de anchetă format din ofiţeri de justiţie şi de securitate au lucrat la instrumentarea acestui caz. Aşa cum reiese şi din depoziţia (anexată) a lui Alexandru Maier, medic pensioner, unul din condamnaţii din grupul Faliboga şi care în prezent trăieşte la Târgu Mureş, anchetele erau deosebit de dure. N-au lipsit violenţele verbale, dar mai ales cele fizice. Uzura morală şi fizică la care erau supuşi cei acuzaţi şi care se aflau reţinuţi în fostul celular al Securităţii din Târgu Mureş, de pe strada Bradului, era accentuată de starea de nesomn ei fiind anchetaţi atât noaptea, cât şi ziua de cei 12 anchetatori penali de securitate, anchetatori care însă se schimbau la ore fixe. Trebuie menţionat faptul că anchetatorii de securitate, împreună cu ofiţerii de justiţie de la Procuratura din Târgu Mureş, erau preocupaţi de respectarea – cel puţin scriptic – a formalităţilor legate de instrumentarea acestui caz. Se întâmplau însă şi “defecţiuni”, dar consecvenţi principiului latin “Periat mundi, vivat justiţia” (“Poate să piară lumea, dar să triumfe justiţia”) cei puşi să vegheze la respectarea legalităţii comuniste, îi sancţionau aspru pe cei aflaţi în defect. Spre exemplu, în cazul învinuiţilor David Ciubara şi Alexandru Minculescu[5], lt.maj. de securitate Emil Pârlea depăşise termenul de aducere la cunoştinţă a învinuirilor. Superiorul său direct, lt. col. Mihai Kovacs, şeful Direcţiei Regionale a Securităţii menţiona într-o adresă trimisă la data de 16 ianuarie 1957 Procuraturii Militare din Târgu Mureş: “…lt.maj Pârlea a depăşit termenul de punere în vedere a învinuirii prevăzut de procedura penală cu 12 zile, atât la învinuitul Ciubara, cât şi la Minculescu. Faţă de acest anchetator penal de securitate s-au luat măsuri disciplinare pe linie de comandă”. Între atribuţiile Procuraturii Militare din Târgu Mureş, figura şi verificarea condiţiilor de reţinere şi deţinere din aresturile de unitate şi de garnizoană ale Ministerului Forţelor Armate, dar şi din penitenciarele Ministerului de Interne şi locurile de anchetă ale Securităţii. În aprilie 1957, într-o notă raport întocmită de cpt. de justiţie Gheorghe Mellau – şi el membru în colectivul de anchetă în cazul Faliboga – se menţiona: “…condiţiile din acest arest (cel al Securităţii din Târgu Mureş unde se aflau reţinuţi membrii grupului Faliboga – n.r.) sunt foarte bune. Arestaţii sunt foarte bine trataţi şi aşteaptă cu nerăbdare să fie judecaţi, condamnaţi şi depuşi în penitenciare”. Umor (tragic) involuntar sau doar cinism brutal? 

Grupul Kelemen şi grupul Veres

În Fondul Procuratura Militară din cadrul Direcţiei Mureş a Arhivelor Naţionale am identificat şi două grupuri maghiare anticomuniste. Este vorba de grupul Kelemen şi grupul Veres[6]. Studiind dosarele de trimitere în judecată a acestor două grupuri am putut trage concluzia că acestea două erau grupuri mai puţin organizate decât grupul Faliboga.  Toate cele trei grupuri – constituite însă pe criterii entice – fapt datorat probabil şi unor obiective diferite vizate de acestea, au fost rapid anihilate de Securitatea mureşeană, chiar înainte ca ele să treacă la acţiuni concrete. Grupul Kelemen era format din 8 persoane şi urma să acţioneze în zona Sovata şi Reghin, locul unde domiciliau sau lucrau membrii acestuia, iar grupul Veres era format din 6 persoane şi urma să acţioneze în zona Sângeorgiu de Pădure, locul de domiciliu al majorităţii membrilor săi. Nici măcar aceste două grupuri nu aveau cunoştinţă unul de celălalt şi cu atât mai puţin de grupul român Faliboga. Şi nu cred că este vorba aici de o regulă de bază a conspirativităţii, ci mai degrabă de acţiuni spontane, insuficient elaborate, preconizate a fi un violent protest anticomunist, dar aşa cum am mai menţionat anterior,  pe criterii entice. În actul de trimitere în judecată a membrilor grupului Kelemen se formula ca acuzaţie de bază “activitate subversivă împotriva ordinii democrat- populare şi procurarea de arme”. Se mai arăta faptul că, citez: “odată cu izbucnirea evenimentelor din Ungaria din octombrie 1956, intenţionau să instige populaţia şi să se refugieze în munţi de unde să lupte împotriva regimului”. Şapte din cei opt membrii ai grupului au fost arestaţi în ziua de 28 octombrie 1956, iar Kelemen, conducătorul grupului, a doua zi, pe data de 29 octombrie 1956. În ceea ce priveşte grupul Veres, cei şase membrii ai acestuia au fost arestaţi  în intervalul de timp 22 iunie – 29 iulie 1957. În concluziile de învinuire[7] – baza trimiterii lor în judecata Tribunalului Militar al Regiunii a III-a Militare Cluj – se specifica că sunt trimişi în judecată, citez: “pentru uneltire şi activitate antisocială şi că aveau ca scop răsturnarea prin violenţă a a regimului de democraţie populară”. De asemenea se mai menţiona faptul că, citez: “în vederea scopului propus, organizaţia subversivă denumită Organizaţia Secretă revoluţionară, prin programul ei îndemna la contrarevoluţie asemănătoare puciului fascist din Ungaria. Membrii organizaţiei subversive îşi întocmeau planurile lor criminale pe baza îndrumărilor ce se făceau de către posturile de radio imperialiste Vocea Americii, Europa Liberă şi Londra…”.  

Presa mureşeană în timpul evenimentelor din Ungaria

Pe tot parcursul evenimentelor din Ungaria, oficiosul comunist de limbă română “Steaua Roşie” din Târgu Mureş a relatat desfăşurarea evenimentelor, binenţeles în stilul caracteristic perioadei. Mai mult chiar, au fost inserate şi aşa-zise “luări de poziţie” din partea oamenilor muncii din Târgu Mureş şi din judeţ. “La Târgu Mureş continuă mitingurile oamenilor muncii, în care sunt dezbătute evenimentele din Ungaria, înfierate acţiunile criminale care au fost puse la cale de reacţiunea imperialistă…”[8], se relata într-un articol  care avea pretenţia că surprinde adevărata stare de spirit a oamenilor de la Întreprinderea “Textila- Mureş”. “Noi medicii maghiari ai Institutului Medico-Farmaceutic din Târgu Mureş şi consiliul ştiinţific, ne strângem rândurile în jurul CC al partidului nostru, în frunte cu tovarăşul Gh. Gh. Dej…Suntem convinşi că poporul muncitor maghiar va triumfa şi că forţele întunecate ale contrarevoluţiei vor fi învinse definitiv. Cauza noastră – cauza socialismului – este de neînvins.”[9] Urmau cele 42 de semnături pe o declaraţie comună ale unor cunoscute personalităţi maghiare din medicina mureşeană publicate în cotidianul comunist mureşean „Steaua Roşie”, pe data de 5 noiembrie 1956. Se cuvine menţionat faptul că luarea de poziţie a medicilor maghiari din Târgu Mureş survine abia după intervenţia hotărâtă a trupelor sovietice în Ungaria.  Evident, că nu poate fi vorba de luări de poziţie sincere, ci regizate de partidul comunist şi de Securitate. Orice abţinere ar fi fost aspru sancţionată. În toată perioada în care s-au derulat arestările în cazul grupului Faliboga, dar şi a celorlalte grupuri, cotidianul mai sus amintit nu a inserat nici măcar o ştire referitoare la cele ce se întâmplau în urbea mureşeană. Este nu numai o dovadă a faptului că se practica o cenzură foarte strictă, dar şi a faptului că Securitatea nu dorea să provoace reacţii imprevizibile din partea populaţiei. Revoluţia din Ungaria din octombrie 1956 a rămas însă în istoria contemporană ca un moment important de afirmare a ideii de libertate şi de renaştere a speranţelor în democraţie, într-un moment în care comunismul părea de necontestat. A rămas însă şi gustul amar faţă de indiferenţa şi neimplicarea Occidentului într-un moment în care Ungaria solicitase în mod expres intervenţia şi protecţia ONU.     

 Mărturii peste timp

Mărturii orale 

1)  Medicul Alexandru Maier din Târgu Mureş, era în 1956 student în anul IV la Institutul Medico Farmaceutic şi a făcut parte din grupul Faliboga. A fost intervievat în luna august 2005. Este pensionar şi domiciliază în Târgu Mureş. A fost arestat la 18 ianuarie 1957, după ce pe data de 14 noiembrie 1956, fusese arestat tatăl său, Gheorghe Maier, considerat unul dintre liderii grupului Faliboga. Cel care l-a arestat pe Alexandru Maier a fost unul dintre foştii colegi de liceu, lt. de securitate Băţagă, devenit ulterior locţiitor al comandantului Securităţii mureşene. Spune că nu a fost bătut de cei care l-au anchetat, ofiţerii Bihari Emeric şi Bartoş Carol. “Cu mine s-au purtat normal, n-am primit decât câteva palme de la Bartoş, dar mult mai târziu. Pe tata însă l-au bătut crunt. Din bătaie, anchetatorul Onea i-a rupt sternul. În mai 1957, a avut loc procesul lotului Faliboga, la Sibiu.  Eu, Miholcea şi Frunda Carol (tatăl senatorului UDMR Gyorgy Frunda) am fost condamnaţi la 12 ani de închisoare, dar am făcut doar şapte ani, pentru că Dej a dat o graţiere în 1964. Cei mai mulţi ani de penitenciar, la fel ca mulţi din lotul nostru, i-am făcut la Gherla. Condiţii grele, umilinţe fără seamăn…o experienţă nefericită, ce să vă povestesc? Aceste experienţe, ca şi multe aspecte care ţin de cazul Faliboga, am ţinut să le relatez în cartea mea “Am fost medic la Gherla”, carte pe care am publicat-o în 1998″. Calvarul doctorului Alexandru Maier a continuat şi după ieşirea din penitenciar. A rămas în atenţia Securităţii şi în 1977 a fost arestat şi condamnat din nou de data aceasta pentru o altă acuzaţie”.

 2) Molnar Mihai s-a născut în 1933, în satul Dumitreni, comuna Bălăuşeri din judeţul Mureş. În prezent este pensionar şi domiciliază în localitatea Sovata din judeţul Mureş. A fost intervievat în august 2005. Nu a făcut poarte din niciun grup la care am făcut referire anterior, ci a acţionat independent în contextual evenimentelor petrecute în Ungaria în 1956. Potrivit relatării sale, în 1953 a fost admis la Şcoala Militară de Ofiţeri de aviaţie, iar în 1955 a absolvit Şcoala devenind ofiţer activ în garnizoana Timişoara. “Pe data de 18 octombrie 1956, a relatat Molnar Mihai, eram în concediu şi am plecat în vizită la rude la Budapesta. Am făcut acest lucru având toate aprobările legale de la autorităţile române, însă revoluţia anticomunistă din 1956, din Ungaria, m-a prins acolo. M-am simţit solidar cu cererile revoluţionarilor maghiari şi pe 25 octombrie mă aflam pe baricadele revoluţiei, la Budapesta. A doua zi, am fost împuşcat în umăr, o rană totuşi superficială, pentru că m-am reîntors pe baricade. Pe 5 noiembrie 1956, în Ungaria au intervenit ruşii şi am fost din nou rănit. Tot superficial. Acum a început adevărata represiune, eram vânaţi peste tot. Zece zile mai târziu, pe data de 15 noiembrie 1956, îmi expira concediul şi ar fi trebuit să mă reîntorc la unitate, la Timişoara, pentru că intram în poziţia de dezertare. N-am mai putut să fac acest lucru şi nici n-am mai vrut. Atunci m-am ascuns împreună cu alţi revoluţionari maghiari, undeva în afara Budapestei, destul de aproape de frontiera cu România. Între timp, făcuserăm rost şi de armament”.  După 2 luni, Molnar Mihai s-a hotărât să revină în România. Dar nu definitiv, ci doar pentru o perioadă scurtă, după care ar fi urmat să treacă graniţa în Yugoslavia şi de acolo să ajungă la un unchi al său în SUA. Ştia că încercarea de a trece graniţa în Austria, n-ar fi avut sorţi de izbândă, pentru că după intervenţia ruşilor în Ungaria, în acea zonă de frontieră se făcea pază întărită. “Pe data de 30 ianuarie 1957, a relatat în continuare Molnar Mihai, am trecut înarmat graniţa în România şi m-am ascuns la Banloc, o localitate de lângă frontiera româno-iugoslavă. Am contactat o călăuză care însă ne-a trădat şi ne-a dat pe mâna autorităţilor române. Am primit cinci ani de închisoare şi m-am considerat fericit că am scăpat doar cu atât. Am trecut pe la penitenciarele Timişoara, Jilava, Gherla, Aiud şi Canal. Experienţe înfiorătoare pe care nu le voi putea uita, dar am avut şansa să întâlnesc  oameni de mare caracter care m-au îmbărbătat. Printre ei părintele Alexandru Todea, scriitorul Paul Goma…”

Prof. Balint Nicolae

Anexa 1

Grupul de anchetă:

Ofiţeri de justiţie militară:

 -         lt.col. de justiţie Constantin Miclea (şeful Procuraturii Militare Cluj a Regiunii a 3-a Militare);

-         cpt. de justiţie Virgil Liciu (locţiitor al Procurorului şef al Procuraturii Militare a Regiunii a 3-a Militare);

-         cpt. de justiţie Gheorghe Duţu (Procuratura Militară Târgu Mureş);

-         lt.maj de justiţie Dumitru Fărcaş(Procuratura Militară Târgu  Mureş);

-         lt.maj de justiţie Teodor Buzan (Procuratura Militară Târgu Mureş);

-         cpt. de justiţie Gheorghe Mellau (Procuratura Militară Târgu Mureş);

 Anchetatori penali de securitate din UM 0421 Târgu Mureş :

 -         lt.maj. Gheorghe Vesmaş;

-         lt. Petre Mocanu;

-         cpt. Bihari Emeric;

-         lt.maj. Florea Gheorghe;

-         lt. Dumitru Sângeorzan;

-         lt.maj. Constantin Oprea;

-         lt.maj. Mircea Onea;

-         lt. Iosif Sereş;

-         lt.maj. Iosif Moldovan;

-         lt.maj. Emil Pârlea;

-         lt. Gheorghe Costin;

-         cpt. Bartoş Carol;

 Anexa 2

 Condamnaţii din grupul Faliboga

 Dosar nr.256/1956:                                 

 -    Faliboga Ioan                                          

-    Maier Gheorghe

-     Vlad Ioachim

-     Nuţiu Eugen

-     Sopoteanu Ştefan

-    Pop Simion

-     Grecu Mihai

-     Orăşanu Petru

-         Mănescu Ioan

-         Nicu Petru

-         Sandu Ioan

-         Frunda Carol

-         Miholcea Iuliu

-         Mureşan Pancraţia Mariana

-         Bogdan Maria

-         Mustăciosu Margareta

-         Maier Alexandru

 Dosar nr.259/1956:

 -         Petcu Şerban

-         Sofron Grigore

-         Damian Emil

-         Samson Ioan

-         Stan Ieronim

-         Trâmbiţaş Vasile

-         Hâpărteanu Constantin

-         Oltean Ilie

-         Hreniuc Gheorghe

-         Iojici Iulian

-         Georgescu Parmenius

-         Spinei Haralambie

-         Cucuruz Arcadie

-         Cibotariu Gavril

-         Danu Ioan

-         Dragoş Gheorghe

-         Popa Nistor

-         Maloş Liviu

 Dosar nr.260/1956:

 -         Viziteu Jenică

-         Firulescu Constantin

-         Popescu Constantin

-         Lănescu Liviu

-         Vlădescu Mircea

-         Gradu Ioan

-         Cornea Gheorghe

-         Cioloboc Ioan

-         Muth Aurel

         Bârgoan Gavril

-         Pătraşcu Marin

-         Ciontea Ioan

-         Ciungan Constanti

-         Minculescu Alexandru

-         Ţepeluş Gheorghe

-         Matei Gheorghe

-         Man Florian

-         Moldovan Gheorghe

-    Giurca Constantin

-         Brudan Ilie

 Dosar nr.301/1956:

 -         Manole Mihai

-         Ciubară David

-         Matei Dumitru

-         Vuică Nicolae

-         Neculcea Petru

-         Chiriţă Constantin

-         Voiculescu Marin

-         Bucur Alexandru

-         Soare Ilie

-         Pop Teodor

-         Ghinea Grigore

-         Măcăleţu Vasile

-         Gavriş Ioan

-         Frâncu Mihai

-         Muntean Gheorghe

 Anexa 3

 Structura profesională a grupului de rezistenţă Faliboga

-         15 funcţionari

-         12 angajaţi CFR (de la acar la şef de staţie)

-         9 foşti militari de carieră (de la subofiţer la colonel)

-         6 cadre didactice

-         4 ingineri

-         4 jurişti

-         4 medici

-         2 contabili

-         2 preoţi

-         1 arhitect

-         1 comerciant

-         1 tapiţer

-         6 agricultori

-         3 casnice

 

---

[1] Arhivele Naţionale, Direcţia Mureş (ANDM), Fond Procuratura Militară Mureş, dosar 256/1956, fila 1-188, dosar 259/1956, fila 1-214, dosar 260/1956, fila 1-116, dosar 301/1956, fila 1-82.

[2] ANDM, Fond Procuratura Militară Mureş, dosar 256/1956, fila 8.

[3] ibidem, fila 9.

[4] ibidem, fila 31.

[5] ANDM, Fond Procuratura Militară, dosar 260/1956, fila  13.

[6] ANDM, Fond Procuratura Militară Mureş, dosar 246/1956 şi dosar 188/1957.

[7] ANDM, Fond procuratura Militară Mureş, dosar 188/1957, fila  3-24.

[8] “Steaua Roşie”, din 7 noiembrie 1956, p. 2.

[9] idem, din 5 noiembrie 1956, p.2.

 The Hunagrian Anticommunist Revolution in 1956 – Its Effects in Mures

 The events in Hungary in October 1956 – the first major breakdown of the communist system – are well-known now. They had great impact in Transylvania, including Targu-Mures and the area around it in general, and generated anti-communist uprising on behalf of the Romanians and the Hungarians in the area. They were not successful, however, because the Safety Services in Mures reacted promptly, also because the actions were not well-enough prepared, and because the groups involved were not capable of acting as one, due to the fact that they had been created on ethnic grounds. While studying the documents which are in the possession of the National Archives, Mures Department, I have identified three anticommunist groups, namely: the Faliboga group, the Kelemen group and the Veres group. The investigation in the Faliboga case, initiated by the Prosecutor’s Office in Targu-Mures, began in November 1956, finished seven months later and ended with seventy people being arrested. During the trial which took place in Sibiu, Ioan Faliboga, Gheorghe Maier and Ioachim Vlad, considered the leaders of then group, were sentenced to death. The other 67 convicts received various other sentences, but they all benefited from the pardon given by Dej in 1964. However, the movement against communism led by Ioan Faliboga, and which the Safety Services called the National Committee for Liberation, had been under the direct attention of the repression services from its very first days. In 1956, those same repression services had got to the point where they knew of all the major decisions that were taken inside the organization. The two Hungarian anticommunist groups, the Kelemen and the Veres groups, had few members and never even managed to act, because they were still recruiting members when they were annihilated by the Safety Services. The Kelemn group was made up of 8 people and was supposed to act in the area around Sovata and Reghin, the place where the members of the group  lived or worked, and the Veres group was made up of 6 people and was going to act in the area around Sangeorgiu de Padure, where most of its members lived. None of the two groups knew the other existed andat the same time,  none knew that the Faliboga existed. As for the Veres group, its 6 members were arrested between June 22^nd and July 29^th 1957. In the charges which support their being sued by the Military Law Court of the 3^rd Military Region Cluj, it is mentioned that they are sued “for plotting, for antisocial activity and for having as their purpose the violent overthrowing of the popular democracy regime”. Nevertheless, the Hungarian revolution of 1956 remained in contemporary history as an important moment of the idea of freedom and of the rebirth of hope in democracy, at a moment when communism seemed to be unquestionable. Still, there remains the dissappointment towards the indifference of the West at a time when Hunagry had urged for intervention and protection from the UN.

PROTEST

Dwight L. Patton, Director “Clipa Magazine”-USA

La începuturile existenţei noastre, Clipa Romanian Magazine, editată în USA, a avut ca motto un extras dintr-o scrisoare a lui Voltaire, adresată lui Piron: “Nu sunt de acord cu ceea ce spui, dar voi apăra până la moarte dreptul tău de a spune ceea ce gandeşti.” V-am făcut această modestă introducere pentru a reliefa faptul că am un respect deosebit pentru părerile adverse sau contrarii şi nu cer nimănui să-mi împărtăşească opinia. Berttolt Brecht ne spunea în “Teroarea şi mizeriile celui de-al treilea Reich” că lumea va ajunge în pragul prăbuşirii, a autodesfiinţării atunci când neiniţiaţii, neştiutorii, oamenii mai puţin dotaţi, vor da lecţii celor iniţiaţi, ştiutori şi dotaţi cerebral. Previziunile lui Brecht s-au adeverit, dacă aveţi amabilitatea de a trece în revistă “aleşii” serviciilor, pardon Diasporei. Cel puţin, USA este locul în care mulţi emigranţi de origine română sunt posesorii celor mai înalte distincţii militare sau civile, angajaţi, sau fost angajaţi, ai ceIor mai reprezentative Instituţii americane. Să alegi a fi reprezentat de un “fotograf”, vânzător de baticuri şi esarfe, personaj asupra căruia planează îndreptăţite semne de întrebare şi al cărui nivel educaţional s-a oprit la un nivel revoltător de jos, este o insultă la adresa comunităţii române din America. Cele mai reprezentative organizaţii româno-americane ale exilului şi publicaţiile Curentul Internaţional, New-York Magazine, Mioriţa Noastră, Romanian Echo, Clipa Magazine, multe persoane private, oameni de artă şi cultură, cadre didactice se alătură protestului meu. Implicarea Bisericilor, indiferent de denominaţie s-a făcut împotriva Legii Americane, care nu permite organizaţiilor non profit să facă politică, Section 501/3. În plus, şi organizarea centrelor de votare în Biserici este, după umila mea părere, aberantă. Se pare că s-au oferit sume însemnate de bani, pentru “cumpărarea” voturilor. Secţiile de votare s-au organizat în sediile unor firme care au ca acţionar pe Mircea Lubanovici. Preşedintele secţiei de votare Portland a fost Nelu Ciorba, angajat al buletinului Romanian Times, iar printre membrii secţiei de vot s-a aflat Lucică Dragomir McNeff şi Vasile Nedelcu, angajaţi ai publicaţiei finanţate de Mircea Lubanovici şi Beniamin Lucescu. Cel mai apropiat colaborator al lui Mircea Lubanovici, mă refer la Beniamin Lucescu, este anchetat de FBI, care i-a pus sechestru pe bunurile mobiliare şi imobiliare şi are interdicţia de a părăsi Statele Unite ale Americii. Un alt colaborator apropiat al lui Mircea Lubanovici, este numitul Iosif Caza, aflat în prezent într-o închisoare federală pentru fals şi uz de fals, un fel de Al Capone autohton. Poate un asemenea individ, conectat la lumea interlopă să ne reprezinte românii aflaţi în afara perimetrului naţional? În plus, deşi se trece sub tăcere, în cele 8 luni de “reprezentare” a avut o intervenţie de 55 secunde şi cheltuieşte cu largheţea unui nabab, zeci de mii de euro, din banii contribuabilului român, atât pe o nejustificată chirie, cât şi pentru deplasări în Statele Unite ale Americii unde deocamdată colaboratorii lui apropiaţi au probleme care intră sub incidenţa lui American Penal Code. În zona în care locuiesc, trăiesc 88 minorităţi naţionale. Niciuna, dar absolut niciuna, nu are reprezentanţi parlamentari în ţara lor de origine. Şi aici, noi am vrut să fim diferiţi de restul lumii civilizate şi să ne “fotografiem” conaţionalii cu ajutorul “specialiştilor” în domeniu. Cu respect şi elocinţă vă rog să susţineţi protestul meu şi să-l faceţi public. Dicţionarele lumii nu-mi furnizează suficient material lingvistic spre a-mi exprima indignarea faţă de această mârşăvie. Unul din favoriţii mei scriitori, Tom Stoppard, spunea în “Jumpers”, că nu votarea este democraţie ci numărătoarea. (It’s not the voting that’s democracy, it’s the counting). Se pare, că şi în multe cazuri similare, că numărătoarea s-a făcut înainte de a începe votarea, marginalizându-se intelectuali de marcă, oamenii neinregimentaţi politic şi ale căror valenţe intelectuale, morale, patriotice, comportamentale etc. sunt în afara oricăror dubii! Încă din 1688, filosoful englez John Locke a trasat în cartea “Tratatul de Guvernare”, perceptele de bază ale funcţionalităţii unui guvern, a unei reale democraţii, spunând printre altele: “Între guvernanţi şi guvernaţi există un pact social. Când acest pact social se rupe, guvernarea devine imposibilă”. La fel, între România şi emigraţie există un Pact Social. Aveţi datoria de a nu rupe acest Pact Social şi a lărgi prăpastia existentă între ţara noastră de origine şi Diaspora. Prin menţinerea lui Mircea Lubanovici, singurul perdant major va fi Ţara. Cerem insistent PD-L să-şi retragă sprijinul acordat numitului Mircea Lubanovici. Menţinerea lui într-una dintre cele mai reprezentative Instituţii ale Statului Român reprezintă un vot de blam nemeritat la adresa a sute de mii de români din diaspora, care au luptat pe frontul invizibil ca România să-şi depăşească Statutul de paria al Europei şi să-şi cucerească un loc binemeritat între naţiunile globului. În tot acest timp, Mircea Lubanovici se ocupa de comerţul cu basmale, baticuri şi eşarfe. Dacă citiţi cartea filosofului englez Herbert Spencer, “Representative Government-what is good for”, scrisă la 1857, veţi realiza incompatibilitatea anumitor persoane cu anumite funcţii. Rămân constant la părerea că Romania dispune de oameni de excepţie, marginalizaţi pe nedrept, deşi o viaţă întreagă au urmărit binele naţiunii, indiferent de forma de guvernământ, şi nu fotoliile ei.

Cu deplina cordialitate,

Dwight L. Patton, Director “Clipa Magazine”-USA

www.clipa.com

EDITORIAL

 Noiembrie, ultimul bal?

            România între statul de drept şi „statul de drepţi”

Nu pot să nu mă întreb, oare încotro mergem? Cât mai este până la dezastrul final? Ce se va întâmpla cu această ţară? Nu mi-e indiferent nici pentru mine, dar mai ales pentru copiii mei… şi pentru copiii copiilor mei. Sunt unul dintre cei care v-am votat domnule Băsescu. Cândva, îmi puneam mari speranţe în dumneavostră… Acum, îmi asum această greşeală şi consider că este de-a dreptul periculos să mai câştigaţi un mandat de Preşedinte. Deşi pentru (liniştea) dumneavoastră este vital să candidaţi şi mai ales să câştigaţi. Altfel…altfel va trebui să „decontaţi” greşelile ultimilor 20 de ani. Ele, e drept, nu vă aparţin numai dv. În privinţa domniei voastre domnule Preşedinte, recunosc că am greşit, dar aşa cum spunea latinul, „Erare humanum est!” („A greşi e omeneşte!). La începutul mandatului păreaţi sincer animat de bune intenţii. Eraţi „sânge tânăr” – aşa cum vă place să spuneţi dumneavoastră şi premierului - în raport cu „dalmaţianul” Iliescu sau cu lamentabilul Constantinescu care se văicărea permanent că e o „victimă a serviciilor”. În mult prea sofisticatul şi un pic cam prea (pe atunci) arogantul Năstase nu aveam încredere. Între timp, ceva din fosta aroganţă i-a mai dispărut. Drumurile prea des făcute pe la DNA l-au mai adus şi pe Năstase printre noi…„stupid people”. De aceea v-am votat domnule Băsescu. Vroiam altceva. Impresionabil şi sentimental cum sunt – şi ca mine, probabil alte câteva sute de mii de fraieri, eu fiind primul dintre ei - m-am lăsat amăgit de lacrimile vărsate de dumneavoastră pe umărul „dragului Stolo”. Am zis la vremea aceea că sunteţi de-al nostru, din popor. Că simţiţi şi trăiţi româneşte. Că ne vreţi binele, iar urarea dumneavoastră (cinică, aşa după cum aveam să constat mai târziu) – „Să trăiţi bine!” – m-a umplut atunci de bucurie şi m-a dus cu gândul la tradiţii şi obiceiuri pe care păreaţi că le cunoaşteţi şi le respectaţi. Afacerea Flota, afacerea cu casa din Aleea Modrogan, afacerea Hayssam, afacerea ceferistului escroc Nicolaiciuc, afacerea Popoviciu, afacerea Ridzi, cazul Udrea şi mai nou cazul fratelui domniei voastre în care se vehiculează tot mai insistent, iar uneori de-a dreptul obsedant numele Băsescu, mi se păreau până nu demult doar simple răutăţi menite a vă discredita. De altfel, „deontologii” pe care-i aveţi în preajmă – jurnalişti, scriitori, filosofi – au sărit să vă apere. I-am înţeles. Ei, „adevăraţii şi singurii intelectuali din ţara asta” - cum probabil se consideră - dintr-un minim respect, nu puteau muşca mâna care i-a hrănit şi-i hrăneşte în continuare. Iar eu, fidel, am continuat să-mi respect Preşedintele. Apoi, din ce în ce mai mult, au început să vă placă „băile de mulţime”. M-aţi pus pe gânduri pentru că la început mandatului dumneavoastră păreaţi un om modest. După vorbă, după port…Acum eraţi cu totul altul. Aţi început şi să lăcrimaţi tot mai des. Ceea ce, medical vorbind, trebuie să recunoaşteţi că nu e un semn prea bun…Sau să fi fost doar teatru? Dar ceea ce m-a pus cu adevărat pe gânduri au fost desele dumneavoastră acuze. Făcute de-a valma. Că avem un stat birocratizat excesiv, că justiţia nu funcţionează, că învăţământul e neperformant, etc…Aţi acuzat în stânga şi-n dreapta decredibilizând instituţii şi nu indicând, aşa cum ar fi fost firesc,  persoane – încălcând câte un pic, pe ici pe colo, adică prin părţile esenţiale, Constituţia, dar ce mai conta pentru un „Preşedinte jucător” ? – emiţând şi judecăţi cu (pretinsă) valoare de axiomă. Când aţi început să vorbiţi despre faptul că ţara are nevoie de tinichigii şi chelneri, că biologia şi istoria pot fi învăţate de pe „Google”, că n-avem nevoie de filosofi, că „şcoala scoate tâmpiţi”…., am înţeles că am greşit fundamental în privinţa dumneavoastră. La toate astea s-au mai adăugat şi complicatele lucrături la care s-au pretat serviciile secrete în ultimul timp…şi pe care servicii, se presupune că le „păstoriţi” măcar în parte. E drept că „jocurile” finale, cele din noiembrie, se vor face probabil la Washington şi nu la Bucureşti. Am început să înţeleg şi să conştientizez pericolul. Pericolul de a ne întoarce cu mai bine de 60 de ani în urmă. Adică în bezna comunistă a anilor ’50, când dictonul zilei era „Cine nu e cu noi, e împotriva noastră!” şi când se striga furibund „Moarte intelectualilor!”. Vă asigur că, în privinţa dumneavoastră nu voi mai greşi a doua oară. Pentru că eu, cetăţeanul anonim, eternul sacrificat din toate timpurile şi al tuturor cauzelor, nu vreau să mai fiu victimă. Dar voi avea grijă ca şi alţii ca mine să facă acelaşi lucru. La rândul lor şi ei vor trebui să-i instruiască pe alţii. Şi aşa mai departe….E simplu, nu? Din păcate, constat cu regret că votul meu nu-l merită niciunul dintre candidaţi. Aici este cea mai mare problemă. Şi nu e numai problema mea. E problema unei ţări prea mult şi nemeritat umilită, obidită şi călcată în picioare de oligarhia post-decembristă născută din nimic.      

ABUZURI ALE ORGANELOR MAI – SECURITATE ŞI MILIŢIE – REFLECTATE IN DOCUMENTELE PROCURATURII MILITARE PRINCIPALE TÂRGU-MUREŞ. MEMORIA CA FORMĂ DE JUSTIŢIE – MĂRTURII ORALE

Arestări şi confiscări abuzive, folosirea armamentului din dotare în condiţii neregulamentare, ocuparea ilegală a unor locuinţe aparţinând particularilor sunt doar câteva dintre cele mai frecvente şi mărunte abuzuri comise de lucrătorii aparatului represiv din România şi implicit de cei din judeţul Mureş.

De cele mai multe ori trecute cu vederea, adică tolerate cu “voie de sus”, abuzurile se înmulţiseră într-o asemenea măsură încât până şi mai marii din Securitate, Procuratură şi Ministerul Afacerilor Interne au fost nevoiţi la un moment dat să ia atitudine împotriva celor care le comiteau. Abuzurile, dincolo de faptul că reflectau calitatea umană şi profesională[1] a celor ce le săvârşiseră, prefigurau de fapt naşterea unei noi categorii sociale cu o nouă mentalitate[2]. Se năştea un nou tip de “stăpân”, cel căruia, în numele imperativului “luptei de clasă” îi era permis orice. Cei care trebuiau să vegheze la respectarea legalităţii erau primii care o încălcau. O făceau în deplină cunoştinţă de cauză, dar şi cu aroganţa “stăpânului” care crede că totul i se cuvine. Procesele verbale aflate în fondul de arhivă Procuratura Militară Principală Târgu-Mureş reflectă în modul cel mai evident această stare de fapt.

Abuzul ca stare de fapt – scurtă radiografie a celor mai simple şi frecvente abuzuri

“Majoritatea abuzurilor le fac tovarăşii miliţieni…”, scria generalul locotenent Alexandru Drăghici, ministrul Afacerilor Interne al Republicii Populare Române într-o notă informativă cu caracter intern difuzată la nivelul unităţilor din subordine, precum şi la nivelul organelor Procuraturii Militare, în iunie 1955. Exasperat de cele constatate Drăghici trimitea un ordin observator[3] către toate unităţile MAI, inclusiv organelor de Procuratură Militară. În cuprinsul acestuia se arăta faptul că în urma controalelor făcute pe CFR de către Direcţia Financiară din Ministerul Afacerilor Interne, pe o singură regională – regionala Braşov – într-o singură săptămână au fost constatate, citez: “o serie de nereguli şi abuzuri din partea cadrelor Ministerului Afacerilor Interne, atât în ceea ce priveşte manipularea, cât şi utilizarea documentelor de transport pe CFR”. În cuprinsul aceleiaşi note informative, era prezentată o situaţie statistică arătându-se faptul că atât cadre din MAI, cât şi soldaţi şi gradaţi din  acelaşi minister recurgeau deseori, atât la refuzul de a se legitima atunci când li se cerea acest lucru de către organele de control, cât şi la ameninţări cu arma, substituirea de indentitate, fapt care le permitea să călătorească cu alte documente de transport, dar  şi la falsificarea sau chiar vânzarea acestor documente. (Anexa 1) Ministrul Drăghici mai arăta: “Majoritatea abaterilor le fac tovarăşii miliţieni care se urcă înarmaţi în tren, fără nici un fel de documente de transport, nu se legitimează şi în unele cazuri nici în faţa organelor de control MAI, căutând să intimideze prin calitatea pe care o au şi accentuând pe faptul că sunt înarmaţi”. În continuare, Drăghici ordona măsurile ce trebuiau luate la nivelul fiecărei unităţi MAI, pentru ca asemenea fenomene să fie stopate. Şcolarizarea precară a cadrelor MAI din anii ‘50 era una din cauzele acestei stări de fapt. Selecţia cadrelor se făcea pe criterii de origine socială şi ataşament faţă de cauza clasei muncitoare[4] fără a se avea în vedere aptitudinile candidaţilor şi nici ciclul şcolar absolvit de aceştia, astfel încât la un moment dat s-a ajuns la situaţia hilară în care, într-o promoţie de cadre MAI din anii ‘50 (cursuri scurte sau lungi), chiar dacă primeau acelaşi grad militar, puteau fi întâlniţi subofiţeri sau ofiţeri cu patru clase primare, dar şi cu gimnaziul – şi mai rar – cu liceul absolvit. Competenţa, dar şi moralitatea multora dintre ei era îndoielnică. Cea mai mare parte a abuzurilor comise de aceştia poate fi deci explicată şi prin gradul precar de şcolarizare, deşi acest fenomen are şi alte explicaţii mult mai profunde. Cel mai frecvent abuz al miliţienilor şi securiştilor din Târgu-Mureş, ca de altfel din întreaga Românie a anilor ‘50, îl reprezenta însă ocuparea abuzivă a locuinţelor unor particulari. Studiind arhivele Procuraturii Militare Principale Târgu-Mureş am constat că numai în decursul anului 1955, au fost peste 30 de asemenea situaţii în jurisdicţia acestei instituţii. Părţile vătămate îi reclamau în mod direct organelor de Procuratură Militară sau unităţilor militare în care erau încadraţi cei ce comiseseră abuzurile, iar uneori chiar Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Române. În cele din urmă reclamaţiile acestor oameni ajungeau tot la Procuratura Militară Târgu-Mureş care trebuia să se ocupe de anchetarea – mai mult formală – a acestor abuzuri, dar şi de rezolvarea lor. Acestor frecvente încălcări ale legii li se adăugau şi altele, precum confiscarea unor maşini de scris, a unor aparate de radio şi a altor obiecte de uz casnic sau personal. Totul se făcea sub diferite pretexte, puţin justificate chiar şi din punctul de vedere al regimului. Iată spre exemplu, câteva asemenea situaţii. Spre exemplu, Popa Maria[5], domiciliată în Târgu-Mureş, str. Varosmarty, nr. 34 făcea o plângere în anul 1954 la Procuratura Militară contra organelor de Securitate arătând că acestea ar fi ridicat din locuinţa ei cu ocazia unei perchiziţii un aparat de radio şi o maşină de scris. La scurt timp, Popa Maria şi-a retras plângerea. La fel a procedat şi farmacistul Teodor Alexandru[6], domiciliat în Târgu-Mureş, str. Ştefan cel Mare, nr. 22 care a sesizat Procuratura Militară în anul 1954 asupra faptului că slt. de miliţie Răceanu Teodor şi lt. de securitate Gheorghe Emanoil i-ar fi ocupat abuziv o cameră. Şi acesta şi-a retras însă la scurt timp plângerea făcută anterior. Janosy Iolanda, funcţionară la Banca de Stat, filiala din Târgu-Mureş, domiciliată pe strada Harghitei, nr.6, îl reclama în martie 1955 pe sergentul de securitate Blaga Simion că a ocupat abuziv, o cameră din casa mamei sale. Acesta avusese concursul superiorului său, locotenentul Oneţ. Daniel Ştefan, din Târgu-Mureş, strada Spitalului Vechi, nr.3, reclama tot în martie 1955, faptul că locotenentul Stoica a ocupat abuziv o cameră din locuinţa mamei sale. Daniel Ştefan a ajuns să se adreseze chiar şi Consiliului de Miniştri, dar fără nici o şansă. Asztalos Maria din Târgu-Mureş, de pe strada Kemeny Zsigmond, nr.22, depunea o plângere în acelaşi martie ‘55 la Procuratura Militară din Târgu-Mureş, Ea îl reclama pe locotenentul Gheorghe Costea că i-a ocupat abuziv o cameră din locuinţă.  Erau însă şi situaţii oarecum hilare. Spre exemplu, plutonierul Ştefan Cazacu îl reclama pe locotenentul Gheorghe Ciobalca pentru că nu-i dădea dreptul să folosească toaleta comună (ambii locuiau în Târgu-Mureş, pe strada Călăraşilor, nr.35). Procuratura Militară şi-a declinat competenţa şi i-a recomandat lui Cazacu să se adreseze Tribunalului Popular al oraşului Târgu-Mureş. Makkai Vasile din Târgu-Mureş, strada 7 noiembrie, nr.39, a depus în mai 1955 o plângere împotriva plutonierului major de miliţie Vasile Fonogea pentru că-l împiedica să folosească locuinţa ce-i fusese repartizată. Fonogea se instalase în acea locuinţă şi nu dorea să o elibereze chiar dacă Makkai avea repartiţie primită de la Intreprinderea Judeţeană de Gospodărie Comunală şi Locativă. Silvia Bucur din Târgu-Mureş, strada Soos Pal, nr.3, reclama că locotenentul Ioan Mihăilescu îi ocupă în mod abuziv locuinţa, după ce, în anul 1951 a fost evacuată din aceasta. Procurorul Iuliu Bokor din Târgu-Mureş, l-a reclamat în mai 1955, la Procuratura Militară din localitate pe plutonierul de miliţie Petru Hodorogea că i-ar fi ocupat în mod abuziv locuinţa ce-i fusese repartizată. Procuratura Militară din Târgu- Mureş a constatat că cele reclamate erau reale şi a cerut Miliţiei evacuarea lui Hodorogea. Asemenea abuzuri au continuat după cum am văzut şi pe parcursul anilor următori, însă cea mai mare parte din reclamanţi şi-au retras ulterior plângerile făcute[7]. Nu am reuşit să aflu dacă au făcut acest lucru benevol sau ca urmare a unor intimidări sau presiuni şi nici cum s-au rezolvat situaţiile lor. Ca o caracteristică generală, “pretenţiile” celor care în anii ’50 ocupau abuziv anumite locuinţe, camere din locuinţe mai mari sau dependinţe ţinând de acestea erau mult mai modeste. Pretenţiile lor aveau însă să crească în timp, pe măsură ce aceştia aveau să urce în grad şi în funcţii, deci în ierarhia aparatului comunist. Procuratura Militară însăşi s-a văzut – nu de puţine ori – în situaţia de a interveni pentru a limita aceste abuzuri. Prin ordinul circular nr. 01140 din 19.05.1956, Procuratura Militară a Regiunii a 3-a Militare Cluj atrăgea atenţia Procuraturilor Militare din subordine (Oradea, Baia Mare, Târgu-Mureş, Timişoara, Stalin – Braşov) să prelucreze măsurile ce se impun pentru a limita abuzurile militarilor din MAI.

“…procurorii militari, se arăta în cuprinsul ordinului, trebuie să ţină o şedinţă cu comandanţii Direcţiei Regionale a MAI şi cu responsabilul Secţiei Administrative a Comitetului Regional PMR în care să se analizeze abuzurile săvârşitre de cadrele de securitate şi miliţie”[8]. Nu de puţine ori însă, Procuratura Militară s-a dovedit o “umbrelă” salvatoare pentru abuzurile comise de cei din MAI. Spre exemplu, în perioada 01.01.1957-01.09.1957, Procuratura Militară Principală Târgu-Mureş a dat ordonanţă de refuzare a pornirii procesului penal în 16 cauze, toate acestea referindu-se fie la cercetare abuzivă, fie la reţinere ilegală sau chiar la vătămare corporală gravă a celor reţinuţi şi cercetaţi de organele MAI[9]. Cele mai grave însă – dar mai puţin cunoscute la vremea aceea – erau abuzurile comise în timpul anchetelor[10] desfăşurate de Securitate împotriva celor consideraţi periculoşi pentru stabilitatea regimului comunist. Ordinul nr. 3 din 1960 al Şefului Procuraturii Militare Principale specifica în mod clar faptul că, citez: “…procurorii militari au obligaţia de a asigura în condiţii de bună calitate supravegherea urmăririi penale la organele MAI prin participarea la anchetă, îndrumări scrise la speţă, etc…”[11]. Invocându-se lipsa de personal şi volumul de muncă foarte ridicat procurorii militari participau mai rar  la anchetele MAI, dar este indubitabil faptul că ei cunoşteau abuzurile comise de MAI. Au fost situaţii în care gravitatea abuzurilor comise de organele MAI au determinat o reacţie mult mai fermă din partea organelor de Procuratură Militară întrucât prin consecinţele lor – cauzarea unor infirmităţi fizice sau chiar decesul – abuzurile nu mai puteau fi muşamalizate. Spre exemplu, Horvath Geza[12], din com. Bozont, raionul Sfântu Gheorghe îl reclama pe şeful Postului de miliţie din localitate că i-a violat în mod repetat soţia sub ameninţarea pistolului. Kalamyos Miklos, Deme Agnes (gravidă în luna a VII-a) şi Kalamyos Virag[13] îl reclamau în 1959 pe slt. de miliţie Lazslo Arpad pentru reţinere şi cercetare abuzivă. În 1960, soţia numitului Cucu Alexandru[14] sesiza Procuraturii Militare Târgu-Mureş faptul că soţul ei, în timp ce se afla reţinut pentru cercetări în ancheta Securităţii din Târgu-Mureş pentru presupuse activităţi contrarevoluţionare ar fi fost determinat să se sinucidă de către lt. de securitate Harmati Adalbert, cel care îl cerceta. Este posibil ca indicaţiile venite pe linie de partid să fi determinat o atitudine mai fermă din partea organelor de Procuratură Militară, comparativ cu cea adoptată de aceleaşi organe de Procuratură la începutul anilor ‘50 pentru că, în general faptele comise de angajaţii MAI după anii ’60[15] au fost cercetate cu mai mare atenţie, mai mult chiar, comitenţii au fost trimişi în judecata Tribunalului Militar al Regiunii a 3-a Militare Cluj fiind ulterior condamnaţi, iar după rămânerea definitivă a sentinţei, scoşi din cadrele permanente ale MAI. Un referat[16] al procurorului militar, maior de justiţie Dumitru Fărcaş de la Procuratura Militară Târgu-Mureş este elocvent în reflectarea calităţii umane şi profesionale a angajaţilor din MAI, dar şi a stării de fapt din acest minister. Într-un interval de numai 8 luni, decembrie 1963-august 1964, după cum arăta procurorul militar Fărcaş, fuseseră comise 17 fapte violente ale unor angajaţi ai MAI care avuseseră drept rezultat vătămarea gravă a integrităţii unor persoane, infirmitatea unora dintre ei sau – după cum am văzut -  chiar decesul acestora.

Teroarea ca metodă şi justiţia ca instrument

Urmare a bătăilor îndurate în timpul anchetei, Bartis Francisc[17] – un tânăr de 18ani – care ajunsese într-o vădită stare de degradare psihică,  anchetatorii Securităţii mureşene au fost nevoiţi să-l interneze în 1954 la Clinica de Psihiatrie din Târgu-Mureş. Un grup de patru medici – dintre care şi două ilustre personalităţi de mai târziu ale urbei şi ştiinţei medicale mureşene – au concluzionat că Bartis Francisc era “în stare de răspundere în momentul comiterii faptei”. Bartis Francisc (Anexa 2) n-a fost însă singurul caz de acest gen. Securitatea avea să mai apeleze la serviciile medicilor psihiatri. Asta când, în unele cazuri – aşa cum se va vedea – nu ajungea chiar ea, Securitatea,  să pună “concluzii medicale”. După doar cinci săptămâni de la internare, medicii mureşeni din Clinica de Psihiatrie din Târgu-Mureş au putut face istoricul bolii, din care rezulta că Bartis Francisc ar fi avut antecedente în familie, el fiind marcat profund de acestea. Nici un cuvânt despre cauzele principale – tortura fizică şi psihică îndurată de tânăr în timpul anchetei – evenimente care ar fi putut determina pregnant manifestarea bolii. Prin girul ştiinţific acordat, medicii acopereau în fapt un abuz comis de Securitatea mureşeană, iar Procuratura Militară îi conferea aparenţa de legalitate. Era doar una din formele de colaborare care avea să stea la baza relaţiei dintre cele trei instituţii. Din păcate s-a vorbit încă prea puţin despre aceste aspecte. O tăcere de neînţeles, dar poate că şi o anumită indiferenţă din partea societăţii civile au făcut ca aceste aspecte să nu fie încă îndeajuns de bine aprofundate. Mărturiile dizidentului Vasile Paraschiv[18] care a trăit o asemenea experienţă, aruncă doar o palidă lumină asupra colaborării dintre Spitalele de Psihiatrie din România comunistă şi Securitatea română. Pe de altă parte sunt greu de identificat şi supravieţuitorii unor asemenea aşezăminte care ar mai putea depune mărturie. Şi câţi dintre ei – presupunând că mai trăiesc – ar mai putrea fi luaţi azi în serios?  Ştiut este faptul că dizidenţii internaţi în asemenea clinici – chiar sănătoşi fiind – dar între bolnavi incurabili, era aproape imposibil să nu fie marcaţi într-un fel sau altul de o asemenea experienţă de coşmar. Apoi medicaţia care li se prescria ducea în mod invariabil spre anihilarea personalităţii individului.

“Propunem reţinerea, anchetarea şi trimiterea în justiţie…”

“…În data de 15 martie a.c. (1954 – n.a.), Bartis Francisc – scria în referatul său sublocotenentul de securitate Szabo Ioan -  a organizat un grup de 15 elevi şi a sărbătorit în mod illegal 15 martie 1848, ziua revoluţiei maghiare. În cadrul acestei şedinţe, atât el, cât şi ceilalţi au recitat poezii cu caracter naţionalist şi au purtat cocarde maghiare în piept. De menţionat este faptul că deşi nu a primit aprobare de la Comitetul regional al Partidului Muncitoresc Român pentru a ţine această serbare, totuşi Bartis Francisc a instigat şi influenţat pe restul elevilor ca să participe…”. Concluzia aceluiaşi sublocotenent Szabo Ioan, suna cât se poate de firesc: “…Bartis Francisc a fost iniţiatorul acestei serbări ilegale, astfel că se face vinovat de delictul de instigare publică, fapt prevăzut şi pedepsit de art. 327/alin. 3 din Codul penal al R.P.R. …Faţă de cele de mai sus, propun reţinerea, anchetarea şi trimiterea susnumitului în justiţie pentru fapta săvârşită”[19]. Pe data de 27 iunie 1954, Bartis Francisc a fost arestat. La mai puţin de două săptămâni de la arestare, pe data de 6 iulie 1954, unul dintre anchetatorii de Securitate, locotenentul Henter Francisc, trăgea următoarea concluzie în referatul pe care îl întocmise pentru şeful său ierahic: “…cercetând dosarul de anchetă a învinuitului Bartis Francisc, am constatat că arestatul la data de 6 iulie 1954, în mersul cercetărilor (sic!) a prezentat semne de deranjare psihică”[20]. Doar 11 zile i-au trebuit Securităţii mureşene pentru a-l transforma pe arestatul Bartis într-o “legumă”. Pe data de 8 iulie 1954, acesta a fost internat în Clinica de Psihiatrie din Târgu-Mureş. Cu adresa nr. 18633 din 11 august 1954, şeful Direcţiei Regionale a M.A.I., maiorul Kovacs Mihai, cerea procurorului militar de la Târgu-Mureş să dispună suspendarea urmăririi penale în cazul lui Bartis Francisc. În starea în care ajunsese acesta nu mai era periculos şi deci nu mai prezenta interes pentru Securitate. “…bine nutrit, fără simptome de boală internă. Neurologic organic negativ, prezintă o serie de simptome funcţionale, ca tremurături în pleoape, degete…Din punct de vedere psihic se constată în prezent unele simptome care trădează psihoza. Aceste simptome sunt : răspunsuri întârziate, necomplete, este prost orientat în timp privind mai ales debutul reacţiei sale psihogene, e deprimat şi în acelaşi timp neliniştit…”, concluzionau cei patru medici mureşeni, dr. Csiki Kalman, dr. Kiss Ferencz[21], cpt. dr Jozefovici Francisc şi dr. Andrei Mera. După cinci săptămâni de tratament, diagnosticul pus de medici a fost neuropatie gravă, psihoză reactivă în stare ameliorată. Printre concluziile trase de medicii mureşeni în cazul lui Bartis Francisc mai sunt câteva foarte interesante: “…De la vârsta de 13 ani suferă de nervi şi avea accese funcţionale cu ocazia diferitelor greutăţi întâmpinate în viaţă…În momentul comiterii delictului a suferit de aceeaşi neuropatie…În momentul comiterii delictului a fost în stare de răspundere pentru faptele sale…La data de 26 iunie 1954 (atenţie – cu o zi înainte de arestare) a prezentat aceeaşi stare de neuropatie, n-a simulat boala, arestarea sa a declanşat reacţia psihotică de care suferă în prezent…”. Medicii au omis însă cu bună ştiinţă să arate faptul că duritatea anchetei şi nu numai arestarea ar fi putut determina declanşarea neuropatiei grave constatată de ei. Cu alte cuvinte Securitatea era exonerată de orice răspundere.

Documente rătăcite…dar relevante

În mod cu totul inexplicabil, în dosarul de anchetă al lui Bartis Francisc apare şi un alt document care aparent n-are nici o legătură cu cazul acestuia. Este vorba despre o Hotărâre din data de 12 iulie 1954 semnată de anchetatorul de Securitate Fabian Martin – Bartis era deja internat de 4 zile în Clinica de Psihiatrie din Târgu-Mureş - şi care se referă la învinuitul Veres Andrei. “Cercetând dosarul de anchetă a lui Veres Andrei, scria lt. Fabian Martin, am găsit că numitul arestat la data de 16 mai 1954, în timpul anchetei s-a îmbolnăvit de boală mintală…Acţiunea de anchetă în problema lui Veres Andrei, învinuit pentru faptele de activitate contrarevoluţionară se vor întrerupe până la vindecarea lui”. După cum aveţi ocazia să observaţi de data aceasta, “concluziile medicale” le trăgea direct Securitatea. Nu ştim dacă Veres Andrei a avut sau nu vreo legătură cu cazul lui Bartis Francisc şi ce caută această Hotărâre în dosarul lui Bartis. Este însă cât se poate de relevant că “boala mintală” la care se referă anchetatorul în cazul lui Veres s-a declanşat în timpul şi mai ales din cauza durităţii anchetei. Sunt aproape sigur că Veres a urmat acelaşi traseu ca şi Bartis, Clinica de Psihiatrie. De aici încolo ei nu mai contau pentru Securitate. Doi duşmani periculoşi ai regimului deveniseră doar doi “nebuni” inofensivi.

Memoria ca formă de justiţie 

Prin infernul concentraţionar comunist au trecut un număr imens de persoane. O cifră exactă este greu de stabilit în momentul de faţă. Codamnaţi la diferite termene, unii au avut şansa ca după expirarea pedepsei să poată să-şi revadă familiile. Viaţa ‘’de după’’ a fost de cele mai multe ori un calvar. Marcaţi definitiv de grozăviile văzute şi trăite în puşcării[22], alţii nu şi-au mai revenit niciodată. Au existat şi foarte mulţi care n-au mai apucat să-şi revadă vreodată casa, părinţii şi fraţii,  soţiile sau copii. Au rămas în gropi comune, ştiute sau neştiute în diferite locuri din ţară. Printre ei şi mureşenii, a căror listă parţială o redau mai jos şi în posesia căreia am intrat în 2004, graţie domnului Alexandru Man, preşedintele de atunci al AFDPR Mureş. (Anexa 3) AFDPR Mureş a fost şi este preocupată în continuare să întocmească o listă completă cu cei asasinaţi de Securitate în timpul anchetelor, dar şi cu cei care au decedat din cauza regimului de penitenciar. Din 1990 de când a fost înfiinţată, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România (AFDPR),  prin demersurile sale la nivel central, dar în mod deosebit prin activitatea filialelor pe care le are în ţară, a reuşit să se impună opiniei publice ca vocea cea mai autorizată în demascarea marilor crime comise de autorităţile comuniste. O muncă asiduă, nu lipsită chiar de riscuri uneori. AFDPR doreşte ca prin vocile membrilor ei să reconstituie şi să recupereze un capitol de istorie trăită, dar “furată” şi care se regăseşte prea puţin reflectată în manualele de istorie. În demersurile mele, menţionez faptul că m-am bucurat de un sprijin real, sincer şi dezinteresat din partea persoanelor cu care am intrat în contact, membrii ai AFDPR Mureş putând să reconstitui astfel, şi cu ajutorul domniilor lor diverse momente din experienţele nefaste pe care le-au trăit.

Nicolae BALINT

Anexa 1

-     călători fără documente de transport= 8

-          însuşiri de foi de drum= 16

-          cadre care au dat spre folosire foi de drum, rudelor sau cunoscuţilor= 11

-          sustrageri de foi de drum= 3

-          vânzări de foi de drum= 1

-          foi de drum în alb găsite asupra cadrelor= 2

-          cadre care au refuzat să se legitimeze= 4

 

Anexa 2

Bartis Francisc s-a născut la Gheorgheni în 1936. Cu doar un an înainte de fatidicul moment al arestării sale, Bartis Francisc venise la Târgu-Mureş. A fost pe rând brutar, cazangiu, pontator, etc., muncind pentru a se putea întreţine. Urma în acelaşi timp şi clasa a XI-a la seral, la Liceul “Iosif Rangheţ” din Târgu-Mureş unde de altfel devenise şi membru al Cenaclului literar “Salamon Erno”. Din anul 1950, aşa cum reiese din documentele de anchetă ale Securităţii mureşene, Bartis a scris şi publicat diferite articole şi poezii care au apărut în diverse publicaţii de limbă maghiară, precum “Utunk”, “Varos Lazslo”, “Elore” şi “Igaz szo”, ultima fiind şi cea mai preferată dintre publicaţiile lui Bartis. Pe data de 14 martie 1954, membrii cenaclului au propus să se ţină o serbare în amintirea poetului Petofi Sandor, dar nefiind aprobată au ţinut-o a doua zi, pe data de 15 martie. La aceasta au participat 15-16 elevi care au purtat cu această ocazie şi cocarde tricolore maghiare. Aşa cum s-a stabilit la anchetă, una din membrele cenaclului – cu vederi “internaţionaliste” – Balog Eva, s-a ridicat în timpul şedinţei de cenclu şi i-a spus lui Bartis că “…prin purtarea cocardei este micşorată figura poetului Petofi Sandor ca poet revoluţionar întrucât Petofi a fost un poet al libertăţii internaţionale şi nu numai poet maghiar…”.

 

Anexa 3

O listă incompletă încă…Unde sunt cei care nu mai sunt ?

1. Astaloş    Ştefan, 25 de ani, din Târgu Mureş, ucis în 1960 în lagărul de la Periprava ;
2. Baciu      Aurel, născut în 1886, avocat din Târgu Mureş, ucis în 1954 în închisoarea de la Sighet ;
3. Banu       Stelian, funcţionar din Sângeorgiu de Pădure, 55 de ani, ucis în 1953 la închisoarea Aiud;
4. Beu         Titus, avocat din Târgu Mureş, 45 de ani, ucis în 1952 la Aiud ;
5. Bihoreanu Viorel, ţăran, din Papiu Ilarian , ucis în 1950 la sediul Securităţii din Târgu Mureş ;
6. Borş         Ştefan, agricultor din Căluşeri, 23 de ani, omorât în 1947 la Aiud ;
7. Brustur    Remus, primar din Lechinţa, 66 de ani, omorât în 1949 de Securitate ;
8. Cengher   Eugen, economist din Răstoliţa, 40 de ani, împuşcat în 1948 de Securitate la Răstoliţa ;
9. Cioban    Gheorghe, student, din Nazna, ucis în 1950 la Târgu Ocna ;
10. Circa       Alexandru, preot din Ogra, 57 de ani, ucis în 1953 la Aiud ;
11. Comşa     Ioan, din Târgu Mureş, ucis în trenul dubă în 1958 în drum spre Mislea ;
12. Crişan      Eugen, muncitor, din Ocna Mureş, împuşcat în 1953 de Securitatea Cluj ;
13. Crişan      Ioan, învăţător din Filea, împuşcat în 1948 de Securitatea Cluj ;
14. Faliboga   Ioan, învăţător din Târgu Mureş, ucis în 1964 la Gherla ;
15. Gilda        Iuliu, avocat din Târgu Mureş, 58 de ani, ucis în 1950 la Aiud ;
16. Galea        Ion, student originar din Bahnea, 31 de ani, executat în 1953 la Jilava ;
17. Grama     Ioan, doctor în istorie-teologie, 40 de ani, originar din Şerbeni, ucis în 1950 la Ocnele Mari ;
18. Grigorescu Alexandra, ofiţer, 32 de ani, ucis în 1949 de Securitate la Răstoliţa ;
19. Hacuţă     Maxim, rotar, 32 de ani, din Sângeorgiu de Mureş, asasinat în 1947 la Aiud ;
20. Ignat        Vasile, învăţător din Bogata, 28 de ani, ucis în 1950 la Aiud ;
21. Ihuţ          Traian, ţăran din Bistra, împuşcat în 1950 ;
22. Kantor      Ion, notar din Dumbrăvioara, 50 de ani, ucis în 1947 la Aiud ;
23. Kiss          Istvan, din Vărgata, împuşcat în 1950 de Securitate la Vadu ;
24. Kugler      Gheorghe, funcţionar din Reghin, 25 de ani, ucis în 1948 la Aiud ;
25. Lăluţ         Remus, proprietar din Orosia, 42 de ani, împuşcat în 1950 de Securitate

26. Moldovan  Alexandru, funcţionar din Târgu Mureş, 37 de ani, ucis în 1953 la Aiud ;

27. Nagy          Lazslo, din Sântana, 37 de ani, împuşcat în 1950 de Securitate ;

28. Şanta          Iosif, învăţător din Neaua, 53 de ani, împuşcat în 1949 de Securitate ;

29. Pantea        Grigore , inginer din Reghin, 27 de ani, ucis în 1950 la Aiud ;

30. Ţântaru      Ion, din Târnăveni, mort în 1948 la Blaj în timpul anchetei ;

---

[1] Potrivit lui Catalan, G. şi Stănescu, M. în studiul Din istoria Securităţii publicat în Anuarul Institutului de istorie “ A.D.Xenopol” din Iaşi, nr. XLI/2004, p. 419, în anul 1949 în compunerea Securităţii erau un total de 3.553 de angajaţi din care 64% erau muncitori, 28% funcţionari, 2% intelectuali, 4% ţărani şi 2% fără profesie. Până spre sfârşitul deceniului şase această stare de fapt nu s-a modificat esenţial. Cifre asemănătoare sunt oferite şi de Oprea, M., în Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente, 1949-1989, Editura Polirom, Iaşi, 2002, pp.65-67.

[2] Un excelent studiu despre mentalitatea securiştilor anilor ’50 ne oferă Cesereanu, R., în Gulagul în conştiinţa românească, Editura Polirom, Iaşi, 2005.

[3] Ordinul observator al ministrului Afacerilor Interne nr. 464 din iunie 1955.

[4] Oprea, M., op.cit., pp. 65-67 şi Ivănescu, S., Direcţii şi obiective în activitatea Securităţii, 1948-1965, în Anuarul Institutului de istorie “A.D.Xenopol”, Iaşi, 2004, nr. XLII/2005, p. 431.

[5] ANDJM, fond Procuratura Militară Mureş , dosar 13/1954, f. 1-3.

[6] ANDJM, fond citat, dosar 45/1954, f. 1-2.

[7] ANDJM, fond citat, dosar 1/1954, f. 1-90 (dosarul cuprinde rechizitorii de clasare a unor plângeri adresate de diverşi cetăţeni, victime ale unor abuzuri săvârşite de militari din cadrul MAI).

[8] ANDJM, fond citat, dosar 241/1956, f. 157.

[9] ANDJM, fond citat, dosar 355/1957, f. 89.

[10] Pop, I., Credinţă şi apostolat – memorii, Editura Fundaţiei Culturale Vasile Netea, Târgu-Mureş, 2004, pp. 172-175; A se vedea şi Marinescu, S.A., Prizonier în propria ţară, vol. II, Editura Du Style, Bucureşti, 1998, p. 37.

[11] ANDJM, fond citat, dosar 762/1960, f. 43.

[12] ANDJM, fond citat, dosar 563/1959, f. 85.

[13] Idem, f. 136.

[14] ANDJM, fond citat, dosar 766/1960, f. 81-82.

[15] Cazul sg. maj. de miliţie Tămaş Ion care a împuşcat (mortal) cu premeditare un cetăţean din Luduş (ANDJM, fond citat, dosar 938/1964, f. 5) sau al lt. de miliţie Tiptoc Ioan din Târgu-Mureş care împreună cu fratele său au omorât în bătaie, pe stradă, un cetăţean din localitate (ANDJM, fond citat, dosar 938/1964, f. 6)

[16] ANDJM, fond citat, dosar 938/1964, f. 17-25.

[17] ANDJM, fond citat, dosar 32/1954.

[18] Cesereanu, R., Gulagul în conştiinţa românească, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 107.

[19] ANDJM, fond citat, dosar 32/1954, f. 2.

[20] Ibidem, f. 10.

[21] Activitatea ştiinţifică a acestora este reflectată succinct în volumul Oameni de ştiinţă mureşeni, editat de un colectiv de autori sub coordonarea lui Dimitrie Poptămaş, Editura Mediaprint SRL, Târgu-Mureş, 2004, f. 111 şi f. 233.

[22] După 1990, fenomenului penitenciar din România comunistă a anilor ’50 – devenită un imens gulag – i-au fost dedicate un număr impresionant de volume scrise atât de cei care l-au trăit efectiv, cât şi de cei care doar l-au cercetat. Mi-au reţinut atenţia în mod deosebit: Pandrea, P., Reeducarea de la Aiud, Editura Vremea, Bucureşti, 2000, idem, Garda de Fier. Jurnal de filosofie politică. Memorii penitenciare, Editura Vremea, Bucureşti, 2001, Ierunca, V., Fenomenul Piteşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, Mareş, C., Fundamentele experimentului Piteşti. Manualul comunist de instrucţiuni privind războiul psihopolitic, publicat în Arhivele Securităţii, vol. II, Editura Nemira, Bucureşti, 2006, Todorov, T., Confruntarea cu extrema. Victime şi torţionari în sec. XX, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996..

Atunci când revoluţia îşi “devorează” soldaţii, STUDIU DE CAZ: Silviu Bot, inspector şcolar general al judeţului Mureş după 1945

Născut la Blaj la data de 20 martie 1910, Silviu Bot a urmat şcoala primară în aceeaşi localitate, loc în care dealtfel în anul 1930, a absolvit şi Şcoala Normală de învăţători. Între 1930-1932 a fost învăţător la Şcoala din Iclod, iar între 1932-1940 la Şcoala din Sânmartin-Ciuc[1]. În urma Dictatului de la Viena din august 1940 a fost nevoit să se refugieze şi s-a înapoiat la Blaj unde a continuat să funcţioneze în învăţământ în perioada 1940-1945. Prin decizia Ministerului Educaţiei Naţionale nr. 104753 din 1945[2], Silviu Bot a fost numit inspector şcolar al judeţului Mureş, iar cu decizia nr. 129050 din 1946 a aceluiaşi minister a fost numit delegat al Inspectoratului Şcolar de Circumscripţie al judeţului Cluj, dar a continuat să rămână cu exercitarea atribuţiilor de inspector şcolar în judeţul Mureş[3] până la sfârşitul anului 1948. Numirea lui Silviu Bot în 1945 în  funcţia de inspector şcolar al judeţului Mureş a reprezentat în fapt, un moment din cadrul procesului de reinstalare a administraţiei româneşti în teritoriile eliberate. Se cuvine amintit faptul că înainte de a fi numit în funcţia de inspector şcolar Silviu Bot a fost transferat la Târgu-Mureş pe data de 1.09.1945 de la Sânmartin-Ciuc[4]. Acest fapt ne conduce în mod logic la supoziţia că de la Blaj,  în cursul anului 1945 – după ce anterior localitatea Sânmartin-Ciuc a fost eliberată de trupele sovieto-române – Silviu Bot s-a prezentat la fostul loc de muncă pe care îl părăsise în 1940 în urma Dictatului. Se mai cuvine de asemenea menţionat faptul că în cuprinsul „Tabloului nr. 3 cu posturile de învăţători rămase libere după lucrările de comprimare după noul buget, an şcolar 1947-1948”[5], la poziţia 1 apare menţionat Silviu Bot funcţionând ca învăţător (cu catedra rezervată) la Şcoala nr. 1 din Târgu-Mureş, iar la poziţia nr. 5, la aceeaşi şcoală, soţia sa Lucreţia Bot. Prin decizia nr. 176737 din 1948 Silviu Bot a fost rechemat la catedră, astfel că între 1948-1951, îl putem regăsi funcţionând în învăţământ, dar nu la locul unde avea rezervată catedra – Şcoala nr. 1 din Târgu-Mureş – ci la Colegiul (pe atunci Şcoala Medie) „Alexandru Papiu-Ilarian” din Târgu-Mureş, unde a predat efectiv între anii 1948-1951. Ulterior, nu ştim din ce motive – din proprie iniţiativă sau din motive independente de voinţa lui – Silviu Bot a părăsit învăţământul. Din 1951 şi până în 1973 – anul decesului – a îndeplinit diverse funcţii administrative de mică importanţă ceea ce poate sugera faptul că a fost marginalizat de regimul comunist. A fost pe rând, funcţionar la Uniunea Cooperativelor de Consum din Târgu-Mureş (1951-1956), şef serviciu la ILEFOR Târgu-Mureş (1956-1960) şi secretar tehnic al Asociaţiei Crescătorilor de Albine din România, filiala Mureş (1960-1973). A decedat fulgerător pe data de 18 decembrie 1973 la Târnăveni şi a fost înmormăntat în cimitirul „Bisericii de piatră” din Târgu-Mureş.  Un singur necrolog – dat de Biroul Filialei Judeţene Mureş a Asociaţiei Crescătorilor de Albine din România -  apărut pe data de 20 decembrie 1973 în oficiosul local al PCR[6], menţiona referitor la Silviu Bot, citez: „…apicultor cu multă experienţă, a desfăşurat timp de peste un deceniu o deosebită activitate în cadrul Filialei judeţene, contribuind cu multă dragoste şi dăruire la dezvoltarea economică şi organizatorică a judeţului nostru…” Deşi a fost primul inspector român din judeţul Mureş de după revenirea Transilvaniei în hotarele ei fireşti şi a trebuit să facă faţă unor probleme deosebite cu care se confrunta învăţământul în acel moment (reorganizare, nevoia de spaţii adecvate şi cadre didactice române calificate, campania de alfabetizare, etc.), autorităţile comuniste mureşene din 1973 nu au găsit de cuviinţă, ca la momentul decesului, să amintească măcar printr-un sumar necrolog activitatea depusă de Silviu Bot. Încercarea mea de a schiţa – e drept că destul de de sumar activitatea depusă de acest om, înainte de toate dascăl prin formaţie – şi binenţeles că în limita informaţiilor obţinute, reprezintă cu siguranţă un gest de onoare, dar şi un modest gest reparatoriu faţă de unul dintre miile de „truditori anonimi ai catedrei”.

Nicolae BALINT

 

---

[1] ANDJ Mureş,  fond Manuscrise, dosar nr.433, f. 27-29.

[2] ANDJ Mureş, fond Inspectoratul Şcolar Mureş, dosar nr. 26, f. 3

[3] ANDJ Mureş, fond citat, dosar Desfăşurător evidenţă cadre didactice, f. 6.

[4] Ibidem, f. 6.

[5] ANDJ Mureş, fond citat, dosar nr. 34, f. 45.

[6] “Steaua  Roşie” din data de 20 decembrie 1973, fila 6.

Drama unui intelectual ardelean

Cu siguranţă că aţi citit şi recitit de fiecare dată cu vădită emoţie şi plăcere romanul “Pădurea spânzuraţilor”. Cu aceeaşi emoţie aţi văzut şi revăzut probabil excelenta ecranizare după romanul cu acelaşi titlu unde actorii Liviu Ciulei şi Victor Rebengiuc au interpretat magistral două roluri de excepţie. Dar câţi dintre dumneavostră ştiu că Emil Rebreanu – cel care se regăseşte parţial în personajul Apostol Bologa din romanul menţionat anterior – a făcut Şcoala militară de ofiţeri la Târgu Mureş şi că tot de aici, de la Târgu Mureş, avea să plece apoi pe drumul fără de întoarcere al morţii? Mai mult chiar, a existat şi un mureşean care l-a cunoscut foarte bine.

Cu mai bine de patruzeci de ani în urmă, în “Revista de istorie şi teorie literară” editată de Academia Română, cercetătorul Stancu Ilin valorifica o parte din scrisorile familiei Rebreanu – din care reproducem câteva fragmente mai jos – cea mai mare parte dintre acestea aflându-se la Biblioteca Academiei. Ajunseseră acolo graţie d-nei Fany Rebreanu, soţia marelui scriitor. Aceasta le donase după moartea soţului ei survenită intempestiv în anul 1944. Un fond bogat, în care se află şi o bună parte din corespondenţa purtată de Emil Rebreanu, fratele scriitorului, cu familia, dar şi cu prietena sa de suflet, Cornelia Dănilă din comuna Cătina, raionul Sărmaş, fiica protopopului ortodox Ieronim Dănilă. Emil Rebreanu, personaj deosebit de complex şi profund în manifestări şi sentimente – aşa cum rezultă dealtfel şi din scrisorile sale – intenţiona să se căsătorească după război cu fiica protopopului cu care a purtat o intensă corespondenţă, inclusiv pe front.

Cochetând cu literatura

Ca unul dintre fraţii mai mici ai lui Liviu Rebreanu, Emil, s-a născut la 17 decembrie 1891, în comuna Maieru, unde tatăl lor era învăţător. În timpul vacanţelor şcolare, Emil s-a angajat ca notar în comunele Pata, Ilva Mică şi Nuşfalău. A fost nevoit să facă acest lucru pentru că după ce Liviu trecuse munţii, el rămăsese principalul sprijin al familiei, mai ales că în 1910, tatăl lor, Vasile Rebreanu, a ieşit la pensie, iar patru ani mai târziu, bătrânul învăţător a şi murit. Greul întreţinerii familiei a căzut atunci pe umerii săi. Încă de foarte tânăr, Emil cocheta şi el cu scrisul. Avea însă probleme de exprimare, aşa cum rezultă dintr-o scrisoare din 1913, trimisă la Bucureşti fratelui său Liviu Rebreanu: “Cu literatura încă mă ocup şi încă foarte mult…Şi eu scriu: poezii, nuvele, frânturi de teatru…Nu mi s-a publicat încă nimic din pricina limbii, care cred însă că mi s-a mai tocmi trăind mai multă vreme între români”. Ca şi pe fratele său, şi pe Emil îl atrăgea mirajul României fapt care rezultă dintr-o altă scrisoare: “…Unica dorinţă mi-a fost încă de acum trei ani de zile să trec în România, să studiez şi să scriu…”. Tot în acelaşi an, 1913, Emil Rebreanu lucra ca ajutor de notar în comuna Cătina, raionul Sărmaş. Se înscrisese la Facultatea de drept din Cluj – aflat pe front va continua chiar să-şi dea examenele – şi bineînţeles, continua să scrie. În comuna Cătina a cunoscut-o pe Cornelia Dănilă, fiica protopopului ortodox, Ieronim Dănilă. Îndrăgostit de aceasta, va purta cu ea o vie şi interesantă corespondenţă, graţie căreia avem ocazia să-l cunoaştem ca pe un tânăr marcat de profunde trăiri sentimentale, dar şi de întrebări existenţiale într-un context istoric deosebit de încărcat. Din păcate s-au păstrat destul de puţine scrisori din perioada respectivă.

Târgu Mureş, scurtul răgaz de dinainte de moarte

În vara anului 1914, Emil Rebreanu a fost încorporat în armata austro-ungară şi trimis la Şcola militară de ofiţeri din Târgu Mureş (Oşorhei, cum apare în scrisoare). Ce va fi simţit oare Emil Rebreanu în plimbările sale prin oraşul de pe Mureş, de fapt un târg ceva mai mare. Va continua şi de aici să corespondeze cu frumoasa Cornelia. În toamna aceluiaşi an, semnele apropiatei sale plecări pe front, dar şi presimţirile funeste sunt tot mai evidente, fapt rezultat chiar din scrisorile pe care i le trimite Corneliei. “Astăzi ne-o venit poruncă să ne vopsim în negru săbiile, scrie el. Va trebui probabil să omor oameni pe care nu-i cunosc. Niciodată nu puteam să mă uit nici când tăiam vreo găină…Cătănie-măgărie…”. La un moment dat, aşa cum rezultă dintr-o altă scrisoare scrisă Corneliei, aflat pe peronul gării din Târgu Mureş, Emil îi rezumă alte impresii funeste: “Aseară am fost şi eu de faţă la plecarea la război a rezerviştilor de la regimental 62…Toţi aceşti soldaţi erau oameni însuraţi cu nevestele lângă ei. Oare ce se petrecea în inimile lor pline parcă de amarul înmormântării? Într-adevăr, înmormântare părea acest trist convoi, fără dangăt de clopot doar…” Pe data de 23 martie 1915, cu sufletul de două ori îndoit – între timp tatăl iubitei Cornelia îi refuzase cererea în căsătorie catalogând-o drept “joacă de copii” – Emil Rebreanu pleacă de la Târgu Mureş pe frontul din Galiţia. Va continua să-i scrie Corneliei Dănilă, dar şi din acea perioadă s-au păstrat foarte puţine scrisori. Cele ce au urmat sunt – condiţiile morţii sale – sunt însă bine cunoscute graţie romanului “Pădurea spânzuraţilor”. Moartea lui Emil Rebreanu o va anunţa familiei Jovan Kurici, ordonanţa sa, croat de origine, care va face acest lucru prin trei scrisori succesive tocmai pentru a fi sigur că în condiţiile instabile ale frontului, măcar una dintre ele va ajunge la destinaţie. Au ajuns însă toate trei.

Mureşeanul care l-a cunoscut pe Emil Rebreanu

Vasile Horga, fost avocat şi om politic în perioada interbelică, a avut o viaţă bogată în evenimente, cu adevărat demnă de intriga unui roman de aventuri. Cele mai multe dintre ele l-au marcat profund şi definitiv. Marginalizat de regimul comunist după ce a făcut câţiva ani de închisoare pe considerente politice – fusese membru al PNL –a murit în 1977, dar a apucat să-şi scrie memoriile, care în prezent se găsesc la unul dintre cei doi fii ai săi, dr, Mircea Horga şi care mi le-a pus la dispoziţie cu multă amabilitate. Aşternute cu grijă, dovedind o mare preocupare pentru detalii, memoriile lui Vasile Horga se dovedesc a fi astăzi un instrument deosebit de util pentru oricine vrea să înţeleagă atmosfera Mureşului interbelic. Originar de lângă Teaca, din localitatea Ocniţa, Vasile Horga era în 1906 elev la Liceul românesc din Bistriţa. A fost coleg de bancă şi de clasă cu Emil Rebreanu, fratele scriitorului Liviu Rebreanu. Dealtfel, cu Emil a legat o prietenie trainică. Nu au apucat însă să termine Liceul la Bistriţa pentru că au fost exmatriculaţi. Motivul? Au citit în faţa clasei un text de-al  lui Alexandru Vaida Voievod, deputat în Parlamentul de la Budapesta. Textul a fost considerat a avea conţinut injurios şi de aici măsura excluderii din şcoală care s-a luat împotriva celor doi elevi. S-au despărţit, dar peste câţiva ani s-au reîntâlnit, pentru scurt timp, pe frontul din Galiţia. Erau amândoi ofiţeri în armata austro-ungară. După aceea nu s-au mai revăzut niciodată. Emil Rebreanu a încercat să dezerteze la români, dar aşa cum se ştie, a fost prins, judecat, condamnat la moarte şi executat prin spânzurătoare. Vasile Horga a reuşit însă să dezerteze la ruşi împreună cu ordonanţa sa. A stat un timp într-un lagăr din Rusia şi tot în Rusia l-a prins revoluţia bolşevică. Cu mare greutate – în timp ce revoluţia era în plină desfăşurare – a reuşit să se reîntoarcă în ţară. S-a înrolat voluntar în armata română cu care dealtfel a intrat în Transilvania şi a fost primul ofiţer care a intrat în Ocniţa, localitatea sa natală, în uniforma armatei române. Mult mai târziu, după război, avea să afle de soarta fostului său coleg şi prieten, Emil Rebreanu, devenit între timp personaj (tragic) de roman.

O dramă de conştiinţă

“Pădurea spânzuraţilor” – potrivit mărturisirii scriitorului Liviu Rebreanu – a fost inspirat de două evenimente majore, dar care au avut un rol determinant în geneza romanului: o tragedie trăită şi o întâmplare conjuncturală. Tragedia, aşa cum am văzut, era una personală. Emil Rebreanu, fratele scriitorului, ofiţer în armata austro-ungară, fusese condamnat şi spânzurat pentru că încercase să treacă linia frontului la români. Faptul că, ceva mai tărziu, scriitorul văzuse o fotografie care reprezenta o pădure de a cărei copaci atârnau spânzuraţi militari cehi, l-au motivat şi mai mult să scrie romanul. Emil Rebreanu a fost cu siguranţă un personaj complex, atât în viaţa reală – aşa cum ni se relevă el fragmentar, din scrisorile scrise de la Târgu Mureş - cât şi în transfigurarea sa literară din romanul “Pădurea spânzuraţilor”. Apostol Bologa, personajul romanului, este cel care împrumută o bună parte din însuşirile şi trăirile personajului real pe care îl întruchipează şi pe care scriitorul Liviu Rebreanu reuşeste atât de magistral să le redea. În acelaşi timp, personajului romanului sugerează o conştiinţă trează, neliniştită, un intelectual avid de explicaţii despre bine şi adevăr, mereu în căutare de certitudini. În roman – de fapt o evocare realistă şi obiectivă a primului război mondial - accentul cade pe condiţia tragică a intelectualului ardelean silit să lupte la un moment dat împotriva propriului neam. Când viaţa îl pune în situaţia să aleagă între sentimentul datoriei de cetăţean al statului austro-ungar şi apartenenţa sa la etnia românească, atât personajul real, cât şi personajul romanului - este unul dintre cele mai importante puncte de convergenţă între cele două personaje – Emil trăieşte profund o dramă de conştiinţă şi care la final îl va conduce la un final tragic, dar previzibil.

Nicolae BALINT

 

CASETA 1

“Scumpa mea Nelică,                                                    Oşorhei (Târgu Mureş – n.r.),

25 august 1914

Toată ziua m-am gândit să-ţi scriu şi atât de greu mi-e să aleg câteva cuvinte din haosul acestor gânduri şi să şi le trimit. Căci cui altcuiva aş putea să-mi dezvălui sufletul decât ţie şi numai ţie…Toată ziua împingem la tunuri şi atât de mult ne oboseşte! Ba luni am făcut prostia că am ridicat un tun şi de atunci mă dor braţele şi gâtul şi pieptul – şi inima din el…De acum n-am să mai fac asemenea prostii şi o să fiu mai calm, ca nici inima să nu mă mai doară atât de des…Ţi-aş mai scrie încă, dar nu ştiu cum…nu pot….O, dar absolut ştiu, că odată – poate prea târziu – vei înţelege pe acel Don Juan, care veşnic te va stima şi pe care – vai ! – l-ai şters atât de timpuriu din şirul amintirilor tale…

Multe sărutări de mânuţe,

Rebreanu”

(Fragment dintr-o scrisoare trimisă de la Târgu Mureş, de Emil Rebreanu, d-rei  Cornelia Dănilă din comuna Cătina, raionul Sărmaş)

CASETA 2

“Nelică scumpă,                                                      Oşorhei (Târgu Mureş – n.r.),

31 august 1914

Îţi scriu, nu deznădăjduitul de ieri, ci fericitul posesor a unei epistole demult aşteptată şi primită cu atâta bucurie…îţi scriu şi nu ştiu cum să încep şi nu ştiu cum să-ţi scriu. Eram chiar la exerciţiul de seară când îmi dăduse ofiţerul scrisoarea ce mi-ai trimis. Am pus-o în buzunar necitită…Exerciţiile s-or terminat de-odată cu coborârea amurgului – frumos, cum n-am mai văzut încă în anul ăsta. Am citit scrisoarea scumpă şi atât de frumos scrisă, am cetit-o de atâtea ori!!!…O jale şi o teamă ne-a cuprins inimile tuturor..celor neatinşi încă. Luna septembrie poate s-o mai petrecem aici, însă de războiu nici noi nu vom scăpa…O să vedem ce-o fi, însă pe mine mă frământă multe presimţiri neînţelese şi atât de bine ştiute. De nenumărate ori îi sărut mâinile Doamnei, salutări calde Domnului, iară D-tale îţi sărut mânuţa bolnavă, dacă nu s-ar fi vindecat de tot…şi pe cea sănătoasă, pentru că mi-a fost atât de dragă…

Emil”

(Fragment dintr-o scrisoare trimisă de la Târgu Mureş, de Emil Rebreanu, d-rei  Cornelia Dănilă din comuna Cătina, raionul Sărmaş)

CASETA 3

“La un moment dat au citit amândoi, în faţa clasei o poezie sau câteva propoziţii – nu mai reţin exact – scrise de Alexandru Vaida Voievod, care atunci era deputat în Parlamentul de la Budapesta. Cele citite de ei în faţa clasei , au fost considerate ca injurii la adresa statului austro-ungar, drept pentru care au fost exmatriculaţi din toate şcolile din Ardeal. Tata şi-a schimbat prenumele din Vasile în Lazslo şi după un timp, reuşind să înşele vigilenţa autorităţilor, şi-a terminat studiile  la liceul din Braşov. Nu ştiu unde şi-a continuat studiile Emil Rebreanu. Ei doi aveau să se mai reîntâlnească pentru scurt timp, dar pentru ultima oară, pe frontul din Galiţia. Apoi drumurile lor s-au despărţit definitiv…”

(Mureşeanul dr. Mircea Horga, despre tatăl său, Vasile Horga fost coleg de clasă cu Emil Rebreanu)

CASETA 4

“Voi muri negreşit peste…Peste câte ore? Atunci îl îmbrăşişează groaza, din ce în ce mai sălbatec, îngheţându-i sângele…Toate închipuirile minţii se prăbuşeau pe rând, ca nişte castele de cărţi de joc, numai groaza rămânea sfidătoare, stăpânitoare, şoptindu-i în suflet un singur cuvânt, în faţa căruia se sfarmă tot: moartea…îi venea să plângă mereu şi nu putea. Se uită la ceas: patru după-amiază…”

(fragment din romanul “Pădurea spânzuraţilor” de Liviu Rebreanu”)

 

CASETA 5

“Atunci Apostol fu împresurat de un val de iubire izvorâtă parcă din rărunchii pământului. Ridică ochii spre cerul ţintuit cu puţine stele întârziate. Crestele munţilor se desenau pe cer ca un ferăstrău uriaş cu toţi dinţii tociţi. Drept în faţă lucea tainic luceafărul, vestind răsăritul soarelui. Apostol îşi potrivi singur ştreangul, cu ochii însetaţi de lumina răsăritului. Pământul i se smulse de sub picioare. Îşi simţi trupul atârnând ca o povară. Privirile însă îi zburau, nerăbdătoare, spre strălucirea cerească, în vreme ce în urechi i se stingea glasul preotului…”

(scena execuţiei din romanul “Pădurea spânzuraţilor” de Liviu Rebreanu”)

 

CASETA 6

Aprecieri referitoare la romanul “Pădurea spânzuraţilor”:

Eugen Lovinescu: “…o proză psihologică în sensul analizei evolutive a unui singur caz de conştiinţă, un studiu metodic, alimentat de fapte precise şi de coincidenţe, împins  dincolo de ţesătura logică, în adâncurile inconştientului”;

George Călinescu: “…un roman psihologic, o monografie a incertitudinii chinuitoare”;

Tudor Vianu: “în acest roman, Rebreanu este un analist al stărilor de conştiinţă, al învălmăşelilor de gânduri, al obsesiilor tiranice”;

Nicolae Manolescu: “Este un roman al conştiinţei…al revelaţiilor succesive şi al momentelor excepţionale, un roman al conştiinţei morale…”

Acţiunile “Detaşamentului Borsec”

A fost ofiţer în armata austro-ungară, dar a refuzat să lupte într-un război care nu era al lui. La scurt timp după începerea Primei Mari conflagraţii a secolului XX[1], aflat pe frontul din Galiţia, a dezertat[2] ajungând apoi în România. Florian Bogdan sau Florea Bogdan cum apare în alte surse – un mureşean cu o biografie atipică[3] – fost inginer în viaţa civilă, după dezertare sa din armata imperială a fost cooptat ca ofiţer de informaţii şi contraspionaj în Armata regală română.

La terminarea războiului Bogdan a fost desemnat parlamentar în primul Parlament al României reîntregite, iar pentru foarte scurt timp a fost chiar prefect al judetului. În timpul războiului, acţiunile sale pe linie de informaţii şi contraspionaj s-au dovedit deosebit de utile pentru pregătirea acţiunii din data 14 august 1916, moment în care Marele Cartier General al Armatei române – conform Convenţiei politico-militare încheiate cu puterile Antantei – a pus în aplicare Planul de operaţii “Ipoteza Z”[4]. Momentul ales – 14 august 1916 – era nefavorabil  atât României, cât şi Antantei mai ales datorită situaţiei precare a acesteia din urmă pe fronturile europene. Totuşi, conform înţelegerilor convenite anterior, în noaptea de 14/15 august 1916, importante efective ale armatei române au trecut Carpaţii în Transilvania, unde au eliberat mai multe oraşe, printre care Braşov şi Topliţa. Fără a fi fost pregătită în mod deosebit, operaţiunea din zona Borsec[5] – condusă de Florian Bogdan – a fost una exemplară, deoarece s-a desfăşurat fără nicun fel de incidente obiectivele propuse fiind îndeplinite integral.

Din armata austro-ungară peste Carpaţi, în România

---

[1] Brownstone, D. şi Franck, I., Enciclopedia războaielor din anul 100.000 î.Hr. şi până în prezent, Editura Lider, Bucureşti, 2005, pp. 405–409. A se vedea şi Vulcănescu, M., Războiul pentru întregirea neamului, Editura Ardealul, Cluj, 1991, ediţie îngrijită şi prefaţată de Petru Poantă.

[2] Gherghinescu, D., Inginer Florea Bogdan, personalitate de seama a Reghinului, în Gazeta Reghinului, an 4, nr. 6-7 (29-30), 1993, p. 7.

[3] Todea, A. şi colectiv, Oameni de ştiinţă mureşeni, Tipografia MEDIAPRINT SRL, Târgu-Mureş, 2004, pp. 60-61.

[4] Pascu, V., Istoria modernă a românilor (1821-1918), Editura Clio Nova, Bucureşti, 1996, p. 230.

[5] Şinca, Fl. N., 100 de ani. Siguranţa Statului, în revista Historia, an VIII, nr. 75, martie 2008, p. 57.

Născut la 19 martie 1876, la Fărăgău, lângă Reghin, Florian Bogdan a absolvit în 1899 cu rezultate de excepţie Politehnica Regală din Budapesta pregătit în matematică, geodezie, construcţii de case, poduri, şosele, căi ferate, arhitectură şi topografie şi fiind decalarat “inginer universal”[6]. Timp de aproape doi ani, până în 1901, a lucrat în Ungaria la amenajarea lacului Balaton.

Din anul 1901 şi până în 1902 a urmat Şcoala militară de pioneri din Praga la absolvirea acesteia fiindu-i acordat gradul de ofiţer în armata austro-ungară. În anul 1902, Florian Bogdan a deschis un birou tehnic privat la Reghin – acesta va funcţiona timp de 12 ani – pentru amenajări funciare, îndiguiri şi irigări de terenuri, ridicări topografice pentru birourile cadastrale şi notariale, planuri de moşii, hărţi de parchetare a pădurilor pentru societăţile de exploatare forestieră.

Fiind un om deosebit de activ, în deplasările sale prin Transilvania – pe jos, călare sau cu trenul – Florian Bogdan a cunoscut şi a lucrat cu foarte mulţi oameni, ţărani români şi maghiari, în special pădurari, paznici de vânătoare, tăietori de lemne, muncitori la fabricile de cherestea. Aceste relaţii se vor dovedi deosebit de utile după ce va intra în serviciul de informaţii al armatei române, putând astfel să dezvolte o vastă reţea informativă pe teritoriul Transilvaniei.

În perioada premergătoare războiului, împreună cu alţi intelectuali, a organizat la Reghin, banca “Cerbul”[7], după model maghiar, destinată să vină în ajutorul ţăranilor şi a micilor întreprinzători români, categorii paupere în Transilvania datorită politicii de discriminare practicate de autorităţile maghiare.

Inteligenţă nativă şi spirit deschis, Florian Bogdan cunoştea foarte bine mai multe limbi străine: maghiara, germana, latina, franceza, ceha şi rusa.

În luna iulie 1914 a fost mobilizat în armata austro-ungară şi încadrat ca sublocotenent în Regimentul 22 honvezi din Târgu-Mureş, iar la scurt timp a plecat pe frontul din Galiţia. Luptător într-un război care nu era al lui şi rănit încă din primele zile, Bogdan nu a ezitat prea mult şi s-a hotărât să dezerteze şi să treacă Carpaţii în Regatul României.

Bun cunoscător al munţilor şi al psihologiei oamenilor de la munte, Florian

---

[6] Todea, A. şi colectiv, op. cit., p. 60.

[7] Urzică, S., Schiţă de portret: Florea Bogdan, în Gazeta Reghinului, nr. 11(58), noiembrie 1995, p. 7.

Bogdan  a trecut Carpaţii fără peripeţii. La scurt timp, a reuşit să-şi aducă de la Reghin în Regatul României, soţia şi pe cei doi copii, Romul şi  Delia.

De la planşetă în serviciul de informaţii şi contraspionaj

În Bucureşti, Florian Bogdan a devenit o persoană foarte activă în cadrul “Ligii Culturale a Românilor Ardeleni” ce funcţiona aici şi milita pentru eliberarea Transilvaniei şi alipirea ei la Regatul României.

În Transilvania, dar mai ales după ce a trecut Carpaţii,  a cunoscut personalităţi importante ale timpului său[8], printre care Vasile Lucaciu, Liviu Rebreanu, Simion Mândrescu, Octavian Goga, Octavian Tăslăuanu, Ion I.C. Brătianu, regele Ferdinand I, Onisifor Ghibu, Nicolae Iorga şi mulţi alţii bucurându-se de aprecierea lor sinceră.

A fost încadrat ca inginer civil în Servicul cadastral al armatei române fiind subordonat unor militari de carieră. Cu această ocazie, l-a cunoscut şi a legat o sinceră prietenie cu maiorul Eliade[9], tatăl filosofului de mai târziu, Mircea Eliade. Ca fapt divers, înainte de a fi angajat în armata română, Bogdan a realizat primul plan cadastral al oraşului Bucureşti.

Intrat în serviciul armatei, Bogdan a fost remarcat rapid pentru inteligenţa sa nativă, cunoştinţele pe care avea în diverse domenii, dar mai ales pentru faptul că vorbea fluent mai multe limbi străine şi cunoştea foarte bine din punct de vedere geografic spaţiul transilvănean şi avea multe cunoştinţe în regiune. După mai puţin de trei luni, Bogdan a fost mutat – tot ca civil – în cadrul Biroului Informaţiilor unde se ocupa de realizarea sintezelor informative pe baza informaţiilor culese din presa străină. După alte câteva luni, Florian Bogdan a fost reactivat ca militar şi încadrat în servicul de informaţii şi contrainformaţii cu gradul de locotenent[10].

Comandant al “Detaşamentului Borsec”

Cea mai importantă misiune a sa a fost cea din zilele premergătoare începerii operaţiunilor armatei române pe frontul din Transilvania. Detaşamentul precursor încadrat cu 10 oameni şi condus de lt.Florian Bogdan – a acţionat iniţial ca o subunitate de infanterie – cercetare în adâncimea dispozitivului inamic, i-am zice noi azi – în zona Borsec, Topliţa, Gheorgheni, Bilbor.

---

[8] Gherghinescu, D., op. cit., p. 7.

[9] Fay, J. Şt., Caietele locotenentului Florian, Editura Albatros, Bucureşti, 1983, pp. 140-141.

[10] Urzică, S., op. cit., p. 7.

În această calitate a reuşit să creeze breşa necesară în dispozitivul austro-ungar anihilând dispozitivul de pază de pe frontiera cu România, fapt ce a facilitat pătrunderea rapidă şi prin surprindere pe acea direcţie a unităţilor regulate ale armatei române. După primele succese ale armatei române, “Detaşamentul Borsec” şi-a stabilit punctul de comandă la Topliţa, în castelul baronului Urmanczy. Prin oamenii săi, Bogdan a luat legătura cu reţelele informative create de serviciile speciale române în Transilvania încă din timp de pace[11]. Una dintre cele mai eficiente reţele de informaţii aflată în adâncimea dispozitivului armatei austo-ungare – reţea care opera în zona Clujului şi pe care Bogdan a reuşit să o contacteze imediat după intrarea României în război – a fost cea condusă de avocatul Amos Frâncu. În acelaşi timp, Bogdan a desfăşurat şi acţiuni de contraspionaj participând în mod direct la interogarea suspecţilor de spionaj arestaţi de armata română. Într-o astfel de ocazie a fost recunoscut de un ofiţer austriac, fost camarad de arme care, vădit surprins să-l vadă în uniforma armatei române, i-a comunicat că pe frontul din Galiţia fusese dat dispărut în misiune şi nu dezertor. Bogdan a trăit intens şi amar momentul în care, într-un timp foarte scurt, a trebuit ca împreună cu “Detaşamentul Borsec” şi întreaga armată română participantă la operaţiunile din Transilvania să se retragă peste Carpaţi. Detaşamentul său a fost desfiinţat, iar cei 10 membrii ai acestuia au trebuit să se reîntoarcă la unităţile de care aparţineau şi de la care fuseseră detaşaţi pe o perioadă limitată de timp. Florian Bogdan a mai îndeplinit alte două misiuni de informaţii, dar în mod individual. Cu documente false şi echipat cu uniforma armatei austro-ungare, el a reuşit ca pe timpul retragerii armatei românedin Transilvania să se înfiltreze în dispozitivul inamic în zona Sighişoara, Sibiu şi Mediaş pentru a afla valoarea, componenţa şi dotarea tehnică a unităţilor militare care se aflau la contact (în luptă directă) cu armata română, dar şi a celor de sprijin şi de întărire[12].

Apărător fără succes al lt.Ciulei

După retragerea armatei române, a guvernului, Parlamentului şi a familiei regale în Moldova, Florian Bogdan – avansat între timp căpitan – împreună cu familia sa a părăsit Bucureştiul stabilindu-se la Iaşi.

---

[11] Acestui subiect îi dedică un articol foarte amplu Şinca, Fl. N., op. cit., pp. 52-57.

[12] Fay, J. Şt., op.cit, pp. 235-243.

A participat apoi la operaţiunile militare din Moldova, ca ofiţer de contraspionaj[13]. Într-unul din cele patru caiete de memorii ale sale sunt consemnate şi impresiile referitoare la cazul lt.Ciulei, un ofiţer român condamnat la moarte ca suspect de trădare şi dezertare la inamic (germani). Un caz destul complicat, dar al cărui mister a putut fi înţeles abia după ce doi ofiiţeri români, lt.Ciulei şi lt.col.Crăiniceanu, au fost condamnaţi la moarte şi executaţi. Ciulei a murit nevinovat, Crăiniceanu în schimb şi-a recunoscut vinovăţia. În februarie 1917, cpt.Florian Bogdan a fost desemnat iniţial ca anchetator al cazului lt. Ciulei şi ulterior ca apărător al acestuia[14]. Din păcate, în ciuda eforturilor depuse – şi acest lucru îl va afecta toat viaţa – n-a reuşit să-l salveze, iar pe 10 februarie locotenetul a fost executat conform sentinţei Tribunalului Militar. A doua zi, pe 11 februarie 1917, colonelul Sturdza a dezertat la germani şi s-a dovedit că era în legătură cu lt.col.Crăiniceanu care, în anchetă a recunoscut că intenţiona să dezerteze şi el la germani, iar lt.Ciulei nu avea nicio legătură cu cazul de trădare al colonelului Sturdza murind practice nevinovat. Ca fapt divers, colonelul (trădător) Sturdza, comandant de unitate pe frontul din Moldova şi fost profesor la Academia Militară era admirat de foarte mulţi ofiţeri tineri pentru nivelul său de pregătire deosebit. Din păcate, aşa cum s-a văzut, la capitolul conştiinţă patriotică colonelul Sturdza era sub orice critică. Printre tinerii ofiţeri admiratori ai acestuia era şi ofiţerul de stat major, (maior pe atunci), viitor mareşal şi conducător al României, Ion Antonescu.

Luptători pe frontul invizibil

Situaţia de tensiune diplomatică existentă între Regatul României şi Austro-Ungaria încă de dinaintea izbucnirii Primului Război Mondial a determinat factorii politici responsabili din România să creeze reţele informative eficiente pe acest teritoriu românesc încă din timp de pace.

---

[13] Ibidem, p. 304.

[14] Ibidem, pp. 304-305.

Faptul în sine era mult uşurat şi datorită specificului zonei, locuită preponderent de etnici români, fiecare dintre ei putând fi – în opinia serviciilor de informaţii române – un prezumtiv colaborator. După retragerea armatei române din Transilvania (toamna anului 1916), reţelele de informaţii constituite aici au continuat să furnizeze informaţii, dar ele şi-au reluat activitatea cu o şi mai mare intensitate în anul 1918, în condiţiile reintrării României în război de partea Antantei, Serviciul de informaţii şi propagandă politică al Marelui Cartier General român condus de topliţeanul Octavian Tăslăuanu activase întreaga sa reţea din Ardeal şi acţiona acum împotriva grupurilor paramilitare bolşevice maghiare, asigurând operaţiunea tactică de curăţire a terenului în faţa trupelor de linie române, activitatea informativă şi eliminarea fizică a unor inamici. Această vastă acţiune a fost coordonată de Octavian Tăslăuanu[15], secondat de lt. Ion Agârbiceanu şi slt. aviator Aurel Esca. Tot în Transilvania mai acţiona “Secţia Militară Secretă” a armatei române, serviciu special compus din 31 de membri interni şi 41 de colaboratori organizaţi în reţele operative cu un rol deosebit în pregătirea Marii Uniri: spionaj şi culegerea de informaţii politice (şef – medicul Carol I. Sotel, evreu), procurarea de informaţii cu caracter militar (şef – col. Emilian Savu), propagandă în favoarea Unirii (şef – inginerul de origine maghiară Gh. Chelemen), înfiltrarea şi acţiunea în mişcarea muncitorească din Transilvania (şef – preotul militar Iuliu Florian). Prin capacitatea lor personală, inteligenţă, spirit de sacrificiu şi înalt patriotism, toţi aceşti luptători pe frontul invizibil – inclusiv cpt. Florian Bogdan – au contribuit la realizarea României Mari. Au pus apoi primele “cărămizi” la ceea ce avea să însemne democraţia română interbelică. După război, Bogdan a revenit în viaţa civilă şi a fost desemnat să facă parte din primul Parlament al României reîntregite, dar a preferat să se retragă din politică şi să facă ceea ce ştia cel mai bine: ingineria la biroul tehnic din Reghin. Bogdan a asistat neputincios şi la raptul teritorial din 1940, dar şi la intrarea sovieticilor în România şi înscrierea acestei ţări pe orbita Moscovei. Atunci i s-a sistat pensia şi i-a fost naţionalizată casa de pe strada Mihai Viteazul, din Reghin[16]. Florian

---

[15] Tănase, Tiberiu, Serviciile de informaţii româneşti în timpul primului război mondial, în revista Historia, an VIII, nr. 78, iunie 2008, pp. 31-33.

[16] Gherghinescu, D., op.cit., p. 7

Bogdan – care a închis ochii pe data de 9 noiembrie 1965 la o venerabilă vârstă[17] – a făcut parte dintr-o generaţie care s-a identificat total şi necondiţionat cu destinul nefericit al unei ţări şi al unei generaţii de luptători.

Prof. Nicolae BALINT

CASETA 1

                 - Regatul României -

                 Ministerul de Război

                     Marele Stat Major

- Secţia I-a -

    Biroul 2

Confidenţial

Nr. 1650 din 30 iunie 1915

Domnule,

Ca rezultat al petiţiunii adresate Ministerului de Războiu, prin care oferiţi serviciile D-voastră pe timp de mobilizare, am onoarea a vă face cunoscut că s-a luat act de aceasta şi că, în conformitate cu rezoluţiunea ministerială, s-a aprobat ca să fiţi întrebuinţat la mobilizare la corpul la care aţi cerut.

p. Şeful de Stat Major General, Şeful Secţiei I-a, Lt.col. N. Alevra

Şeful Biroului II, Maior  C. Eliade

Domniei Sale,

                            D-lui lt. Florian Bogdan

CASETA 2

- Marele Cartier General -

              Secţia I

Biroul Informaţiilor                                                            nr. 59     12 august 1916

-         SECRET -

Lt. Bogdan Florian

Sunteţi însărcinat a organiza în regiunea Borsec un centru de informaţii şi contraspionaj în care scop veţi pleca imediat în acea regiune. În baza acestui ordin, toate autorităţile militare, civile şi posturile de pază sunt datoare a lăsa liberă trecere d-lui Bogdan Florian şi agenţilor săi, precum şi de a-i da la cerere tot concursul de care are nevoie.

Şeful Statului Major General, Gl. D. Iliescu   

Şeful Secţiei I, Colonel Răşcanu

---

[17] Ploeşteanu, M. şi Şara, M., Personalităţi reghinene, în Gazeta Reghinului, an 5, nr. 12 (12), dec. 1994, p. 4 şi Bogdan, R., Flore Bogdan – 120 de ani de la naştere; repere biografice, în Gazeta Reghinului, an VII, nr. 3 (62), martie 1996, p. 6.