ABUZURI ALE ORGANELOR MAI – SECURITATE ŞI MILIŢIE – REFLECTATE IN DOCUMENTELE PROCURATURII MILITARE PRINCIPALE TÂRGU-MUREŞ. MEMORIA CA FORMĂ DE JUSTIŢIE – MĂRTURII ORALE

Arestări şi confiscări abuzive, folosirea armamentului din dotare în condiţii neregulamentare, ocuparea ilegală a unor locuinţe aparţinând particularilor sunt doar câteva dintre cele mai frecvente şi mărunte abuzuri comise de lucrătorii aparatului represiv din România şi implicit de cei din judeţul Mureş.

Foto - Sediul Securitatii din Targu-Mures in anii '50

De cele mai multe ori trecute cu vederea, adică tolerate cu “voie de sus”, abuzurile se înmulţiseră într-o asemenea măsură încât până şi mai marii din Securitate, Procuratură şi Ministerul Afacerilor Interne au fost nevoiţi la un moment dat să ia atitudine împotriva celor care le comiteau. Abuzurile, dincolo de faptul că reflectau calitatea umană şi profesională[1] a celor ce le săvârşiseră, prefigurau de fapt naşterea unei noi categorii sociale cu o nouă mentalitate[2]. Se năştea un nou tip de “stăpân”, cel căruia, în numele imperativului “luptei de clasă” îi era permis orice. Cei care trebuiau să vegheze la respectarea legalităţii erau primii care o încălcau. O făceau în deplină cunoştinţă de cauză, dar şi cu aroganţa „stăpânului” care crede că totul i se cuvine. Procesele verbale aflate în fondul de arhivă Procuratura Militară Principală Târgu-Mureş reflectă în modul cel mai evident această stare de fapt.

Abuzul ca stare de fapt – scurtă radiografie a celor mai simple şi frecvente abuzuri

„Majoritatea abuzurilor le fac tovarăşii miliţieni…”, scria generalul locotenent Alexandru Drăghici, ministrul Afacerilor Interne al Republicii Populare Române într-o notă informativă cu caracter intern difuzată la nivelul unităţilor din subordine, precum şi la nivelul organelor Procuraturii Militare, în iunie 1955. Exasperat de cele constatate Drăghici trimitea un ordin observator[3] către toate unităţile MAI, inclusiv organelor de Procuratură Militară. În cuprinsul acestuia se arăta faptul că în urma controalelor făcute pe CFR de către Direcţia Financiară din Ministerul Afacerilor Interne, pe o singură regională – regionala Braşov – într-o singură săptămână au fost constatate, citez: „o serie de nereguli şi abuzuri din partea cadrelor Ministerului Afacerilor Interne, atât în ceea ce priveşte manipularea, cât şi utilizarea documentelor de transport pe CFR”. În cuprinsul aceleiaşi note informative, era prezentată o situaţie statistică arătându-se faptul că atât cadre din MAI, cât şi soldaţi şi gradaţi din  acelaşi minister recurgeau deseori, atât la refuzul de a se legitima atunci când li se cerea acest lucru de către organele de control, cât şi la ameninţări cu arma, substituirea de indentitate, fapt care le permitea să călătorească cu alte documente de transport, dar  şi la falsificarea sau chiar vânzarea acestor documente. (Anexa 1) Ministrul Drăghici mai arăta: „Majoritatea abaterilor le fac tovarăşii miliţieni care se urcă înarmaţi în tren, fără nici un fel de documente de transport, nu se legitimează şi în unele cazuri nici în faţa organelor de control MAI, căutând să intimideze prin calitatea pe care o au şi accentuând pe faptul că sunt înarmaţi”. În continuare, Drăghici ordona măsurile ce trebuiau luate la nivelul fiecărei unităţi MAI, pentru ca asemenea fenomene să fie stopate. Şcolarizarea precară a cadrelor MAI din anii ’50 era una din cauzele acestei stări de fapt. Selecţia cadrelor se făcea pe criterii de origine socială şi ataşament faţă de cauza clasei muncitoare[4] fără a se avea în vedere aptitudinile candidaţilor şi nici ciclul şcolar absolvit de aceştia, astfel încât la un moment dat s-a ajuns la situaţia hilară în care, într-o promoţie de cadre MAI din anii ’50 (cursuri scurte sau lungi), chiar dacă primeau acelaşi grad militar, puteau fi întâlniţi subofiţeri sau ofiţeri cu patru clase primare, dar şi cu gimnaziul – şi mai rar – cu liceul absolvit. Competenţa, dar şi moralitatea multora dintre ei era îndoielnică. Cea mai mare parte a abuzurilor comise de aceştia poate fi deci explicată şi prin gradul precar de şcolarizare, deşi acest fenomen are şi alte explicaţii mult mai profunde. Cel mai frecvent abuz al miliţienilor şi securiştilor din Târgu-Mureş, ca de altfel din întreaga Românie a anilor ’50, îl reprezenta însă ocuparea abuzivă a locuinţelor unor particulari. Studiind arhivele Procuraturii Militare Principale Târgu-Mureş am constat că numai în decursul anului 1955, au fost peste 30 de asemenea situaţii în jurisdicţia acestei instituţii. Părţile vătămate îi reclamau în mod direct organelor de Procuratură Militară sau unităţilor militare în care erau încadraţi cei ce comiseseră abuzurile, iar uneori chiar Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Române. În cele din urmă reclamaţiile acestor oameni ajungeau tot la Procuratura Militară Târgu-Mureş care trebuia să se ocupe de anchetarea – mai mult formală – a acestor abuzuri, dar şi de rezolvarea lor. Acestor frecvente încălcări ale legii li se adăugau şi altele, precum confiscarea unor maşini de scris, a unor aparate de radio şi a altor obiecte de uz casnic sau personal. Totul se făcea sub diferite pretexte, puţin justificate chiar şi din punctul de vedere al regimului. Iată spre exemplu, câteva asemenea situaţii. Spre exemplu, Popa Maria[5], domiciliată în Târgu-Mureş, str. Varosmarty, nr. 34 făcea o plângere în anul 1954 la Procuratura Militară contra organelor de Securitate arătând că acestea ar fi ridicat din locuinţa ei cu ocazia unei perchiziţii un aparat de radio şi o maşină de scris. La scurt timp, Popa Maria şi-a retras plângerea. La fel a procedat şi farmacistul Teodor Alexandru[6], domiciliat în Târgu-Mureş, str. Ştefan cel Mare, nr. 22 care a sesizat Procuratura Militară în anul 1954 asupra faptului că slt. de miliţie Răceanu Teodor şi lt. de securitate Gheorghe Emanoil i-ar fi ocupat abuziv o cameră. Şi acesta şi-a retras însă la scurt timp plângerea făcută anterior. Janosy Iolanda, funcţionară la Banca de Stat, filiala din Târgu-Mureş, domiciliată pe strada Harghitei, nr.6, îl reclama în martie 1955 pe sergentul de securitate Blaga Simion că a ocupat abuziv, o cameră din casa mamei sale. Acesta avusese concursul superiorului său, locotenentul Oneţ. Daniel Ştefan, din Târgu-Mureş, strada Spitalului Vechi, nr.3, reclama tot în martie 1955, faptul că locotenentul Stoica a ocupat abuziv o cameră din locuinţa mamei sale. Daniel Ştefan a ajuns să se adreseze chiar şi Consiliului de Miniştri, dar fără nici o şansă. Asztalos Maria din Târgu-Mureş, de pe strada Kemeny Zsigmond, nr.22, depunea o plângere în acelaşi martie ’55 la Procuratura Militară din Târgu-Mureş, Ea îl reclama pe locotenentul Gheorghe Costea că i-a ocupat abuziv o cameră din locuinţă.  Erau însă şi situaţii oarecum hilare. Spre exemplu, plutonierul Ştefan Cazacu îl reclama pe locotenentul Gheorghe Ciobalca pentru că nu-i dădea dreptul să folosească toaleta comună (ambii locuiau în Târgu-Mureş, pe strada Călăraşilor, nr.35). Procuratura Militară şi-a declinat competenţa şi i-a recomandat lui Cazacu să se adreseze Tribunalului Popular al oraşului Târgu-Mureş. Makkai Vasile din Târgu-Mureş, strada 7 noiembrie, nr.39, a depus în mai 1955 o plângere împotriva plutonierului major de miliţie Vasile Fonogea pentru că-l împiedica să folosească locuinţa ce-i fusese repartizată. Fonogea se instalase în acea locuinţă şi nu dorea să o elibereze chiar dacă Makkai avea repartiţie primită de la Intreprinderea Judeţeană de Gospodărie Comunală şi Locativă. Silvia Bucur din Târgu-Mureş, strada Soos Pal, nr.3, reclama că locotenentul Ioan Mihăilescu îi ocupă în mod abuziv locuinţa, după ce, în anul 1951 a fost evacuată din aceasta. Procurorul Iuliu Bokor din Târgu-Mureş, l-a reclamat în mai 1955, la Procuratura Militară din localitate pe plutonierul de miliţie Petru Hodorogea că i-ar fi ocupat în mod abuziv locuinţa ce-i fusese repartizată. Procuratura Militară din Târgu- Mureş a constatat că cele reclamate erau reale şi a cerut Miliţiei evacuarea lui Hodorogea. Asemenea abuzuri au continuat după cum am văzut şi pe parcursul anilor următori, însă cea mai mare parte din reclamanţi şi-au retras ulterior plângerile făcute[7]. Nu am reuşit să aflu dacă au făcut acest lucru benevol sau ca urmare a unor intimidări sau presiuni şi nici cum s-au rezolvat situaţiile lor. Ca o caracteristică generală, „pretenţiile” celor care în anii ’50 ocupau abuziv anumite locuinţe, camere din locuinţe mai mari sau dependinţe ţinând de acestea erau mult mai modeste. Pretenţiile lor aveau însă să crească în timp, pe măsură ce aceştia aveau să urce în grad şi în funcţii, deci în ierarhia aparatului comunist. Procuratura Militară însăşi s-a văzut – nu de puţine ori – în situaţia de a interveni pentru a limita aceste abuzuri. Prin ordinul circular nr. 01140 din 19.05.1956, Procuratura Militară a Regiunii a 3-a Militare Cluj atrăgea atenţia Procuraturilor Militare din subordine (Oradea, Baia Mare, Târgu-Mureş, Timişoara, Stalin – Braşov) să prelucreze măsurile ce se impun pentru a limita abuzurile militarilor din MAI.

“…procurorii militari, se arăta în cuprinsul ordinului, trebuie să ţină o şedinţă cu comandanţii Direcţiei Regionale a MAI şi cu responsabilul Secţiei Administrative a Comitetului Regional PMR în care să se analizeze abuzurile săvârşitre de cadrele de securitate şi miliţie”[8]. Nu de puţine ori însă, Procuratura Militară s-a dovedit o “umbrelă” salvatoare pentru abuzurile comise de cei din MAI. Spre exemplu, în perioada 01.01.1957-01.09.1957, Procuratura Militară Principală Târgu-Mureş a dat ordonanţă de refuzare a pornirii procesului penal în 16 cauze, toate acestea referindu-se fie la cercetare abuzivă, fie la reţinere ilegală sau chiar la vătămare corporală gravă a celor reţinuţi şi cercetaţi de organele MAI[9]. Cele mai grave însă – dar mai puţin cunoscute la vremea aceea – erau abuzurile comise în timpul anchetelor[10] desfăşurate de Securitate împotriva celor consideraţi periculoşi pentru stabilitatea regimului comunist. Ordinul nr. 3 din 1960 al Şefului Procuraturii Militare Principale specifica în mod clar faptul că, citez: “…procurorii militari au obligaţia de a asigura în condiţii de bună calitate supravegherea urmăririi penale la organele MAI prin participarea la anchetă, îndrumări scrise la speţă, etc…”[11]. Invocându-se lipsa de personal şi volumul de muncă foarte ridicat procurorii militari participau mai rar  la anchetele MAI, dar este indubitabil faptul că ei cunoşteau abuzurile comise de MAI. Au fost situaţii în care gravitatea abuzurilor comise de organele MAI au determinat o reacţie mult mai fermă din partea organelor de Procuratură Militară întrucât prin consecinţele lor – cauzarea unor infirmităţi fizice sau chiar decesul – abuzurile nu mai puteau fi muşamalizate. Spre exemplu, Horvath Geza[12], din com. Bozont, raionul Sfântu Gheorghe îl reclama pe şeful Postului de miliţie din localitate că i-a violat în mod repetat soţia sub ameninţarea pistolului. Kalamyos Miklos, Deme Agnes (gravidă în luna a VII-a) şi Kalamyos Virag[13] îl reclamau în 1959 pe slt. de miliţie Lazslo Arpad pentru reţinere şi cercetare abuzivă. În 1960, soţia numitului Cucu Alexandru[14] sesiza Procuraturii Militare Târgu-Mureş faptul că soţul ei, în timp ce se afla reţinut pentru cercetări în ancheta Securităţii din Târgu-Mureş pentru presupuse activităţi contrarevoluţionare ar fi fost determinat să se sinucidă de către lt. de securitate Harmati Adalbert, cel care îl cerceta. Este posibil ca indicaţiile venite pe linie de partid să fi determinat o atitudine mai fermă din partea organelor de Procuratură Militară, comparativ cu cea adoptată de aceleaşi organe de Procuratură la începutul anilor ‘50 pentru că, în general faptele comise de angajaţii MAI după anii ’60[15] au fost cercetate cu mai mare atenţie, mai mult chiar, comitenţii au fost trimişi în judecata Tribunalului Militar al Regiunii a 3-a Militare Cluj fiind ulterior condamnaţi, iar după rămânerea definitivă a sentinţei, scoşi din cadrele permanente ale MAI. Un referat[16] al procurorului militar, maior de justiţie Dumitru Fărcaş de la Procuratura Militară Târgu-Mureş este elocvent în reflectarea calităţii umane şi profesionale a angajaţilor din MAI, dar şi a stării de fapt din acest minister. Într-un interval de numai 8 luni, decembrie 1963-august 1964, după cum arăta procurorul militar Fărcaş, fuseseră comise 17 fapte violente ale unor angajaţi ai MAI care avuseseră drept rezultat vătămarea gravă a integrităţii unor persoane, infirmitatea unora dintre ei sau – după cum am văzut –  chiar decesul acestora.

Teroarea ca metodă şi justiţia ca instrument

Urmare a bătăilor îndurate în timpul anchetei, Bartis Francisc[17] – un tânăr de 18ani – care ajunsese într-o vădită stare de degradare psihică,  anchetatorii Securităţii mureşene au fost nevoiţi să-l interneze în 1954 la Clinica de Psihiatrie din Târgu-Mureş. Un grup de patru medici – dintre care şi două ilustre personalităţi de mai târziu ale urbei şi ştiinţei medicale mureşene – au concluzionat că Bartis Francisc era “în stare de răspundere în momentul comiterii faptei”. Bartis Francisc (Anexa 2) n-a fost însă singurul caz de acest gen. Securitatea avea să mai apeleze la serviciile medicilor psihiatri. Asta când, în unele cazuri – aşa cum se va vedea – nu ajungea chiar ea, Securitatea,  să pună “concluzii medicale”. După doar cinci săptămâni de la internare, medicii mureşeni din Clinica de Psihiatrie din Târgu-Mureş au putut face istoricul bolii, din care rezulta că Bartis Francisc ar fi avut antecedente în familie, el fiind marcat profund de acestea. Nici un cuvânt despre cauzele principale – tortura fizică şi psihică îndurată de tânăr în timpul anchetei – evenimente care ar fi putut determina pregnant manifestarea bolii. Prin girul ştiinţific acordat, medicii acopereau în fapt un abuz comis de Securitatea mureşeană, iar Procuratura Militară îi conferea aparenţa de legalitate. Era doar una din formele de colaborare care avea să stea la baza relaţiei dintre cele trei instituţii. Din păcate s-a vorbit încă prea puţin despre aceste aspecte. O tăcere de neînţeles, dar poate că şi o anumită indiferenţă din partea societăţii civile au făcut ca aceste aspecte să nu fie încă îndeajuns de bine aprofundate. Mărturiile dizidentului Vasile Paraschiv[18] care a trăit o asemenea experienţă, aruncă doar o palidă lumină asupra colaborării dintre Spitalele de Psihiatrie din România comunistă şi Securitatea română. Pe de altă parte sunt greu de identificat şi supravieţuitorii unor asemenea aşezăminte care ar mai putea depune mărturie. Şi câţi dintre ei – presupunând că mai trăiesc – ar mai putrea fi luaţi azi în serios?  Ştiut este faptul că dizidenţii internaţi în asemenea clinici – chiar sănătoşi fiind – dar între bolnavi incurabili, era aproape imposibil să nu fie marcaţi într-un fel sau altul de o asemenea experienţă de coşmar. Apoi medicaţia care li se prescria ducea în mod invariabil spre anihilarea personalităţii individului.

“Propunem reţinerea, anchetarea şi trimiterea în justiţie…”

“…În data de 15 martie a.c. (1954 – n.a.), Bartis Francisc – scria în referatul său sublocotenentul de securitate Szabo Ioan –  a organizat un grup de 15 elevi şi a sărbătorit în mod illegal 15 martie 1848, ziua revoluţiei maghiare. În cadrul acestei şedinţe, atât el, cât şi ceilalţi au recitat poezii cu caracter naţionalist şi au purtat cocarde maghiare în piept. De menţionat este faptul că deşi nu a primit aprobare de la Comitetul regional al Partidului Muncitoresc Român pentru a ţine această serbare, totuşi Bartis Francisc a instigat şi influenţat pe restul elevilor ca să participe…”. Concluzia aceluiaşi sublocotenent Szabo Ioan, suna cât se poate de firesc: “…Bartis Francisc a fost iniţiatorul acestei serbări ilegale, astfel că se face vinovat de delictul de instigare publică, fapt prevăzut şi pedepsit de art. 327/alin. 3 din Codul penal al R.P.R. …Faţă de cele de mai sus, propun reţinerea, anchetarea şi trimiterea susnumitului în justiţie pentru fapta săvârşită”[19]. Pe data de 27 iunie 1954, Bartis Francisc a fost arestat. La mai puţin de două săptămâni de la arestare, pe data de 6 iulie 1954, unul dintre anchetatorii de Securitate, locotenentul Henter Francisc, trăgea următoarea concluzie în referatul pe care îl întocmise pentru şeful său ierahic: “…cercetând dosarul de anchetă a învinuitului Bartis Francisc, am constatat că arestatul la data de 6 iulie 1954, în mersul cercetărilor (sic!) a prezentat semne de deranjare psihică”[20]. Doar 11 zile i-au trebuit Securităţii mureşene pentru a-l transforma pe arestatul Bartis într-o “legumă”. Pe data de 8 iulie 1954, acesta a fost internat în Clinica de Psihiatrie din Târgu-Mureş. Cu adresa nr. 18633 din 11 august 1954, şeful Direcţiei Regionale a M.A.I., maiorul Kovacs Mihai, cerea procurorului militar de la Târgu-Mureş să dispună suspendarea urmăririi penale în cazul lui Bartis Francisc. În starea în care ajunsese acesta nu mai era periculos şi deci nu mai prezenta interes pentru Securitate. “…bine nutrit, fără simptome de boală internă. Neurologic organic negativ, prezintă o serie de simptome funcţionale, ca tremurături în pleoape, degete…Din punct de vedere psihic se constată în prezent unele simptome care trădează psihoza. Aceste simptome sunt : răspunsuri întârziate, necomplete, este prost orientat în timp privind mai ales debutul reacţiei sale psihogene, e deprimat şi în acelaşi timp neliniştit…”, concluzionau cei patru medici mureşeni, dr. Csiki Kalman, dr. Kiss Ferencz[21], cpt. dr Jozefovici Francisc şi dr. Andrei Mera. După cinci săptămâni de tratament, diagnosticul pus de medici a fost neuropatie gravă, psihoză reactivă în stare ameliorată. Printre concluziile trase de medicii mureşeni în cazul lui Bartis Francisc mai sunt câteva foarte interesante: “…De la vârsta de 13 ani suferă de nervi şi avea accese funcţionale cu ocazia diferitelor greutăţi întâmpinate în viaţă…În momentul comiterii delictului a suferit de aceeaşi neuropatie…În momentul comiterii delictului a fost în stare de răspundere pentru faptele sale…La data de 26 iunie 1954 (atenţie – cu o zi înainte de arestare) a prezentat aceeaşi stare de neuropatie, n-a simulat boala, arestarea sa a declanşat reacţia psihotică de care suferă în prezent…”. Medicii au omis însă cu bună ştiinţă să arate faptul că duritatea anchetei şi nu numai arestarea ar fi putut determina declanşarea neuropatiei grave constatată de ei. Cu alte cuvinte Securitatea era exonerată de orice răspundere.

Documente rătăcite…dar relevante

În mod cu totul inexplicabil, în dosarul de anchetă al lui Bartis Francisc apare şi un alt document care aparent n-are nici o legătură cu cazul acestuia. Este vorba despre o Hotărâre din data de 12 iulie 1954 semnată de anchetatorul de Securitate Fabian Martin – Bartis era deja internat de 4 zile în Clinica de Psihiatrie din Târgu-Mureş – şi care se referă la învinuitul Veres Andrei. “Cercetând dosarul de anchetă a lui Veres Andrei, scria lt. Fabian Martin, am găsit că numitul arestat la data de 16 mai 1954, în timpul anchetei s-a îmbolnăvit de boală mintală…Acţiunea de anchetă în problema lui Veres Andrei, învinuit pentru faptele de activitate contrarevoluţionară se vor întrerupe până la vindecarea lui”. După cum aveţi ocazia să observaţi de data aceasta, “concluziile medicale” le trăgea direct Securitatea. Nu ştim dacă Veres Andrei a avut sau nu vreo legătură cu cazul lui Bartis Francisc şi ce caută această Hotărâre în dosarul lui Bartis. Este însă cât se poate de relevant că “boala mintală” la care se referă anchetatorul în cazul lui Veres s-a declanşat în timpul şi mai ales din cauza durităţii anchetei. Sunt aproape sigur că Veres a urmat acelaşi traseu ca şi Bartis, Clinica de Psihiatrie. De aici încolo ei nu mai contau pentru Securitate. Doi duşmani periculoşi ai regimului deveniseră doar doi “nebuni” inofensivi.

Memoria ca formă de justiţie 

Prin infernul concentraţionar comunist au trecut un număr imens de persoane. O cifră exactă este greu de stabilit în momentul de faţă. Codamnaţi la diferite termene, unii au avut şansa ca după expirarea pedepsei să poată să-şi revadă familiile. Viaţa ‘’de după’’ a fost de cele mai multe ori un calvar. Marcaţi definitiv de grozăviile văzute şi trăite în puşcării[22], alţii nu şi-au mai revenit niciodată. Au existat şi foarte mulţi care n-au mai apucat să-şi revadă vreodată casa, părinţii şi fraţii,  soţiile sau copii. Au rămas în gropi comune, ştiute sau neştiute în diferite locuri din ţară. Printre ei şi mureşenii, a căror listă parţială o redau mai jos şi în posesia căreia am intrat în 2004, graţie domnului Alexandru Man, preşedintele de atunci al AFDPR Mureş. (Anexa 3) AFDPR Mureş a fost şi este preocupată în continuare să întocmească o listă completă cu cei asasinaţi de Securitate în timpul anchetelor, dar şi cu cei care au decedat din cauza regimului de penitenciar. Din 1990 de când a fost înfiinţată, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România (AFDPR),  prin demersurile sale la nivel central, dar în mod deosebit prin activitatea filialelor pe care le are în ţară, a reuşit să se impună opiniei publice ca vocea cea mai autorizată în demascarea marilor crime comise de autorităţile comuniste. O muncă asiduă, nu lipsită chiar de riscuri uneori. AFDPR doreşte ca prin vocile membrilor ei să reconstituie şi să recupereze un capitol de istorie trăită, dar “furată” şi care se regăseşte prea puţin reflectată în manualele de istorie. În demersurile mele, menţionez faptul că m-am bucurat de un sprijin real, sincer şi dezinteresat din partea persoanelor cu care am intrat în contact, membrii ai AFDPR Mureş putând să reconstitui astfel, şi cu ajutorul domniilor lor diverse momente din experienţele nefaste pe care le-au trăit.

Nicolae BALINT

Anexa 1

–     călători fără documente de transport= 8

–          însuşiri de foi de drum= 16

–          cadre care au dat spre folosire foi de drum, rudelor sau cunoscuţilor= 11

–          sustrageri de foi de drum= 3

–          vânzări de foi de drum= 1

–          foi de drum în alb găsite asupra cadrelor= 2

–          cadre care au refuzat să se legitimeze= 4

 

Anexa 2

Bartis Francisc s-a născut la Gheorgheni în 1936. Cu doar un an înainte de fatidicul moment al arestării sale, Bartis Francisc venise la Târgu-Mureş. A fost pe rând brutar, cazangiu, pontator, etc., muncind pentru a se putea întreţine. Urma în acelaşi timp şi clasa a XI-a la seral, la Liceul “Iosif Rangheţ” din Târgu-Mureş unde de altfel devenise şi membru al Cenaclului literar “Salamon Erno”. Din anul 1950, aşa cum reiese din documentele de anchetă ale Securităţii mureşene, Bartis a scris şi publicat diferite articole şi poezii care au apărut în diverse publicaţii de limbă maghiară, precum “Utunk”, “Varos Lazslo”, “Elore” şi “Igaz szo”, ultima fiind şi cea mai preferată dintre publicaţiile lui Bartis. Pe data de 14 martie 1954, membrii cenaclului au propus să se ţină o serbare în amintirea poetului Petofi Sandor, dar nefiind aprobată au ţinut-o a doua zi, pe data de 15 martie. La aceasta au participat 15-16 elevi care au purtat cu această ocazie şi cocarde tricolore maghiare. Aşa cum s-a stabilit la anchetă, una din membrele cenaclului – cu vederi “internaţionaliste” – Balog Eva, s-a ridicat în timpul şedinţei de cenclu şi i-a spus lui Bartis că “…prin purtarea cocardei este micşorată figura poetului Petofi Sandor ca poet revoluţionar întrucât Petofi a fost un poet al libertăţii internaţionale şi nu numai poet maghiar…”.

 

Anexa 3

O listă incompletă încă…Unde sunt cei care nu mai sunt ?

  1. Astaloş    Ştefan, 25 de ani, din Târgu Mureş, ucis în 1960 în lagărul de la Periprava ;
  2. Baciu      Aurel, născut în 1886, avocat din Târgu Mureş, ucis în 1954 în închisoarea de la Sighet ;
  3. Banu       Stelian, funcţionar din Sângeorgiu de Pădure, 55 de ani, ucis în 1953 la închisoarea Aiud;
  4. Beu         Titus, avocat din Târgu Mureş, 45 de ani, ucis în 1952 la Aiud ;
  5. Bihoreanu Viorel, ţăran, din Papiu Ilarian , ucis în 1950 la sediul Securităţii din Târgu Mureş ;
  6. Borş         Ştefan, agricultor din Căluşeri, 23 de ani, omorât în 1947 la Aiud ;
  7. Brustur    Remus, primar din Lechinţa, 66 de ani, omorât în 1949 de Securitate ;
  8. Cengher   Eugen, economist din Răstoliţa, 40 de ani, împuşcat în 1948 de Securitate la Răstoliţa ;
  9. Cioban    Gheorghe, student, din Nazna, ucis în 1950 la Târgu Ocna ;
  10. Circa       Alexandru, preot din Ogra, 57 de ani, ucis în 1953 la Aiud ;
  11. Comşa     Ioan, din Târgu Mureş, ucis în trenul dubă în 1958 în drum spre Mislea ;
  12. Crişan      Eugen, muncitor, din Ocna Mureş, împuşcat în 1953 de Securitatea Cluj ;
  13. Crişan      Ioan, învăţător din Filea, împuşcat în 1948 de Securitatea Cluj ;
  14. Faliboga   Ioan, învăţător din Târgu Mureş, ucis în 1964 la Gherla ;
  15. Gilda        Iuliu, avocat din Târgu Mureş, 58 de ani, ucis în 1950 la Aiud ;
  16. Galea        Ion, student originar din Bahnea, 31 de ani, executat în 1953 la Jilava ;
  17. Grama     Ioan, doctor în istorie-teologie, 40 de ani, originar din Şerbeni, ucis în 1950 la Ocnele Mari ;
  18. Grigorescu Alexandra, ofiţer, 32 de ani, ucis în 1949 de Securitate la Răstoliţa ;
  19. Hacuţă     Maxim, rotar, 32 de ani, din Sângeorgiu de Mureş, asasinat în 1947 la Aiud ;
  20. Ignat        Vasile, învăţător din Bogata, 28 de ani, ucis în 1950 la Aiud ;
  21. Ihuţ          Traian, ţăran din Bistra, împuşcat în 1950 ;
  22. Kantor      Ion, notar din Dumbrăvioara, 50 de ani, ucis în 1947 la Aiud ;
  23. Kiss          Istvan, din Vărgata, împuşcat în 1950 de Securitate la Vadu ;
  24. Kugler      Gheorghe, funcţionar din Reghin, 25 de ani, ucis în 1948 la Aiud ;
  25. Lăluţ         Remus, proprietar din Orosia, 42 de ani, împuşcat în 1950 de Securitate

26. Moldovan  Alexandru, funcţionar din Târgu Mureş, 37 de ani, ucis în 1953 la Aiud ;

27. Nagy          Lazslo, din Sântana, 37 de ani, împuşcat în 1950 de Securitate ;

28. Şanta          Iosif, învăţător din Neaua, 53 de ani, împuşcat în 1949 de Securitate ;

29. Pantea        Grigore , inginer din Reghin, 27 de ani, ucis în 1950 la Aiud ;

30. Ţântaru      Ion, din Târnăveni, mort în 1948 la Blaj în timpul anchetei ;


[1] Potrivit lui Catalan, G. şi Stănescu, M. în studiul Din istoria Securităţii publicat în Anuarul Institutului de istorie “ A.D.Xenopol” din Iaşi, nr. XLI/2004, p. 419, în anul 1949 în compunerea Securităţii erau un total de 3.553 de angajaţi din care 64% erau muncitori, 28% funcţionari, 2% intelectuali, 4% ţărani şi 2% fără profesie. Până spre sfârşitul deceniului şase această stare de fapt nu s-a modificat esenţial. Cifre asemănătoare sunt oferite şi de Oprea, M., în Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente, 1949-1989, Editura Polirom, Iaşi, 2002, pp.65-67.

[2] Un excelent studiu despre mentalitatea securiştilor anilor ’50 ne oferă Cesereanu, R., în Gulagul în conştiinţa românească, Editura Polirom, Iaşi, 2005.

[3] Ordinul observator al ministrului Afacerilor Interne nr. 464 din iunie 1955.

[4] Oprea, M., op.cit., pp. 65-67 şi Ivănescu, S., Direcţii şi obiective în activitatea Securităţii, 1948-1965, în Anuarul Institutului de istorie “A.D.Xenopol”, Iaşi, 2004, nr. XLII/2005, p. 431.

[5] ANDJM, fond Procuratura Militară Mureş , dosar 13/1954, f. 1-3.

[6] ANDJM, fond citat, dosar 45/1954, f. 1-2.

[7] ANDJM, fond citat, dosar 1/1954, f. 1-90 (dosarul cuprinde rechizitorii de clasare a unor plângeri adresate de diverşi cetăţeni, victime ale unor abuzuri săvârşite de militari din cadrul MAI).

[8] ANDJM, fond citat, dosar 241/1956, f. 157.

[9] ANDJM, fond citat, dosar 355/1957, f. 89.

[10] Pop, I., Credinţă şi apostolat – memorii, Editura Fundaţiei Culturale Vasile Netea, Târgu-Mureş, 2004, pp. 172-175; A se vedea şi Marinescu, S.A., Prizonier în propria ţară, vol. II, Editura Du Style, Bucureşti, 1998, p. 37.

[11] ANDJM, fond citat, dosar 762/1960, f. 43.

[12] ANDJM, fond citat, dosar 563/1959, f. 85.

[13] Idem, f. 136.

[14] ANDJM, fond citat, dosar 766/1960, f. 81-82.

[15] Cazul sg. maj. de miliţie Tămaş Ion care a împuşcat (mortal) cu premeditare un cetăţean din Luduş (ANDJM, fond citat, dosar 938/1964, f. 5) sau al lt. de miliţie Tiptoc Ioan din Târgu-Mureş care împreună cu fratele său au omorât în bătaie, pe stradă, un cetăţean din localitate (ANDJM, fond citat, dosar 938/1964, f. 6)

[16] ANDJM, fond citat, dosar 938/1964, f. 17-25.

[17] ANDJM, fond citat, dosar 32/1954.

[18] Cesereanu, R., Gulagul în conştiinţa românească, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 107.

[19] ANDJM, fond citat, dosar 32/1954, f. 2.

[20] Ibidem, f. 10.

[21] Activitatea ştiinţifică a acestora este reflectată succinct în volumul Oameni de ştiinţă mureşeni, editat de un colectiv de autori sub coordonarea lui Dimitrie Poptămaş, Editura Mediaprint SRL, Târgu-Mureş, 2004, f. 111 şi f. 233.

[22] După 1990, fenomenului penitenciar din România comunistă a anilor ’50 – devenită un imens gulag – i-au fost dedicate un număr impresionant de volume scrise atât de cei care l-au trăit efectiv, cât şi de cei care doar l-au cercetat. Mi-au reţinut atenţia în mod deosebit: Pandrea, P., Reeducarea de la Aiud, Editura Vremea, Bucureşti, 2000, idem, Garda de Fier. Jurnal de filosofie politică. Memorii penitenciare, Editura Vremea, Bucureşti, 2001, Ierunca, V., Fenomenul Piteşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, Mareş, C., Fundamentele experimentului Piteşti. Manualul comunist de instrucţiuni privind războiul psihopolitic, publicat în Arhivele Securităţii, vol. II, Editura Nemira, Bucureşti, 2006, Todorov, T., Confruntarea cu extrema. Victime şi torţionari în sec. XX, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996..

Reclame

O părere la “ABUZURI ALE ORGANELOR MAI – SECURITATE ŞI MILIŢIE – REFLECTATE IN DOCUMENTELE PROCURATURII MILITARE PRINCIPALE TÂRGU-MUREŞ. MEMORIA CA FORMĂ DE JUSTIŢIE – MĂRTURII ORALE

  1. cu tot respectul si aprecierea pentru acest material trebuie sa aduc o mica corectie,la a3,nr de ordine 16 este vorba despre Golea Ioan nu Galea,acesta a fost unchiul meu si un bun Roman ca si fratele sau Traian, dar greseala este datorata probabil materialelor de arhiva

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s