Soldații uitați ai unei cauze pierdute

Felicitări sincere – cele mai multe – dar și de complezență. Și binențeles, câteva întrebări. Unele cu o ușoară insinuare. Adică ce am avut eu de câștigat implicându-mă în această lansare? ”Fereastra serviciilor secrete – România în jocul strategiilor globale”, volumul lui Aurel I. Rogojan, lansat săptămâna trecută la Târgu-Mureș, a fost în mod indiscutabil, un succes. Datorat în mod hotărâtor ”Asociației cadrelor militare în rezervă și în retragere din S.R.I.” – filiala Mureș, Hotelului ”GRAND„ și, desigur, cotidianului ”Zi de Zi”. Eu am fost doar ”o rotiță în angrenaj”. Și n-am câștigat nimic material. Țin să le spun asta – ca să-i ”liniștesc” – celor care au încercat să insinueze ceva în acest sens. Câștigul meu a fost însă altul. Mult mai mare. Unul pe care îl urmăresc de 22 de ani. Obsesiv, tenace și constant. Să aflu cât mai mult despre ce s-a întâmplat acum mai bine de două decenii. De la oameni direct implicați și aflați atunci la primul nivel de decizie. Și să mai adaug astfel o piesă la imensul puzzle care a fost decembrie 1989. Și ceea ce a urmat după. Vreau să știu pentru ce era să mor atunci. Dacă ar fi meritat…Alții – și nu puțini – chiar au murit de-a adevăratelea. Și, apropo. Domnilor care puneți întrebări insinuante, vreau să vă întreb și eu dacă ați simțit vreodată aripa cenușie a morții deasupra voastră? Și frica animalică ce o însoțește? Și care se insinuează treptat în minte și în trup? Apoi, depășind oarecum momentul respectiv și împăcat cu soarta, să te rogi ca măcar – dacă va fi să fie – să nu suferi. Să te duci așa, dintr-o dată…Ca și cum nici n-ai fi existat. Și să lași în urmă copiii, soție, totul…un univers. Universul tău. Toate ca și cum n-ar fi fost. E un sentiment copleșitor. Și sfâșietor totodată. Probabil că nu ați simțit asta Și nici nu vă doresc să traversați un astfel de moment. Eu am simțit acea aripă cenușie deasupra mea. Tot într-un decembrie. Era în 1989. Acum 22 de ani. La Sibiu – acolo unde mă aflam – oamenii au murit pe capete. Cei mai mulți dintre ei nici măcar nu au știut de ce. Familiile lor și nici noi, cei care am avut șansa să traversăm momentul, nu știm nici azi. Doar explicații oficiale…sau mai bine zis, minciuni oficiale. Cine ne-a împărțit atunci în ”buni” și ”răi”? ”Marii arhitecți” de la Malta? Din aceeași tagmă a celor care au conceput ”revoluțiile portocalii” și ”primăvara arabă”? Ajung tot mai mult la concluzia că nu merită să mori pentru nimic. Merită însă să trăiești pentru orice. Viața este unică, vă asigur. Înveți să o prețuiești abia atunci când realizezi pe lângă ce ai trecut. Un răsărit care ar fi putut să fie ultimul. Sau un apus care putea fi ultimul. Ori un zâmbet nevinovat de copil pe care să nu-l mai vezi vreodată. O strângere de mână și un sărut fugar al unei soții cu ochii în lacrimi și tremurând de spaimă. Poate ultimele imagini….Noi, cei care am supraviețuit acelor momente din decembrie 1989, indiferent de baricada pe care ne-au impus-o ”arhitecții” care făceau atunci jocurile, suntem soldații uitați ai unei cauze pierdute. Dacă a fost revoluție, atunci ea s-a pierdut pe drum. Beneficiarii de azi, știu de ce.

Nicolae BALINT

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s