Drama unui intelectual ardelean

Cu siguranţă că aţi citit şi recitit de fiecare dată cu vădită emoţie şi plăcere romanul “Pădurea spânzuraţilor”. Cu aceeaşi emoţie aţi văzut şi revăzut probabil excelenta ecranizare după romanul cu acelaşi titlu unde actorii Liviu Ciulei şi Victor Rebengiuc au interpretat magistral două roluri de excepţie. Dar câţi dintre dumneavostră ştiu că Emil Rebreanu – cel care se regăseşte parţial în personajul Apostol Bologa din romanul menţionat anterior – a făcut Şcoala militară de ofiţeri la Târgu Mureş şi că tot de aici, de la Târgu Mureş, avea să plece apoi pe drumul fără de întoarcere al morţii? Mai mult chiar, a existat şi un mureşean care l-a cunoscut foarte bine.

Foto - Fosta Scoala militara  de cadeti austro-ungari

Cu mai bine de patruzeci de ani în urmă, în “Revista de istorie şi teorie literară” editată de Academia Română, cercetătorul Stancu Ilin valorifica o parte din scrisorile familiei Rebreanu – din care reproducem câteva fragmente mai jos – cea mai mare parte dintre acestea aflându-se la Biblioteca Academiei. Ajunseseră acolo graţie d-nei Fany Rebreanu, soţia marelui scriitor. Aceasta le donase după moartea soţului ei survenită intempestiv în anul 1944. Un fond bogat, în care se află şi o bună parte din corespondenţa purtată de Emil Rebreanu, fratele scriitorului, cu familia, dar şi cu prietena sa de suflet, Cornelia Dănilă din comuna Cătina, raionul Sărmaş, fiica protopopului ortodox Ieronim Dănilă. Emil Rebreanu, personaj deosebit de complex şi profund în manifestări şi sentimente – aşa cum rezultă dealtfel şi din scrisorile sale – intenţiona să se căsătorească după război cu fiica protopopului cu care a purtat o intensă corespondenţă, inclusiv pe front.

Cochetând cu literatura

Ca unul dintre fraţii mai mici ai lui Liviu Rebreanu, Emil, s-a născut la 17 decembrie 1891, în comuna Maieru, unde tatăl lor era învăţător. În timpul vacanţelor şcolare, Emil s-a angajat ca notar în comunele Pata, Ilva Mică şi Nuşfalău. A fost nevoit să facă acest lucru pentru că după ce Liviu trecuse munţii, el rămăsese principalul sprijin al familiei, mai ales că în 1910, tatăl lor, Vasile Rebreanu, a ieşit la pensie, iar patru ani mai târziu, bătrânul învăţător a şi murit. Greul întreţinerii familiei a căzut atunci pe umerii săi. Încă de foarte tânăr, Emil cocheta şi el cu scrisul. Avea însă probleme de exprimare, aşa cum rezultă dintr-o scrisoare din 1913, trimisă la Bucureşti fratelui său Liviu Rebreanu: “Cu literatura încă mă ocup şi încă foarte mult…Şi eu scriu: poezii, nuvele, frânturi de teatru…Nu mi s-a publicat încă nimic din pricina limbii, care cred însă că mi s-a mai tocmi trăind mai multă vreme între români”. Ca şi pe fratele său, şi pe Emil îl atrăgea mirajul României fapt care rezultă dintr-o altă scrisoare: “…Unica dorinţă mi-a fost încă de acum trei ani de zile să trec în România, să studiez şi să scriu…”. Tot în acelaşi an, 1913, Emil Rebreanu lucra ca ajutor de notar în comuna Cătina, raionul Sărmaş. Se înscrisese la Facultatea de drept din Cluj – aflat pe front va continua chiar să-şi dea examenele – şi bineînţeles, continua să scrie. În comuna Cătina a cunoscut-o pe Cornelia Dănilă, fiica protopopului ortodox, Ieronim Dănilă. Îndrăgostit de aceasta, va purta cu ea o vie şi interesantă corespondenţă, graţie căreia avem ocazia să-l cunoaştem ca pe un tânăr marcat de profunde trăiri sentimentale, dar şi de întrebări existenţiale într-un context istoric deosebit de încărcat. Din păcate s-au păstrat destul de puţine scrisori din perioada respectivă.

Târgu Mureş, scurtul răgaz de dinainte de moarte

În vara anului 1914, Emil Rebreanu a fost încorporat în armata austro-ungară şi trimis la Şcola militară de ofiţeri din Târgu Mureş (Oşorhei, cum apare în scrisoare). Ce va fi simţit oare Emil Rebreanu în plimbările sale prin oraşul de pe Mureş, de fapt un târg ceva mai mare. Va continua şi de aici să corespondeze cu frumoasa Cornelia. În toamna aceluiaşi an, semnele apropiatei sale plecări pe front, dar şi presimţirile funeste sunt tot mai evidente, fapt rezultat chiar din scrisorile pe care i le trimite Corneliei. “Astăzi ne-o venit poruncă să ne vopsim în negru săbiile, scrie el. Va trebui probabil să omor oameni pe care nu-i cunosc. Niciodată nu puteam să mă uit nici când tăiam vreo găină…Cătănie-măgărie…”. La un moment dat, aşa cum rezultă dintr-o altă scrisoare scrisă Corneliei, aflat pe peronul gării din Târgu Mureş, Emil îi rezumă alte impresii funeste: “Aseară am fost şi eu de faţă la plecarea la război a rezerviştilor de la regimental 62…Toţi aceşti soldaţi erau oameni însuraţi cu nevestele lângă ei. Oare ce se petrecea în inimile lor pline parcă de amarul înmormântării? Într-adevăr, înmormântare părea acest trist convoi, fără dangăt de clopot doar…” Pe data de 23 martie 1915, cu sufletul de două ori îndoit – între timp tatăl iubitei Cornelia îi refuzase cererea în căsătorie catalogând-o drept “joacă de copii” – Emil Rebreanu pleacă de la Târgu Mureş pe frontul din Galiţia. Va continua să-i scrie Corneliei Dănilă, dar şi din acea perioadă s-au păstrat foarte puţine scrisori. Cele ce au urmat sunt – condiţiile morţii sale – sunt însă bine cunoscute graţie romanului “Pădurea spânzuraţilor”. Moartea lui Emil Rebreanu o va anunţa familiei Jovan Kurici, ordonanţa sa, croat de origine, care va face acest lucru prin trei scrisori succesive tocmai pentru a fi sigur că în condiţiile instabile ale frontului, măcar una dintre ele va ajunge la destinaţie. Au ajuns însă toate trei.

Mureşeanul care l-a cunoscut pe Emil Rebreanu

Vasile Horga, fost avocat şi om politic în perioada interbelică, a avut o viaţă bogată în evenimente, cu adevărat demnă de intriga unui roman de aventuri. Cele mai multe dintre ele l-au marcat profund şi definitiv. Marginalizat de regimul comunist după ce a făcut câţiva ani de închisoare pe considerente politice – fusese membru al PNL –a murit în 1977, dar a apucat să-şi scrie memoriile, care în prezent se găsesc la unul dintre cei doi fii ai săi, dr, Mircea Horga şi care mi le-a pus la dispoziţie cu multă amabilitate. Aşternute cu grijă, dovedind o mare preocupare pentru detalii, memoriile lui Vasile Horga se dovedesc a fi astăzi un instrument deosebit de util pentru oricine vrea să înţeleagă atmosfera Mureşului interbelic. Originar de lângă Teaca, din localitatea Ocniţa, Vasile Horga era în 1906 elev la Liceul românesc din Bistriţa. A fost coleg de bancă şi de clasă cu Emil Rebreanu, fratele scriitorului Liviu Rebreanu. Dealtfel, cu Emil a legat o prietenie trainică. Nu au apucat însă să termine Liceul la Bistriţa pentru că au fost exmatriculaţi. Motivul? Au citit în faţa clasei un text de-al  lui Alexandru Vaida Voievod, deputat în Parlamentul de la Budapesta. Textul a fost considerat a avea conţinut injurios şi de aici măsura excluderii din şcoală care s-a luat împotriva celor doi elevi. S-au despărţit, dar peste câţiva ani s-au reîntâlnit, pentru scurt timp, pe frontul din Galiţia. Erau amândoi ofiţeri în armata austro-ungară. După aceea nu s-au mai revăzut niciodată. Emil Rebreanu a încercat să dezerteze la români, dar aşa cum se ştie, a fost prins, judecat, condamnat la moarte şi executat prin spânzurătoare. Vasile Horga a reuşit însă să dezerteze la ruşi împreună cu ordonanţa sa. A stat un timp într-un lagăr din Rusia şi tot în Rusia l-a prins revoluţia bolşevică. Cu mare greutate – în timp ce revoluţia era în plină desfăşurare – a reuşit să se reîntoarcă în ţară. S-a înrolat voluntar în armata română cu care dealtfel a intrat în Transilvania şi a fost primul ofiţer care a intrat în Ocniţa, localitatea sa natală, în uniforma armatei române. Mult mai târziu, după război, avea să afle de soarta fostului său coleg şi prieten, Emil Rebreanu, devenit între timp personaj (tragic) de roman.

O dramă de conştiinţă

“Pădurea spânzuraţilor” – potrivit mărturisirii scriitorului Liviu Rebreanu – a fost inspirat de două evenimente majore, dar care au avut un rol determinant în geneza romanului: o tragedie trăită şi o întâmplare conjuncturală. Tragedia, aşa cum am văzut, era una personală. Emil Rebreanu, fratele scriitorului, ofiţer în armata austro-ungară, fusese condamnat şi spânzurat pentru că încercase să treacă linia frontului la români. Faptul că, ceva mai tărziu, scriitorul văzuse o fotografie care reprezenta o pădure de a cărei copaci atârnau spânzuraţi militari cehi, l-au motivat şi mai mult să scrie romanul. Emil Rebreanu a fost cu siguranţă un personaj complex, atât în viaţa reală – aşa cum ni se relevă el fragmentar, din scrisorile scrise de la Târgu Mureş – cât şi în transfigurarea sa literară din romanul “Pădurea spânzuraţilor”. Apostol Bologa, personajul romanului, este cel care împrumută o bună parte din însuşirile şi trăirile personajului real pe care îl întruchipează şi pe care scriitorul Liviu Rebreanu reuşeste atât de magistral să le redea. În acelaşi timp, personajului romanului sugerează o conştiinţă trează, neliniştită, un intelectual avid de explicaţii despre bine şi adevăr, mereu în căutare de certitudini. În roman – de fapt o evocare realistă şi obiectivă a primului război mondial – accentul cade pe condiţia tragică a intelectualului ardelean silit să lupte la un moment dat împotriva propriului neam. Când viaţa îl pune în situaţia să aleagă între sentimentul datoriei de cetăţean al statului austro-ungar şi apartenenţa sa la etnia românească, atât personajul real, cât şi personajul romanului – este unul dintre cele mai importante puncte de convergenţă între cele două personaje – Emil trăieşte profund o dramă de conştiinţă şi care la final îl va conduce la un final tragic, dar previzibil.

Nicolae BALINT

 

CASETA 1

“Scumpa mea Nelică,                                                    Oşorhei (Târgu Mureş – n.r.),

25 august 1914

Toată ziua m-am gândit să-ţi scriu şi atât de greu mi-e să aleg câteva cuvinte din haosul acestor gânduri şi să şi le trimit. Căci cui altcuiva aş putea să-mi dezvălui sufletul decât ţie şi numai ţie…Toată ziua împingem la tunuri şi atât de mult ne oboseşte! Ba luni am făcut prostia că am ridicat un tun şi de atunci mă dor braţele şi gâtul şi pieptul – şi inima din el…De acum n-am să mai fac asemenea prostii şi o să fiu mai calm, ca nici inima să nu mă mai doară atât de des…Ţi-aş mai scrie încă, dar nu ştiu cum…nu pot….O, dar absolut ştiu, că odată – poate prea târziu – vei înţelege pe acel Don Juan, care veşnic te va stima şi pe care – vai ! – l-ai şters atât de timpuriu din şirul amintirilor tale…

Multe sărutări de mânuţe,

Rebreanu”

(Fragment dintr-o scrisoare trimisă de la Târgu Mureş, de Emil Rebreanu, d-rei  Cornelia Dănilă din comuna Cătina, raionul Sărmaş)

CASETA 2

“Nelică scumpă,                                                      Oşorhei (Târgu Mureş – n.r.),

31 august 1914

Îţi scriu, nu deznădăjduitul de ieri, ci fericitul posesor a unei epistole demult aşteptată şi primită cu atâta bucurie…îţi scriu şi nu ştiu cum să încep şi nu ştiu cum să-ţi scriu. Eram chiar la exerciţiul de seară când îmi dăduse ofiţerul scrisoarea ce mi-ai trimis. Am pus-o în buzunar necitită…Exerciţiile s-or terminat de-odată cu coborârea amurgului – frumos, cum n-am mai văzut încă în anul ăsta. Am citit scrisoarea scumpă şi atât de frumos scrisă, am cetit-o de atâtea ori!!!…O jale şi o teamă ne-a cuprins inimile tuturor..celor neatinşi încă. Luna septembrie poate s-o mai petrecem aici, însă de războiu nici noi nu vom scăpa…O să vedem ce-o fi, însă pe mine mă frământă multe presimţiri neînţelese şi atât de bine ştiute. De nenumărate ori îi sărut mâinile Doamnei, salutări calde Domnului, iară D-tale îţi sărut mânuţa bolnavă, dacă nu s-ar fi vindecat de tot…şi pe cea sănătoasă, pentru că mi-a fost atât de dragă…

Emil”

(Fragment dintr-o scrisoare trimisă de la Târgu Mureş, de Emil Rebreanu, d-rei  Cornelia Dănilă din comuna Cătina, raionul Sărmaş)

CASETA 3

“La un moment dat au citit amândoi, în faţa clasei o poezie sau câteva propoziţii – nu mai reţin exact – scrise de Alexandru Vaida Voievod, care atunci era deputat în Parlamentul de la Budapesta. Cele citite de ei în faţa clasei , au fost considerate ca injurii la adresa statului austro-ungar, drept pentru care au fost exmatriculaţi din toate şcolile din Ardeal. Tata şi-a schimbat prenumele din Vasile în Lazslo şi după un timp, reuşind să înşele vigilenţa autorităţilor, şi-a terminat studiile  la liceul din Braşov. Nu ştiu unde şi-a continuat studiile Emil Rebreanu. Ei doi aveau să se mai reîntâlnească pentru scurt timp, dar pentru ultima oară, pe frontul din Galiţia. Apoi drumurile lor s-au despărţit definitiv…”

(Mureşeanul dr. Mircea Horga, despre tatăl său, Vasile Horga fost coleg de clasă cu Emil Rebreanu)

CASETA 4

“Voi muri negreşit peste…Peste câte ore? Atunci îl îmbrăşişează groaza, din ce în ce mai sălbatec, îngheţându-i sângele…Toate închipuirile minţii se prăbuşeau pe rând, ca nişte castele de cărţi de joc, numai groaza rămânea sfidătoare, stăpânitoare, şoptindu-i în suflet un singur cuvânt, în faţa căruia se sfarmă tot: moartea…îi venea să plângă mereu şi nu putea. Se uită la ceas: patru după-amiază…”

(fragment din romanul “Pădurea spânzuraţilor” de Liviu Rebreanu”)

 

CASETA 5

“Atunci Apostol fu împresurat de un val de iubire izvorâtă parcă din rărunchii pământului. Ridică ochii spre cerul ţintuit cu puţine stele întârziate. Crestele munţilor se desenau pe cer ca un ferăstrău uriaş cu toţi dinţii tociţi. Drept în faţă lucea tainic luceafărul, vestind răsăritul soarelui. Apostol îşi potrivi singur ştreangul, cu ochii însetaţi de lumina răsăritului. Pământul i se smulse de sub picioare. Îşi simţi trupul atârnând ca o povară. Privirile însă îi zburau, nerăbdătoare, spre strălucirea cerească, în vreme ce în urechi i se stingea glasul preotului…”

(scena execuţiei din romanul “Pădurea spânzuraţilor” de Liviu Rebreanu”)

 

CASETA 6

Aprecieri referitoare la romanul “Pădurea spânzuraţilor”:

Eugen Lovinescu: “…o proză psihologică în sensul analizei evolutive a unui singur caz de conştiinţă, un studiu metodic, alimentat de fapte precise şi de coincidenţe, împins  dincolo de ţesătura logică, în adâncurile inconştientului”;

George Călinescu: “…un roman psihologic, o monografie a incertitudinii chinuitoare”;

Tudor Vianu: “în acest roman, Rebreanu este un analist al stărilor de conştiinţă, al învălmăşelilor de gânduri, al obsesiilor tiranice”;

Nicolae Manolescu: “Este un roman al conştiinţei…al revelaţiilor succesive şi al momentelor excepţionale, un roman al conştiinţei morale…”

Acţiunile „Detaşamentului Borsec”

Florian Bogdan

A fost ofiţer în armata austro-ungară, dar a refuzat să lupte într-un război care nu era al lui. La scurt timp după începerea Primei Mari conflagraţii a secolului XX[1], aflat pe frontul din Galiţia, a dezertat[2] ajungând apoi în România. Florian Bogdan sau Florea Bogdan cum apare în alte surse – un mureşean cu o biografie atipică[3] – fost inginer în viaţa civilă, după dezertare sa din armata imperială a fost cooptat ca ofiţer de informaţii şi contraspionaj în Armata regală română.

La terminarea războiului Bogdan a fost desemnat parlamentar în primul Parlament al României reîntregite, iar pentru foarte scurt timp a fost chiar prefect al judetului. În timpul războiului, acţiunile sale pe linie de informaţii şi contraspionaj s-au dovedit deosebit de utile pentru pregătirea acţiunii din data 14 august 1916, moment în care Marele Cartier General al Armatei române – conform Convenţiei politico-militare încheiate cu puterile Antantei – a pus în aplicare Planul de operaţii “Ipoteza Z”[4]. Momentul ales – 14 august 1916 – era nefavorabil  atât României, cât şi Antantei mai ales datorită situaţiei precare a acesteia din urmă pe fronturile europene. Totuşi, conform înţelegerilor convenite anterior, în noaptea de 14/15 august 1916, importante efective ale armatei române au trecut Carpaţii în Transilvania, unde au eliberat mai multe oraşe, printre care Braşov şi Topliţa. Fără a fi fost pregătită în mod deosebit, operaţiunea din zona Borsec[5] – condusă de Florian Bogdan – a fost una exemplară, deoarece s-a desfăşurat fără nicun fel de incidente obiectivele propuse fiind îndeplinite integral.

Din armata austro-ungară peste Carpaţi, în România


[1] Brownstone, D. şi Franck, I., Enciclopedia războaielor din anul 100.000 î.Hr. şi până în prezent, Editura Lider, Bucureşti, 2005, pp. 405–409. A se vedea şi Vulcănescu, M., Războiul pentru întregirea neamului, Editura Ardealul, Cluj, 1991, ediţie îngrijită şi prefaţată de Petru Poantă.

[2] Gherghinescu, D., Inginer Florea Bogdan, personalitate de seama a Reghinului, în Gazeta Reghinului, an 4, nr. 6-7 (29-30), 1993, p. 7.

[3] Todea, A. şi colectiv, Oameni de ştiinţă mureşeni, Tipografia MEDIAPRINT SRL, Târgu-Mureş, 2004, pp. 60-61.

[4] Pascu, V., Istoria modernă a românilor (1821-1918), Editura Clio Nova, Bucureşti, 1996, p. 230.

[5] Şinca, Fl. N., 100 de ani. Siguranţa Statului, în revista Historia, an VIII, nr. 75, martie 2008, p. 57.

Născut la 19 martie 1876, la Fărăgău, lângă Reghin, Florian Bogdan a absolvit în 1899 cu rezultate de excepţie Politehnica Regală din Budapesta pregătit în matematică, geodezie, construcţii de case, poduri, şosele, căi ferate, arhitectură şi topografie şi fiind decalarat “inginer universal”[6]. Timp de aproape doi ani, până în 1901, a lucrat în Ungaria la amenajarea lacului Balaton.

Din anul 1901 şi până în 1902 a urmat Şcoala militară de pioneri din Praga la absolvirea acesteia fiindu-i acordat gradul de ofiţer în armata austro-ungară. În anul 1902, Florian Bogdan a deschis un birou tehnic privat la Reghin – acesta va funcţiona timp de 12 ani – pentru amenajări funciare, îndiguiri şi irigări de terenuri, ridicări topografice pentru birourile cadastrale şi notariale, planuri de moşii, hărţi de parchetare a pădurilor pentru societăţile de exploatare forestieră.

Fiind un om deosebit de activ, în deplasările sale prin Transilvania – pe jos, călare sau cu trenul – Florian Bogdan a cunoscut şi a lucrat cu foarte mulţi oameni, ţărani români şi maghiari, în special pădurari, paznici de vânătoare, tăietori de lemne, muncitori la fabricile de cherestea. Aceste relaţii se vor dovedi deosebit de utile după ce va intra în serviciul de informaţii al armatei române, putând astfel să dezvolte o vastă reţea informativă pe teritoriul Transilvaniei.

În perioada premergătoare războiului, împreună cu alţi intelectuali, a organizat la Reghin, banca “Cerbul”[7], după model maghiar, destinată să vină în ajutorul ţăranilor şi a micilor întreprinzători români, categorii paupere în Transilvania datorită politicii de discriminare practicate de autorităţile maghiare.

Inteligenţă nativă şi spirit deschis, Florian Bogdan cunoştea foarte bine mai multe limbi străine: maghiara, germana, latina, franceza, ceha şi rusa.

În luna iulie 1914 a fost mobilizat în armata austro-ungară şi încadrat ca sublocotenent în Regimentul 22 honvezi din Târgu-Mureş, iar la scurt timp a plecat pe frontul din Galiţia. Luptător într-un război care nu era al lui şi rănit încă din primele zile, Bogdan nu a ezitat prea mult şi s-a hotărât să dezerteze şi să treacă Carpaţii în Regatul României.

Bun cunoscător al munţilor şi al psihologiei oamenilor de la munte, Florian


[6] Todea, A. şi colectiv, op. cit., p. 60.

[7] Urzică, S., Schiţă de portret: Florea Bogdan, în Gazeta Reghinului, nr. 11(58), noiembrie 1995, p. 7.

Bogdan  a trecut Carpaţii fără peripeţii. La scurt timp, a reuşit să-şi aducă de la Reghin în Regatul României, soţia şi pe cei doi copii, Romul şi  Delia.

De la planşetă în serviciul de informaţii şi contraspionaj

În Bucureşti, Florian Bogdan a devenit o persoană foarte activă în cadrul “Ligii Culturale a Românilor Ardeleni” ce funcţiona aici şi milita pentru eliberarea Transilvaniei şi alipirea ei la Regatul României.

În Transilvania, dar mai ales după ce a trecut Carpaţii,  a cunoscut personalităţi importante ale timpului său[8], printre care Vasile Lucaciu, Liviu Rebreanu, Simion Mândrescu, Octavian Goga, Octavian Tăslăuanu, Ion I.C. Brătianu, regele Ferdinand I, Onisifor Ghibu, Nicolae Iorga şi mulţi alţii bucurându-se de aprecierea lor sinceră.

A fost încadrat ca inginer civil în Servicul cadastral al armatei române fiind subordonat unor militari de carieră. Cu această ocazie, l-a cunoscut şi a legat o sinceră prietenie cu maiorul Eliade[9], tatăl filosofului de mai târziu, Mircea Eliade. Ca fapt divers, înainte de a fi angajat în armata română, Bogdan a realizat primul plan cadastral al oraşului Bucureşti.

Intrat în serviciul armatei, Bogdan a fost remarcat rapid pentru inteligenţa sa nativă, cunoştinţele pe care avea în diverse domenii, dar mai ales pentru faptul că vorbea fluent mai multe limbi străine şi cunoştea foarte bine din punct de vedere geografic spaţiul transilvănean şi avea multe cunoştinţe în regiune. După mai puţin de trei luni, Bogdan a fost mutat – tot ca civil – în cadrul Biroului Informaţiilor unde se ocupa de realizarea sintezelor informative pe baza informaţiilor culese din presa străină. După alte câteva luni, Florian Bogdan a fost reactivat ca militar şi încadrat în servicul de informaţii şi contrainformaţii cu gradul de locotenent[10].

Comandant al “Detaşamentului Borsec”

Cea mai importantă misiune a sa a fost cea din zilele premergătoare începerii operaţiunilor armatei române pe frontul din Transilvania. Detaşamentul precursor încadrat cu 10 oameni şi condus de lt.Florian Bogdan – a acţionat iniţial ca o subunitate de infanterie – cercetare în adâncimea dispozitivului inamic, i-am zice noi azi – în zona Borsec, Topliţa, Gheorgheni, Bilbor.


[8] Gherghinescu, D., op. cit., p. 7.

[9] Fay, J. Şt., Caietele locotenentului Florian, Editura Albatros, Bucureşti, 1983, pp. 140-141.

[10] Urzică, S., op. cit., p. 7.

În această calitate a reuşit să creeze breşa necesară în dispozitivul austro-ungar anihilând dispozitivul de pază de pe frontiera cu România, fapt ce a facilitat pătrunderea rapidă şi prin surprindere pe acea direcţie a unităţilor regulate ale armatei române. După primele succese ale armatei române, “Detaşamentul Borsec” şi-a stabilit punctul de comandă la Topliţa, în castelul baronului Urmanczy. Prin oamenii săi, Bogdan a luat legătura cu reţelele informative create de serviciile speciale române în Transilvania încă din timp de pace[11]. Una dintre cele mai eficiente reţele de informaţii aflată în adâncimea dispozitivului armatei austo-ungare – reţea care opera în zona Clujului şi pe care Bogdan a reuşit să o contacteze imediat după intrarea României în război – a fost cea condusă de avocatul Amos Frâncu. În acelaşi timp, Bogdan a desfăşurat şi acţiuni de contraspionaj participând în mod direct la interogarea suspecţilor de spionaj arestaţi de armata română. Într-o astfel de ocazie a fost recunoscut de un ofiţer austriac, fost camarad de arme care, vădit surprins să-l vadă în uniforma armatei române, i-a comunicat că pe frontul din Galiţia fusese dat dispărut în misiune şi nu dezertor. Bogdan a trăit intens şi amar momentul în care, într-un timp foarte scurt, a trebuit ca împreună cu “Detaşamentul Borsec” şi întreaga armată română participantă la operaţiunile din Transilvania să se retragă peste Carpaţi. Detaşamentul său a fost desfiinţat, iar cei 10 membrii ai acestuia au trebuit să se reîntoarcă la unităţile de care aparţineau şi de la care fuseseră detaşaţi pe o perioadă limitată de timp. Florian Bogdan a mai îndeplinit alte două misiuni de informaţii, dar în mod individual. Cu documente false şi echipat cu uniforma armatei austro-ungare, el a reuşit ca pe timpul retragerii armatei românedin Transilvania să se înfiltreze în dispozitivul inamic în zona Sighişoara, Sibiu şi Mediaş pentru a afla valoarea, componenţa şi dotarea tehnică a unităţilor militare care se aflau la contact (în luptă directă) cu armata română, dar şi a celor de sprijin şi de întărire[12].

Apărător fără succes al lt.Ciulei

După retragerea armatei române, a guvernului, Parlamentului şi a familiei regale în Moldova, Florian Bogdan – avansat între timp căpitan – împreună cu familia sa a părăsit Bucureştiul stabilindu-se la Iaşi.


[11] Acestui subiect îi dedică un articol foarte amplu Şinca, Fl. N., op. cit., pp. 52-57.

[12] Fay, J. Şt., op.cit, pp. 235-243.

A participat apoi la operaţiunile militare din Moldova, ca ofiţer de contraspionaj[13]. Într-unul din cele patru caiete de memorii ale sale sunt consemnate şi impresiile referitoare la cazul lt.Ciulei, un ofiţer român condamnat la moarte ca suspect de trădare şi dezertare la inamic (germani). Un caz destul complicat, dar al cărui mister a putut fi înţeles abia după ce doi ofiiţeri români, lt.Ciulei şi lt.col.Crăiniceanu, au fost condamnaţi la moarte şi executaţi. Ciulei a murit nevinovat, Crăiniceanu în schimb şi-a recunoscut vinovăţia. În februarie 1917, cpt.Florian Bogdan a fost desemnat iniţial ca anchetator al cazului lt. Ciulei şi ulterior ca apărător al acestuia[14]. Din păcate, în ciuda eforturilor depuse – şi acest lucru îl va afecta toat viaţa – n-a reuşit să-l salveze, iar pe 10 februarie locotenetul a fost executat conform sentinţei Tribunalului Militar. A doua zi, pe 11 februarie 1917, colonelul Sturdza a dezertat la germani şi s-a dovedit că era în legătură cu lt.col.Crăiniceanu care, în anchetă a recunoscut că intenţiona să dezerteze şi el la germani, iar lt.Ciulei nu avea nicio legătură cu cazul de trădare al colonelului Sturdza murind practice nevinovat. Ca fapt divers, colonelul (trădător) Sturdza, comandant de unitate pe frontul din Moldova şi fost profesor la Academia Militară era admirat de foarte mulţi ofiţeri tineri pentru nivelul său de pregătire deosebit. Din păcate, aşa cum s-a văzut, la capitolul conştiinţă patriotică colonelul Sturdza era sub orice critică. Printre tinerii ofiţeri admiratori ai acestuia era şi ofiţerul de stat major, (maior pe atunci), viitor mareşal şi conducător al României, Ion Antonescu.

Luptători pe frontul invizibil

Situaţia de tensiune diplomatică existentă între Regatul României şi Austro-Ungaria încă de dinaintea izbucnirii Primului Război Mondial a determinat factorii politici responsabili din România să creeze reţele informative eficiente pe acest teritoriu românesc încă din timp de pace.


[13] Ibidem, p. 304.

[14] Ibidem, pp. 304-305.

Faptul în sine era mult uşurat şi datorită specificului zonei, locuită preponderent de etnici români, fiecare dintre ei putând fi – în opinia serviciilor de informaţii române – un prezumtiv colaborator. După retragerea armatei române din Transilvania (toamna anului 1916), reţelele de informaţii constituite aici au continuat să furnizeze informaţii, dar ele şi-au reluat activitatea cu o şi mai mare intensitate în anul 1918, în condiţiile reintrării României în război de partea Antantei, Serviciul de informaţii şi propagandă politică al Marelui Cartier General român condus de topliţeanul Octavian Tăslăuanu activase întreaga sa reţea din Ardeal şi acţiona acum împotriva grupurilor paramilitare bolşevice maghiare, asigurând operaţiunea tactică de curăţire a terenului în faţa trupelor de linie române, activitatea informativă şi eliminarea fizică a unor inamici. Această vastă acţiune a fost coordonată de Octavian Tăslăuanu[15], secondat de lt. Ion Agârbiceanu şi slt. aviator Aurel Esca. Tot în Transilvania mai acţiona “Secţia Militară Secretă” a armatei române, serviciu special compus din 31 de membri interni şi 41 de colaboratori organizaţi în reţele operative cu un rol deosebit în pregătirea Marii Uniri: spionaj şi culegerea de informaţii politice (şef – medicul Carol I. Sotel, evreu), procurarea de informaţii cu caracter militar (şef – col. Emilian Savu), propagandă în favoarea Unirii (şef – inginerul de origine maghiară Gh. Chelemen), înfiltrarea şi acţiunea în mişcarea muncitorească din Transilvania (şef – preotul militar Iuliu Florian). Prin capacitatea lor personală, inteligenţă, spirit de sacrificiu şi înalt patriotism, toţi aceşti luptători pe frontul invizibil – inclusiv cpt. Florian Bogdan – au contribuit la realizarea României Mari. Au pus apoi primele “cărămizi” la ceea ce avea să însemne democraţia română interbelică. După război, Bogdan a revenit în viaţa civilă şi a fost desemnat să facă parte din primul Parlament al României reîntregite, dar a preferat să se retragă din politică şi să facă ceea ce ştia cel mai bine: ingineria la biroul tehnic din Reghin. Bogdan a asistat neputincios şi la raptul teritorial din 1940, dar şi la intrarea sovieticilor în România şi înscrierea acestei ţări pe orbita Moscovei. Atunci i s-a sistat pensia şi i-a fost naţionalizată casa de pe strada Mihai Viteazul, din Reghin[16]. Florian


[15] Tănase, Tiberiu, Serviciile de informaţii româneşti în timpul primului război mondial, în revista Historia, an VIII, nr. 78, iunie 2008, pp. 31-33.

[16] Gherghinescu, D., op.cit., p. 7

Bogdan – care a închis ochii pe data de 9 noiembrie 1965 la o venerabilă vârstă[17] – a făcut parte dintr-o generaţie care s-a identificat total şi necondiţionat cu destinul nefericit al unei ţări şi al unei generaţii de luptători.

Prof. Nicolae BALINT

CASETA 1

                 – Regatul României –

                 Ministerul de Război

                     Marele Stat Major

– Secţia I-a –

    Biroul 2

Confidenţial

Nr. 1650 din 30 iunie 1915

Domnule,

Ca rezultat al petiţiunii adresate Ministerului de Războiu, prin care oferiţi serviciile D-voastră pe timp de mobilizare, am onoarea a vă face cunoscut că s-a luat act de aceasta şi că, în conformitate cu rezoluţiunea ministerială, s-a aprobat ca să fiţi întrebuinţat la mobilizare la corpul la care aţi cerut.

p. Şeful de Stat Major General, Şeful Secţiei I-a, Lt.col. N. Alevra

Şeful Biroului II, Maior  C. Eliade

Domniei Sale,

                            D-lui lt. Florian Bogdan

CASETA 2

– Marele Cartier General –

              Secţia I

Biroul Informaţiilor                                                            nr. 59     12 august 1916

–         SECRET –

Lt. Bogdan Florian

Sunteţi însărcinat a organiza în regiunea Borsec un centru de informaţii şi contraspionaj în care scop veţi pleca imediat în acea regiune. În baza acestui ordin, toate autorităţile militare, civile şi posturile de pază sunt datoare a lăsa liberă trecere d-lui Bogdan Florian şi agenţilor săi, precum şi de a-i da la cerere tot concursul de care are nevoie.

Şeful Statului Major General, Gl. D. Iliescu   

Şeful Secţiei I, Colonel Răşcanu


[17] Ploeşteanu, M. şi Şara, M., Personalităţi reghinene, în Gazeta Reghinului, an 5, nr. 12 (12), dec. 1994, p. 4 şi Bogdan, R., Flore Bogdan – 120 de ani de la naştere; repere biografice, în Gazeta Reghinului, an VII, nr. 3 (62), martie 1996, p. 6.