Aspecte referitoare la activitatea unor instanţe judecătoreşti mureşene, în primii ani după Marea Unire de la 1918
CONSIDERAŢII GENERALE
Sfârşitul Primului Război Mondial a marcat şi sfârşitul a trei mari imperii, dar în acelaşi timp începutul unei epoci de mari prefaceri politice, economice şi cultural-ştiinţifice. Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920), n-a rezolvat însă în mod echitabil problemele determinate de război, a creat frustrări pentru statele mici, dar a creat şi complexe pentru statele învinse, complexe care peste puţin timp aveau să alimenteze şi să însufleţească mişcări extremiste, revizioniste[1] şi revanşarde. De alfel, chiar şi între Marile Puteri – cele care organizaseră Conferinţa – au apărut divergenţe de opinii şi chiar anumite animozităţi de la începutul lucrărilor[2], dar din ce în ce mai evidente pe parcursul desfăşurării Conferinţei. Statele admise la Conferinţa de Pace au fost împărţite în mod discriminatoriu în state cu „interese generale” şi „state cu interese speciale”[3], urmare a propriilor interese promovate de Marile Puteri, iar acest fapt a creat o stare de tensiune încă de la debutul Conferinţei. Participantă la război de partea Antantei şi aflată în rândul statelor învingătoare la sfârşitul acestuia, la Conferinţa de la Paris, România s-a văzut confruntată cu o serie de probleme şi atitudini adverse, vis-a-vis de propriile ei aspiraţii şi revendicări. Drept justificare a acestei atitudini, României i se imputa Tratatul de la Buftea-Bucureşti[4], tratat încheiat în mod forţat, un tratat care-i fusese practic impus în condiţiile de după Brest-Litovsk[5], dar pe care statul român nu-l ratificase şi drept urmare acesta nu produsese consecinţe în plan juridic şi economic. Ori ştiut este şi faptul că nici Marile Puteri nu-şi respectaseră angajamentele asumate faţă de România, mai precis cele referitoare la deschiderea unui nou front în sudul Greciei şi care ar fi susţinut astfel acţiunile militare desfăşurate de armata română pe frontul transilvănean în faţa unui atac dinspre sud, conjugat cu contraofensiva austro-ungară dinspre vest. Pe lângă cuantumul reparaţiilor de război ce i se datorau, pentru partea română, dar nu numai pentru ea, o problemă foarte delicată abordată în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris s-a dovedit a fi şi problema minorităţilor. În acest sens trebuie menţionat şi faptul deloc lipsit de importanţă, că România s-a lovit la Paris în mod constant de atitudinea partizană pro maghiară a Angliei. Prin tratatele de pace încheiate acolo, Marile Puteri au impus norme juridice cu caracter supraconstituţional şi pe care statele semnatare erau obligate să le consacre prin propriile lor legi, ceea ce era în mod evident o gravă încălcare a suveranităţii naţionale pentru că ele ofereau cercurilor apusene posibilitatea de a se amesteca în treburile interne ale statelor cărora li se impuseseră asemenea prevederi[6]. Ion I. C. Brătianu, cel ce a condus într-o primă fază delegaţia României la Conferinţa de Pace de la Paris, s-a dovedit a fi foarte intransigent în problema minorităţilor, atitudine adoptată şi cu ocazia Conferinţei de la Genua din 1922 când delegaţia maghiară a ridicat din nou problema minorităţilor, cu trimitere directă la minoritatea maghiară din Transilvania căreia, chipurile, nu i s-ar fi respectat drepturile consacrate în plan internaţional şi ca o consecinţă a acestei situaţii, această minoritate nu ar fi avut un statut de egalitate cu naţiunea majoritară. Presiunea exercitată de Marile Puteri asupra României prin abordarea nerealistă a chestiunii minorităţilor în cadrul Conferinţei de la Paris a fost în parte contracarată de atitudinea mult mai flexibilă şi abilă a lui Alexandru Vaida Voevod[7], membru al delegaţiei române şi ulterior, după demisia lui Brătianu, chiar şef al acestei delegaţii. Aşa cum vom vedea în continuare, problema minorităţilor era în fapt o falsă problemă, iar unul din argumente îl constituie consider eu, chiar faptul că şi după realizarea de facto, dar şi de jure a Marii Uniri de la 1918, în legislaţia Regatului român – mă refer doar la provincia Transilvania, parte a acestui regat – s-au menţinut mult timp norme şi chiar legi maghiare în întregul lor, precum şi multe din prevederile Codului civil austriac[8]. De asemenea, funcţionarii etnici maghiari au putut să lucreze în continuare în instituţiile statului român, cu singura condiţie de a învăţa limba română şi de a depune jurământul de credinţă faţă de statul român, gest pe care mulţi dintre aceştia l-au refuzat în mod ostentativ. Unificarea legislativă – prin extinderea legislaţiei civile din România şi asupra Transilvaniei – s-a făcut abia în 1943[9] (evident, fără NV Transilvaniei, parte cedată Ungariei prin Dictatul de la Viena din 1940)
ORGANIZAREA JUDECĂTOREASCĂ ÎN TRANSILVANIA PÂNĂ LA 1918
Potrivit Legii XXI din 1871, în Transilvania funcţionau ca primă instanţă judecătoriile de plasă şi tribunalele. Judecătoriile de plasă aveau în componenţa lor un judecător de plasă plin şi unul sau mai mulţi judecători de plasă supleanţi. Aceste judecătorii aveau o competenţă limitată. Spre exemplu, în materie civilă ele judecau litigiile care nu depăşeau ca valoare 500 de florini[10], precum şi cauze penale de mică importanţă. Tribunalele de primă instanţă erau instanţele de prim grad pentru hotărârile instanţelor inferioare în ceea ce priveşte cauzele civile şi comerciale. În materie penală erau instanţe de prim grad pentru toate crimele şi delictele. Tribunalele erau formate dintr-un preşedinte şi un număr de judecători stabiliţi şi numiţi de ministrul de Justiţie. Ţin să precizez faptul că în cazul delictelor de presă[11], judecătorii încadraţi în aceste tribunale erau asistaţi de un juriu compus din 12 membri şi hotărârile erau luate în ultimă instanţă[12]. Asemenea tribunale de primă instanţă funcţionau la Sighetul Marmaţiei, Satu Mare şi Zalău (intrau în circumscripţia Curţii de Apel de la Debreţin), Bistriţa, Dej, Deva, Alba-Iulia, Cluj, Sibiu şi Turda (se aflau în circumscripţia Curţii de Apel din Cluj), Braşov, Miercurea Ciuc, Dumbrăveni, Târgu-Mureş şi Odorhei (se aflau în circumscripţia Curţii de Apel din Târgu-Mureş, ce funcţionase până în 1890 ca Tablă regească), Arad şi Oradea (în circumscripţia Curţii de Apel din Oradea), Caransebeş, Lugoj şi Timişoara (în circumscripţia Curţii de Apel din Timişoara). Prin Legea XXV din 1890 s-au înfiinţat Curţile de Apel la Cluj, Târgu-Mureş, Oradea şi Timişoara, iar acestea funcţionau ca instanţe de apel pentru cauzele judecate în prima instanţă de tribunale şi ca instanţe de recurs pentru cauzele judecate de judecătorii. Curţile de Apel erau alcătuite dintr-un preşedinte, preşedinţi de complet, judecători şi funcţionari şi erau organizate în 2 secţii, civilă şi penală. Hotărârile Curţilor de Apel puteau fi atacate la Curtea de Casaţie şi Justiţie de la Budapesta, aceasta fiind organul suprem de judecată cu competenţă generală în recurs, dar numai pentru vicii de formă în procedură şi pentru necompetenţă. Pe lângă fiecare tribunal funcţiona câte un Parchet, iar pe lângă fiecare Curte de Apel câte un Parchet general. Ambele Parchete erau subordonate Ministerului Justiţiei de la Budapesta. Pentru centrul şi estul Transilvaniei, inclusiv părţile bănăţene, izvorul principal de drept a fost Codul civil austriac din 1811. Acest cod a fost introdus în Ungaria şi Transilvania în 1853. După 1867, odată cu realizarea dualismului, Ungaria a obţinut dreptul propriu de legiferare, iar Codul civil austriac a fost completat şi modificat de o serie de legi, decrete şi ordonanţe date de statul maghiar între anii 1867-1917. În restul Transilvaniei, dreptul maghiar a dominat, el având ca izvoare: cutuma, legile maghiare date între 1867-1917, ordonanţele regale şi ministeriale şi Codul civil austriac (acesta din urmă numai în materia Cărţilor funciare)[13]. Trebuie precizat faptul că aplicarea dreptului cutumiar maghiar a fost recunoscută expres de lege. În acest sens, art. 19 din Legea IV, din 1869, a statuat obiceiul ca având putere de lege.
IMPLEMENTAREA LEGISLAŢIEI ROMÂNEŞTI ÎN TRANSILVANIA DUPĂ 1918
În conformitate cu prevederile Marii Adunări Naţionale de la Alba-Iulia de la 1 decembrie 1918, pentru o perioadă de timp, până ce aveau să fie pregătite toate condiţiile necesare unificării depline din punct de vedere instituţional şi legislativ, teritoriile Transilvaniei rămâneau autonome fiind conduse de Marele Sfat Naţional (cu rol de Parlament autonom) şi de Consiliul Dirigent (cu atribuţiile unui guvern)[14]. Marele Sfat Naţional s-a întrunit pentru prima dată pe data de 2 decembrie 1918, în sala Tribunalului din Alba Iulia şi se va mai întruni o singură dată în anul 1919, pentru a se pronunţa asupra reformelor agrară şi electorală. Consiliul Dirigent a fost desfiinţat pe data de 2 aprilie 1920, dar nu s-a putut trece imediat la o conducere centralizată. Drept urmare, toate actele care emanau de la puterea centrală erau rezolvate la Cluj prin intermediul Secretariatelor Generale ale ministerelor de resort. Aceste Secretariate Generale nu aveau competenţă proprie, ci doar una delegată de ministerul tutelar. Pe data de 24 martie 1921, Consiliul de Miniştri a hotărât să transforme Secretariatele Generale existente la Cluj în Direcţii Generale, iar funcţionarii numiţi la conducerea lor aveau prerogativele, drepturile şi obligaţiile direcţiilor similare din ministerele de resort. Miniştrii au primit dreptul de a reduce treptat atribuţiile pe care le aveau aceste Direcţii Generale, până la completa lor suprimare. Pe lângă fiecare Direcţie Generală era detaşat de către ministerul de resort câte un funcţionar superior, care împreună cu directorii generali formau o comisie regională de unificare, ce avea în frunte un preşedinte ce era delegat de guvernul central. Odată cu adoptarea Constituţiei din 1923 şi a Legii unificării administrative din 1925, s-a încheiat practic vastul proces al unificării instituţionale a Transilvaniei cu România. Trebuie menţionat faptul că acest proces a fost unul cât se poate de anevoios, care a presupus două direcţii principale de acţiune: încadrarea cu personal român a instituţiilor şi implementarea legislaţiei statului român în această provincie. La un an după Marea Unire, multe dintre simbolurile statului maghiar nu fuseseră încă înlăturate de pe frontispiciul instituţiilor româneşti din Târgu-Mureş, încă se mai foloseau imprimate cu antetul statului maghiar, la fel ca şi în cazul timbrelor judiciare şi se redactau acte oficiale în limba maghiară[15], deşi dispoziţiile date în acest sens erau cât se poate de clare şi nu lăsau loc de interpretări. Cu toate acestea diferite autorităţi judiciare, dar îndeosebi notarii, mai foloseau încă sigilii cu inscripţii maghiare[16]. De altfel, chiar comandantul Garnizoanei militare Târgu-Mureş, care în noiembrie 1919 îndeplinea şi atribuţii de poliţie pentru asigurarea ordinii publice şi siguranţei cetăţenilor, cerea printr-o circulară ca inscripţiile din cadrul Judecătoriei de ocol „să fie scrise numai în limba română….”[17] şi asta pentru că mulţi funcţionari de etnie maghiară aflaţi în fruntea unor instituţii nu se conformaseră dispoziţiilor primite anterior. În Transilvania – am în vedere în mod deosebit justiţia şi administraţia – lipsa elementului românesc calificat era o realitate cu consecinţe dramatice şi care ne arată în acelaşi timp şi o realitate crudă: situaţia românilor din Transilvania care, deşi majoritari în provincie, nu au putut accede anterior anului 1918 – decât cu foarte rare excepţii – în slujbe din administraţie şi justiţie. Drept urmare, au trebuit aduşi un număr important de funcţionari cu calificare juridică din vechiul Regat al României, care însă aveau o mare lipsă, nu cunoşteau realităţile acestui spaţiu geografic dominat instituţional până atunci de o funcţionărime maghiară ce se opunea din răsputeri – e vorba de o rezistenţă pasivă, în principal – elementului românesc şi limbii române. Totodată, aceşti funcţionari români aduşi din vechiul Regat al României se acomodau cu greu în noile instituţii din Transilvania. Un alt incovenient pentru ei era necunoaşterea llimbii maghiare, fapt care le-ar fi dat posibilitatea să contracareze unele acţiuni ale funcţionarilor recalcitranţi de etnie maghiară şi care, deşi aveau uneori o evidentă atitudine sfidătoare în desfăşurarea atribuţiilor de servicu, cel puţin în primii ani după Marea Unire nu au putut fi îndepărtaţi din sistem. Spre exemplu, la Judecătoria de ocol din Târgu-Mureş, în mai 1919 erau încadrate 23 de persoane (magistraţi şi funcţionari), din care doar 2 erau români, iar la Cartea funciară, în octombrie 1919 erau încadrate 18 persoane, niciunul dintre aceştia nu era român[18]. Patru ani mai târziu, adică în 1923, la aceeaşi instituţie menţionată anterior – Judecătoria de ocol Târgu-Mureş – erau încadrate 20 de persoane (magistraţi şi funcţionari), din care doar 6 erau români deşi, e drept primii trei ca importanţă în instituţie erau români[19]. De asemenea, dacă urmărim cu atenţie statele de salarizare ale Judecătoriei de ocol Târgu-Mureş, pentru perioada 1919-1921, vom putea constata cu uşurinţă, o mare fluctuaţie de personal în cadrul acestei instituţii, iar această stare de fapt nu era nici ea în beneficiul consolidării instituţionale a statului român în provincia recent alipită Regatului României. La 6 ani de la Marea Unire, adică în 1924, dezinteresul şi chiar opoziţia tacită sau evidentă faţă de învăţarea limbii oficiale a statului – limba română – rezultă din foarte multe note interne de control, atât ale Judecătoriei de ocol Târgu-Mureş, cât şi ale Tribunalului Târgu-Mureş, dar şi ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel din Târgu-Mureş[20]. Astfel, într-o notă internă de serviciu a Preşedintelui Tribunalului Târgu-Mureş, urmare a unui control tematic efectuat de acesta la Judecătoria de ocol Târgu-Mureş, se consemna: „Funcţionarii neromâni ai acestei judecătorii, de la inspecţia trecută (1923 – n.a.), nu au făcut niciun progres în limba română…” [21] Pe data de 15 august a fost dată circulara cu nr. 24081/1924 E, de către Directoratul General din Cluj, instituţie subordonată Ministerului Justiţiei, circulară prin care se comunica instanţelor judecătoreşti mureşene faptul că urmează să intre în vigoare Regulamentul pentru aplicarea statutului funcţionarilor publici. În cuprinsul circularei se menţiona, citez: „Funcţionarul este obligat a cunoaşte limba oficială a statului…Funcţionarii care se găsesc în serviciu la data publicării regulamentului vor fi supuşi în cursul anului 1924, pe baza unor dispoziţiuni ministeriale, la un examen de cunoaştere a limbii oficiale, acei care vor reuşi la examen, vor fi menţinuţi în funcţiune, iar aceia care nu au reuţit vor fi îndepărtaţi”[22]. În ceea ce priveşte implementarea legislaţiei româneşti în Transilvania, aşa cum dealtfel am mai spus în cuprinsul lucrării, acesta a fost un proces gradual care a ţinut seama de anumite particularităţi, astfel încât un timp destul de îndelungat au mai fost menţinute legi ale statului maghiar, care însă au fost mai întâi traduse în limba română, revizuite, completate, iar unele articole abrogate. Este vorba aici, spre exemplu, de Legea XXI/1886 privind municipiile, Legea XXII/1886 privind administrarea comunelor, Legea XX/1901 asupra simplificării procedurii administrative, legile referitoare la uzură (folosinţă) şi dobândă, precum Legea XXV/1883, Legea VIII/1877, Legea XXXI/1868, Legea XXXV/1895 şi Legea XXXVI/1895[23]. Acest ultim aspect relevat se poate constitui şi el într-o dovadă a faptului că statul român interbelic, în implementarea propriei legislaţii, a procedat cu mult tact ţinând seama de imperativele momentului, dar şi de necesitatea elaborării unor legi trainice pe termen lung, bine fundamentate şi care să corespundă atât intereselor statului român, cât şi intereselor cetăţenilor săi indiferent de naţionalitatea acestora.
Prof. Nicolae Balint, jurnalist
[1] A se vedea în acest sens Ciolan, I.N., şi colectivul, Transilvania – istorie şi dăruire românească, Editura Sirius, Bucureşti, 1996, pp. 217-237.
[2] Bold, E., De la Versailles la Lausane (1919-1932), Editura Junimea, Iaşi, 1976, pp. 3-5.
[3] Botoran, C., şi colectivul, România şi Conferinţa de Pace de la Paris (1918-1920) – Triumful principiului naţionalităţilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, p. 280.
[4] Ibidem, p. 299.
[5] Pascu, V., Istoria modernă a românilor (1821-1918), Editura “CLIO NOVA”, Bucureşti, 1996, p. 239.
[6] Bold, E., op.cit., pp. 7-10
[7] A se vedea în acest sens Racoviţan, M., Alexandru Vaida Voevod între Memorandum şi Trianon (1892-1920, Editura Tipotrib, Sibiu, 2000, pp. 166-167.
[8] Firoiu, D., Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 237.
[9] Legea nr. 389, din 22 iunie 1943, a extins legislaţia civilă şi comercială a României şi asupra Transilvaniei.
[10] Ioan Ranca, Instituţiile din Transilvania până la 1918, ANDJM, fond Colecţia de manuscrise, f. 79.
[11] Delictele de presă sunt tratate pe larg, cu exemple concludente, de Neamţu, G., în lucrarea Procese politice de presă antiromâneşti din epoca dualismului austro-ungar, 1868-1890, Editura Societăţii Culturale Pro Maramureş “Dragoş Vodă”, Cluj-Napoca, 2004.
[12] Firoiu, D., op. cit., pp. 229-230.
[13] Firoiu, D., op.cit., pp. 230-321.
[14] Un spaţiu amplu desfăşurării Marii Adunări Naţionale de la Alba-Iulia şi primei întruniri a Marelui Sfat Naţional, îl acordă Pascu, V.,în op.cit., pp. 259-260.
[15] Ordinul circular nr. 363 din 1919 al Consiliului Dirigent – Resortul Justiţiei, Ordinul circular nr. 8182 din 29 august 1919 al Consiliului Dirigent – Resortul Justiţiei, Ordinul circular nr. 7924 din 3 septembrie 1919.
[16] ANDJM, fond Judecătoria mixtă Târgu-Mureş, dosar 62/1919-1921, f. 107.
[17] ANDJM, fond citat, dosar 62/1919-1921, f. 172.
[18] ANDJM, fond citat, dosar 62/1919-1921, ff. 14-15.
[19] ANDJM, fond citat, dosar 70/1923, f. 159.
[20] Relevante sunt în acest sens dosarul 73/1924, f. 147, din fondul Judecătoria mixtă Târgu-Mureş, precum şi dosarul 78/1924-1933, f. 40, din fondul Tribunalul Târgu-Mureş, ambele fonduri aflate în custodia ANDJM.
[21] ANDJM, fond Tribunalul Târgu-Mureş, dosar 78/1924-1933, f. 40.
[22] ANDJM, fondul Judecătoria mixtă Tărgu-Mureş, dosar 73/1924, fila 147.
[23] ANDJM, fond citat, dosar 73/1924, f. 145.
prof. Nicolae Balint, publicist 