Denunţ cu parfum de femeie

Odioasele denunţuri ale anilor ’50 te puteau trimite pentru ani buni în puşcărie sau chiar în „loc cu verdeaţă”. Douăzeci de ani mai târziu, pe un fond de relativă destindere a regimului, o asemenea nemernicie nu mai era suficientă. Un denunţ bine ticluit şi mai ales „dirijat” de băieţii cu ochi albaştri, te făcea însă „dalmaţian”, adică un om cu „dosarul pătat”. Suficient ca să-ţi iei adio de la orice promovare, de la un apartament mai mare, de la o plecare în străinătate,…Pentru regim deveneai dubios, nesigur, adică un cetăţean de „mâna a doua”. Spun aceasta, pentru a mă exprima cât mai plastic şi sugestiv, adică în ton cu memorabilele expresii din ilustra şi profunda gândire prezidenţilă ce se poartă în aceste zile.

„Numitul Ştefan Irimie a fost în 1944 un mare nemţofil…”

În primii ani după război, odată cu instalarea comunismului de sorginte sovietică, un obiectiv major al noului regim a fost compromiterea şi distrugerea elitelor interbelice. Într-o primă fază, aparatul de represiune al fostului regim, a fost puternic penetrat cu oamenii noului regim pe cale de a se instala, chiar dacă cei mai mulţi dintre cei cooptaţi nu aveau o pregătire  profesională corespunzătoare şi stăpâneau precar limba română, fapt evident mai ales din modul cum îşi redactau notele-sinteză bazate pe rapoartele informatorilor. Nu erau însă lipsiţi de fantezie atunci când îşi „botezau” informatorii şi informatoarele din diversele instituţii mureşene. În anii ’50, una dintre cele mai prolifice surse din Primăria Târgu Mureş, s-a dovedit a fi “Rina Sorela”. Potrivit instructajului făcut anterior şi a sarcinilor primite, această sursă cu un nume de împrumut atât de nevinovat şi suav, îl semnala securităţii mureşene pe dr. Ştefan Irimie, funcţionar în aceeaşi instituţie, cunoscută personalitate interbelică, apropiat al fostului primar liberal, Emil Aurel Dandea. Trebuie spus faptul că lui Ştefan Irimie, îi datorăm astăzi „Zilele târgumureşene”, el fiind cel care a inaugurat această tradiţie în perioada interbelică, iar în casa sa, George Enescu venea cu mare plăcere atunci când ne vizita oraşul. Nu e lipsit de interes nici faptul că fiul dr. Ştefan Irimie – pe care am avut plăcerea să-l cunosc – specialist stomatolog, a fost un nume de referinţă în implantologia dentară, docent şi membru de onoare al mai multor instituţii medicale din lume. Domnia sa, care la momentul la care mă refer nu împlinise încă 25 de ani, a decedat recent, aici la Târgu Mureş, la o venerabilă vârstă. Revenind la informatoarea „Rina Sorela”, aceasta indica ofiţerului recrutor faptul că a cules informaţiile de la funcţionarii Eugen Mera şi Silvia Merlescu, angajaţi ai aceleiaşi primării. Ea îi scria ofiţerului de securitate că „Numitul (Irimie Ştefan – n.a.) a fost în 1940 un mare nemţofil…a manifestat ataşament faţă de regimul fascist şi cel hortyst.” Dar contrar celor scrise de informatoare, autorităţile hortyste – iar informatoarea nu a explicat acest fapt – l-au expulzat pe Ştefan Irimie din Tîrgu Mureş. „Rina Sorela” îşi continuă informarea către ofiţerul de securitate, în aceeaşi notă acuzatoare, spunând „…A fost expulzat…a primit un post în Constanţa. Odată cu eliberarea ţării noastre, a fugit de la Constanţa, unde a făcut şi gazetărie şi a scris articole contra URSS şi a revenit la Târgu Mureş…” Păcat capital să scrii împotriva URSS în acele vremuri. Dr. Ştefan Irimie va fi ulterior acestei informări, „comprimat”, termen folosit pentru cei îndepărtaţi din serviciu, şi va avea de suferit şi alte rigori ale regimului. Destinul său a fost marcat, în mod evident, şi de acest denunţ ordinar al „Rinei Sorela”.

Primarul se cam „întrece cu băutura”

Aceeaşi „Rina Sorela”, sursă „de nădejde” în Primăria târgu-mureşeană, după cum am văzut, făcea o informare cuprinzătoare pe data de 5 decembrie 1951, în legătură cu balul organizat pentru ajutorarea poporului coreean. (Coreea de Nord, stat comunist, susţinut de China, se afla în acel moment, în război cu Coreea de Sud, stat susţinut de SUA – n.a.) Informatoarea arăta faptul că „Venitul adunat trece de 25.000 de lei”, dar mai adăuga ea semânând îndoiala în mintea securistului,  „După cum spune tovarăşa Fulop Ibi (şefa de cabinet a primarului – n.a.)…s-a vărsat circa 20.000 de lei pentru Coreea, iar restul de circa 10.000 s-au păstrat într-un fond. Nu am putut afla ce fond şi de cine se păstrează.” „Rina Sorela” dădea însă detalii ample şi despre cine a participat la bal, ce a făcut fiecare, care a fost atmosfera…” La bal a participat, relata informatoarea, şi tovarăşul primar Soos Iosif cu soţia, cu tovarăşul Friedman Bela, cuscrul său şi soţia acestuia. Tovarăşul Soos s-a cam întrecut cu băutura, a băut şi a cântat din toată inima, petrecând până târziu cu lăutarii la ureche.” Interesant este faptul că Friedman, ofiţer de securitate la Reghin, şi care mai târziu va emigra în Israel, apărea şi el în nota informativă destinată securităţii, adică instituţiei din care el însuşi făcea parte. Să nu fi ştiut „Rina Sorela” cine e tovarăşul Friedman?

După 20 de ani…

O altă sursă, numită „Cita” de această dată, şi care avea drept ofiţer de legătură pe lt.maj R., cu care se întâlnea în casa conspirativă „Tuşnad” din Târgu Mureş, avea ca sarcină  în anii 70, să-şi supravegheze anumiţi vecini (cu cine se întâlnesc, ce discută, etc.), dar şi anumite persoane din anturajul pe care-l frecventa foarte des. La momentul respectiv, obiectul interesului securităţii mureşene îl reprezentau rudele din străinătate ale familiei Rodiger din Târgu Mureş, str. Cuza Vodă, nr. 24. Parcurgând nota-sinteză a lt.maj. R., maiorul de securitate M. A. dispunea ca „Sursa să fie dirijată în continuare pe lângă rudele turişti, pentru a stabili poziţia atât a turistei, cât a stat în ţară, cât şi a rudelor ei după plecarea turistei.” Din cercul de interes al securităţii făceau parte şi foste personalităţi maghiare interbelice, suspecţi de agitaţii cu caracter iredentist, precum grofii Teleki Adam sau Miko Arpad. „Pe data de 13 iunie 1966, relata informatoarea Cita, la obişnuita partidă de bridgge din casa numitei Torma Gabriella, au participat numitul Teleki Adam şi Miko Arpad. Acesta din urmă a relatat că în sfârşit a primit şi el paşaport pentru R.P.Ungară…” În schimb, pe baza mai multor note informative obţinute din cadrul fostului Liceu (actual Colegiu Naţional) „Al.Papiu Ilarian” din Târgu Mureş, unul dintre obiectivele de urmărire informativă în 1966, îl reprezenta şi profesoara Irina-Ştefania Simovici, care, potrivit securităţii mureşene „întreţine relaţii cu reprezentanţa diplomatică a SUA din Bucureşti.” Dacă în unele cazuri, în mod firesc, obţinerea de informaţii din diverse medii era justificată atunci ca şi acum, de siguranţa naţională, în cele mai multe cazuri – excepându-le pe cele care aveau la bază şantajul practicat de securitate – ele s-au dovedit a fi doar denunţuri având la bază ură, interese materiale sau de altă natură  Pe baza acestor note informative, multe destine au fost deturnate de la cursul lor firesc. Şi poate că e bine să nu uităm acele timpuri, pentru că există un risc major. Aşa cum spunea omul de teatru Dan Puric „Omul de azi, pedalează zadarnic într-un prezent continuu. A locui cu fiinţa doar într-o dimensiune a timpului – şi aceea distorsionată – înseamnă moartea lentă, dar sigură, a identităţii.”

Nicolae BALINT

Avem un viitor european comun – interviu cu prof.dr. Giuseppe Munarini

Iubeşte România şi asta pentru că o cunoaşte foarte bine. A studiat şi şi-a susţinut o teză de doctorat în ţara noastră. Acceptă critic şi obiectiv unele momente din istoria noastră comună, dar crede cu tărie şi într-un viitor european comun. Prof. dr. Giuseppe Munarini, corespondent pentru Italia al revistei Ararat, însoţit şi de prietenul său Francisco Marchi, fost pilot militar, s-a aflat pentru  câteva zile la Târgu Mureş, oraş în care intenţionează să revină. Despre România, despre istoria noastră comună, dar şi despre emigraţie şi românii din Italia, într-un interviu în exclusivitate.

Reporter: Domnule profesor, ştiu că iubiţi mult România. Cum aţi ajuns însă să o cunoaşteţi?

Giuseppe Munarini: În 1969 eram student la Universitatea din Padova, an în care, prin Ministerul de Externe al Italiei, am primit o bursă de studii în România, prima dată pentru 6 luni, apoi pentru 4 luni. Am studiat la Universitatea din Bucureşti şi mi-am susţinut licenţa cu o temă referitoare la poezia lui Lucian Blaga. Adevărul este că mă apropiasem de România mai înainte, graţie profesorului Niculescu care preda atunci la Universitatea din Padova. A doua specializare la Facultatea de litere, am obţinut-o cu o teză despre Ioan Inochentie Micu-Klein. Însă cunoaşterea României, în ceea ce are ea profund şi de valoare mi-a fost facilitată şi de faptul că la facultate, am lucrat câţiva ani cu Cicerone Poghîrc, specialist în lingvistică generală, indo-europenistică, indianistică și istoria religiilor, profesor universitar și membru marcant al exilului românesc. De România m-am apropiat şi mai mult prin faptul că urmând studii la Facultatea de teologie romano-catolică din Padova, am decis la un moment dat să le continui cu studii de teologie ortodoxă, la Paris, iar în anul 2000, am susţinut o teză de doctorat la Universitatea din Cluj-Napoca, cu o temă referitoare tot la Ioan Inochentie Micu-Klein. Astăzi, atât eu, cât şi prietenul meu Marchi, colaborăm foarte bine cu Biserica greco-catolică din Padova fiind implicaţi – graţie părintelui protopop Vasile Barbolovici – în multe proiecte comune, iar acest fapt ne facilitează cunoaşterea şi mai cuprinzătoare a României sub toate aspectele.

Reporter: Ca „fraţi de gintă latină”, avem un capitol de istorie universală comună. Dincolo însă de ceea ce ne apropie, ce credeţi că ne desparte?

Giuseppe Munarini: Evident că avem multe lucruri care ne apropie: cultură latină, tradiţii, obiceiuri, caracterul, de ce nu…Ceea ce ne desparte este însă evoluţia istorică contemporană. A existat şi un moment 1940, dureros pentru dv. şi la care Italia, din păcate, a contribuit în mod nefast, ceea ce a creat resentimente populaţiei româneşti, dar aţi avut şi neşansa să intraţi sub dominaţie comunistă după război. Azi, cred însă sincer că trebuie să privim critic şi obiectiv spre trecut, dar în acelaşi timp cu mai multă detaşare şi asta pentru că avem în faţă un viitor european comun.

Reporter: Avem foarte mulţi români care lucrează în Italia, dar avem şi italieni care s-au stabilit în România, mulţi dintre aceştia având aici afaceri foarte prospere. Vis-a-vis de românii din Italia există însă nişte clişee negative. Care credeţi că sunt cauzele acestei percepţii, în cea mai mare parte neîntemeiată?

Giuseppe Munarini: În opinia mea este vorba despre emigraţia masivă şi necontrolată, precum şi de confuzia creată de această realitate peste care se suprapune lipsa de informare, dar şi o anume atitudine din unele momente a mass-mediei italiene. Fapt deloc neglijabil, există în societatea italiană o mare ignoranţă faţă de istoria Estului, inclusiv a României, ceea ce a sporit lipsa de informare. Mineriadele au creat şi ele o percepţie negativă în exterior.

Reporter: Ca unul care aţi fost de mai multe ori în România, inclusiv la Târgu Mureş, un oraş multietnic, cum îl apreciaţi, ce impresie v-a făcut?

Giuseppe Munarini: La Târgu Mureş sunt pentru a şasea oară. E un oraş frumos, curat, civilizat şi verde. Aveţi o populaţie politicoasă, iar oamenii de aici sunt deosebit de prevenitori şi serviabili.  

Reporter: Întrucât, aşa cum am mai spus, ştiu că iubiţi România, vreau să vă întreb când intenţionaţi să reveniţi?

Giuseppe Munarini: Voi reveni peste câteva luni pentru a continua studiile şi cercetările pe care le-am început, dar şi pentru a începe altele noi. O fac de fiecare dată cu mare plăcere pentru că m-am simţit foarte bine aici şi nu am avut niciodată senzaţia că sunt departe de casă.

A consemnat Nicolae BALINT

Familia tradiţională în faţa provocărilor mileniului trei

Familia tradiţională şi toate valorile pe care aceasta le-a promovat în decursul timpului sunt într-un mare pericol. Urmare a condiţiilor socio-economice, în principal, dar şi al unui alt tip de mentalitate, concubinajul a luat proporţii. Se nasc puţini copiii – mulţi dintre aceştia în afara căsătoriei (familiei) – iar din ce în ce mai multe familii se destramă. Raportul dintre natalitate şi mortalitate este unul alarmant. Statul român nu are o politică demografică şi asta pentru că statul însuşi, ca formă superioară de organizare a societăţii, are mari probleme. Un proces constant de îmbătrânire se poate observa dealtfel în întreaga Europă. Şi totuşi există reacţii în faţa acestei situaţii. Alianţa Familiilor din România (AFR) face acest lucru: reacţionează. AFR este o picătură necesară într-un ocean al indiferenţei. Despre familie, rolul şi acţiunile  AFR, într-un interviu în exclusivitate cu Bogdan Mateciuc, directorul executiv al AFR.

Reporter: Când a fost înfiinţată Alianţa Familiilor din România (AFR), de către cine şi ce anume îşi propune?

Bogdan Mateciuc: AFR s-a constituit în anul 2007, membrii fondatori fiind organizaţi anterior într-un Comitet de Iniţiativă pentru derularea unui „Proiect de ocrotire a căsătoriei şi familiei”. Asociaţia noastră este o organizaţie de promovare şi apărare a tradiţiilor social-culturale care au stat la baza dezvoltării societăţii româneşti: familia şi morala creştină, aplicate în relaţiile interumane şi în viaţa socială.

Reporter: În opinia dv., cum apreciaţi situaţia familiei din ţara noastră la ora actuală?

Bogdan Mateciuc: După 1989, familia şi căsătoria ca instituţii şi implicit atitudinea autorităţilor şi a publicului faţă de ele au suferit o degenerare. Familia şi căsătoria sunt sub un atac mai mult sau mai puţin conştient din partea unor forţe secularizante, care afirmă că familia şi căsătoria ori nu mai sunt necesare, ori trebuie redefinite. În acelaşi timp, canalele mass-media promovează stiluri „alternative” de viaţă şi ne prezintă drept modele de urmat viaţa unor aşa-zise „vedete”. Autorităţile statului, deşi sunt conştiente de criza demografică prin care trece România (o populaţie tot mai îmbătrânită, cu impact asupra veniturilor la bugetul de stat, prin reducerea bazei de impozitare…), nu fac nimic pentru a proteja familia. Din contră, subscriu tacit la promovarea „alternativelor” distructive la adresa familiei şi, mai nou, adoptă măsuri financiare împotriva familiilor, ca parte a programului de combatere a crizei economice.

Reporter: Ce ar trebui să facă statul român pentru conservarea identităţii familiei?

Bogdan Mateciuc: Statul nu are o politică concertată pentru promovarea căsătoriei şi familiei. Nu îi susţine pe tinerii care ar dori să întemeieze o familie. Asemenea măsuri ar trebui să ţină de o strategie naţională, pentru că actuala criză demografică este un pericol cu bătaie lungă. Statul ar trebuie să conceapă un program de măsuri pentru încurajarea acestor tineri, şi pentru descurajarea „alternativelor” promovate de unele organizaţii non-guvernamentale.

Reporter: Credeţi că biserica – mă refer la biserică în general şi nu neapărat numai la cea ortodoxă – se implică suficient în prezervarea identităţii familiei? Dacă o face, cum anume o face?

Bogdan Mateciuc: În general, Biserica se implică în promovarea familiei, în primul rând pentru că familia ca uniune dintre un bărbat şi o femeie a fost întemeiată de însuşi Dumnezeu. Ca instituţie, ea a fost validată şi de Mântuitorul Iisus Hristos. Această promovare se manifestă prin predicile şi cuvintele de învăţătură rostite în biserici şi, ocazional, prin comunicate oficiale emise în legătură cu diferite evenimente şi acţiuni publice. Totuşi, AFR consideră că implicarea Bisericii în general poate fi mai activă şi adusă mai bine la cunoştinţa publicului, care are aşteptări în acest sens din partea Bisericii.

Reporter: Care sunt, în opinia dv., principalele pericole la adresa familiei şi care sunt consecinţele probabile pe termen lung?

Bogdan Mateciuc: Familia este bagatelizată şi desconsiderată. Acest lucru nu este neapărat un atac organizat sau conştient. Este vorba de o atitudine din ce în ce mai răspândită, importată, alături de alte „bucurii”, din Occident şi privită cu îngăduinţă de către mass-media şi autorităţi, în numele unui fals „modernism”. Concret, românii nu se mai căsătoresc şi nu mai nasc copii. Divorţurile şi avorturile sunt la cote mari. Divorţul a fost liberalizat – astăzi poţi divorţa foarte uşor, iar avorturile se fac din bani publici – statul plăteşte avorturile, deşi ele sunt contra interesului naţional. Încercarea de normalizare a unor perversiuni şi eventual includerea lor sub titulatura „familie” este un alt atac la adresa familiei. Rezultatul îl vedem sub forma debusolării individului. Familia ar trebui să fie un micro-univers al omului, un loc în care el se simte împlinit şi în care îşi regenerează puterile, pentru a face faţă provocărilor vieţii. În lipsa acestui micro-univers, individul devine instabil, debusolat şi predispus la gesturi şi acţiuni negative atât asupra lui, cât şi asupra altora. Debusolarea în viaţa personală are impact asupra comportamentului lui în societate. Pe termen mediu şi lung, România are o populaţie îmbătrânită. Din această cauză, ca naţiune ea nu mai are energiile de care are nevoie ca să se dezvolte. Un popor debusolat, deprimat şi căruia i s-a cultivat un negativism persistent faţă de sine nu poate dăinui. În plan practic, există deja probleme cu sistemul de pensii şi de contribuţii al bugetul de stat. Prea puţini tineri, prea mulţi bătrâni. Statul are o povară imensă în această privinţă.

Reporter: Care consideraţi dv. că sunt, prin finalitatea lor, cele mai reuşite acţiuni ale AFR şi ce vă propuneţi, în acest sens, în viitor?

Bogdan Mateciuc: Asociaţia noastră monitorizează activitatea legislativă şi este interesată de promovarea unor legi în sprijinul familiei. Colaborăm cu orice partide şi politicieni care aderă la valorile familiei. Cu ocazia alegerilor – locale, naţionale sau unionale – facem o analiză a candidaţilor şi emitem un Ghid al Alegătorului prin care îi informăm pe alegători despre profilul candidaţilor. Analiza ţine cont de acţiuni, voturi şi declaraţii ale candidaţilor. La alegerile trecute, unii candidaţi foarte cunoscuţi, care însă nu aderau la valorile familiei, nu au fost aleşi în urma acţiunilor de informare derulate de AFR. Prin aceste acţiuni ale noastre, îi invităm pe alegători să voteze în cunoştinţă de cauză şi le transmitem candidaţilor mesajul că un reprezentant trebuie să îi reprezinte pe cei ce l-au ales şi valorile lor. Aceste campanii ale noastre au fost un succes. Evident, ele vor fi realizate şi la alegerile care vor urma. O altă reuşită a noastră a fost implicarea în dezbaterile publice pe marginea noului Cod Civil. Au existat încercări, din partea unor organizaţii, de a strecura acolo recunoaşterea parteneriatelor între homosexuali. Cu ajutorul unor parlamentari responsabili, am blocat acele încercări. Pe viitor, vom continua să colaborăm cu politicieni pentru adoptarea de măsuri în sprijinul familiei. Susţinem cu fermitate eliminarea din Parlament a oricărui politician care nu ascultă de alegători – iar alegătorii sunt în majoritate creştini şi cred în valorile familiei. De asemenea, o ţintă a noastră este introducerea în Constituţie a definiţiei familiei ca uniune între un bărbat şi o femeie. Textul actual prevede uniunea între „soţi”, care e un termen interpretabil. Toate acţiunile AFR se subscriu dorinţei de a (re)aminti şi (re)afirma valorile tradiţionale ale familiei. Este nevoie să se facă în permanenţă aceasta, într-o vreme în care valorile şi reperele morale sunt relativizate şi răsturnate.

A consemnat Nicolae BALINT

Obiectiv de urmărire informativă: Erhard Plesch

S-a născut în 1910 şi a plecat din România în condiţiile create de evoluţiile celui de-al Doilea Război Mondial. În fosta RFG – stat apărut prin împărţirea Germaniei în două – a devenit o persoană publică foarte cunoscută şi implicată în ajutorarea saşilor ce doreau să emigreze din România. Deputat şi preşedinte al organizaţiei Landsmannschaft, Erhard Plesch, un sas originar din Reghin, era cunoscut în cele mai importante cercuri ale statului german. Dar era – cum altfel? – cunoscut şi de securitatea mureşeană care se interesa pe căi specifice de persoana sa, de cercul său de relaţii, precum şi de preocupările sale.

Drama saşilor şi şvabilor din România

Pe data de 12 mai 1943, Adolf Hitler, cancelarul Germaniei naziste, a încheiat un acord cu mareşalul Ion Antonescu, conducătorul statului român. Potrivit prevederilor acestui  acord, cetăţenii români de etnie germană care se aflau sub arme sau urmau să fie încorporaţi în armata română, puteau să opteze pentru continuarea, respectiv satisfacerea integrală a stagiului militar în unităţi ale armatei germane. Acest fapt era valabil şi pentru ofiţerii de carieră, etnici germani, dar care la momentul respectiv serveau în armata română. Drept urmare, mulţi etnici germani, saşi şi şvabi, ofiţeri şi trupă, au optat pentru trecerea în armata germană, adică în Wermacht, dar şi în temuta şi atât de detestata Waffen-SS, precum şi în Organizaţia Todt – o unitate specială de construcţii militare – şi în întreprinderi profilate pe producţie de război. Potrivit unor aprecieri, în Waffen-SS au servit circa 62.000 de etnici germani din România, iar din totalul acestora, circa 2.000 au fost repartizaţi la paza lagărelor de concentrare de la Lublin, Dachau şi Auschwitz. Pentru etnicii germani supravieţuitori ai celui de-al doilea război mondial şi care s-au întors în România – doar câteva mii – a început calvarul, un calvar generat în parte şi de neinspirata lor opţiune pentru Waffen-SS. Deportaţi în Bărăgan sau în URSS, încadraţi în detaşamente de muncă obligatorie, uneori alături de propriile lor familii, lăsându-şi agoniseala de o viaţă în mâinile statului comunist, saşii şi şvabii din România au trăit mari drame existenţiale. Nu erau singulari în drama lor, împărtăşeau de fapt drama unui întreg popor, poporul român, intrat sub dominaţia regimului comunist de inspiraţie sovietică. Drept urmare, mulţi dintre etnicii germani, care au avut şansa să scape şi din această a doua încercare a vieţii lor şi-au dorit să emigreze în RFG. Organizaţia cea mai serios implicată în emigrarea saşilor a fost Landsmannschaft, condusă timp de aproape 20 de ani de reghineanul Erhard Plesch.

Sursa  „Păcuraru” informează…

În nota-raport de serviciu întocmită pe data de 14 octombrie 1966, ofiţerul B.I. din securitatea mureşeană, menţiona cât se poate de detaliat condiţiile în care avusese loc întâlnirea dintre sursa „Păcuraru” şi Erhard Plesch. Contactul se făcuse prin Hugo Kosch, din Munchen, originar tot din Reghin, dar care, om de bună credinţă apelase la Plesch la cererea sursei „Păcuraru” care-i solicita să-i intermedieze un consult urgent la un medic specialist cardiolog. Soţia sursei simulase un atac de cord tocmai pentru a invoca nevoia unui medic specialist, la care nu se ajungea fără planificare, iar pentru cei aflaţi în vizită în RFG era şi mai greu, fapt care făcea necesară o anume intervenţie. Ori cine era mai în măsură decât Plesch să facă acest lucru? „Plesch m-a întrebat – scria ofiţerul recrutor B.I., pe baza notei-informative oferite de sursă – cine suntem şi de unde venim? La răspunsul nostru că suntem din Reghin şi că am venit în vizită la rudenii, ne-a întrebat cu ce ne poate ajuta.” Sursa „Păcuraru” şi soţia sa, se întorsese de puţin timp dintr-o vizită din RFG, de la rudele soţiei, dar cei doi mai beneficiaseră de aprobări legale şi anterior, ei făcând o vizită în aceeaşi ţară şi în 1965, ocazie cu care vizitaseră şi alţi cunoscuţi originari din Reghin, pregătind probabil terenul pentru contactarea lui Plesch, aşa cum dealtfel primiseră sarcină de la securitatea mureşeană. Referitor la durata dialogului cu Plesch şi conţinutul celor discutate, sursa „Păcuraru” menţiona că „Mare parte din cele 40 de minute cât a durat vizita au fost folosite de Plesch în vederea identificării familiei soţiei sursei, care este originară din Reghin…Plesch a făcut o apreciere pozitivă la adresa învăţământului din ţara noastră afirmând printre altele că lichidarea analfabetismului va avea urmări deosebit de pozitive pentru ţara noastră.” „Sursa a observat – mai scria ofiţerul B.I. în raportul său – că cel în cauză (Plesch – n.a.) este foarte bine informat în ceea ce priveşte situaţia unor familii săseşti originare din Reghin.”

Suspiciunile lui Plesch

Erhard Plesch avea şi el întrebările sau poate suspiciunile sale, iar una dintre acestea se referea la modul de obţinere a paşaportului de către sursă. „Plesch s-a interesat amănunţit – scria acelaşi ofiţer B.I. citind sursa – despre modul cum sursa a obţinut paşaportul. A menţionat că sora lui (Plesch – n.a.) care trăieşte la Sibiu nu a putut obţine paşaport din cauza lui, deşi el este o persoană apolitică. Sursa l-a întrebat pe Plesch dacă intenţionează să vină la Sibiu, întrebare la care Plesch nu a răspuns.” Interesul deosebit al securităţii mureşene îl reprezenta însă organizaţia pe care o conducea Erhard Plesch. „Plesch a arătat sursei – scria ofiţerul B.I. – că el, în calitate de preşedinte, are în subordine 30 de salariaţi şi că organizaţia sa cheltuieşte anual circa 100.000 de mărci pentru ajutorarea celor care trăiesc în România.” În încheierea notei-raport de serviciu, ofiţerul B.I. consemna sec: „Nota a fost furnizată de sursă ca urmare a sarcinilor trasate în completare la nota din 28.09.1966.” Sursa „Păcuraru” s-a dovedit şi pe parcursul anilor următori necesară şi eficientă, chiar dacă după 1969, între România şi RFG s-au născut relaţii diplomatice deosebit de utile pentru ambele părţi. Însă „războiul subteran” îşi are regulile sale, iar a lăsa „garda” jos nu face parte din aceste reguli.

Nicolae BALINT