O episcopie ortodoxă la Târgu-Mureș, o necesitate imperioasă pentru vremurile ce vor veni

Regrete tardive, obidă, tot mai multă mânie și mai puține speranțe. Ce am fi putut face oare și n-am făcut atunci când trebuia? Atunci când încă se mai putea face ceva. Atunci când trădarea de neam și de țară nu ajunsese atât de extinsă. Trăiesc sentimente amestecate. Ce le lăsăm oare copiilor și nepoților noștri? Ei ce statut vor avea în așa-zisa ”Europă unită”? O Europă ce are în prezent două categorii de cetățeni. Unii de categoria I și alții de categoria a II-a. Unii buni și alții răi sau altfel spus, ”tolerați”. ”Europa unită”? Hai să fim serioși…unită în ce? De fapt e vorba de un alt Plan Valev, dar unul mult mai elaborat. Unul cu ”lustru” democratic. Și totuși… ne mai rămâne o speranță. Poate ultima. Aceeași din veacul veacului, credința în Dumnezeu. Cea care ne poate uni în fața furtunilor care se anunță. ”Trebuie să cădem foarte jos pentru a ne ridica din nou”, spunea regretatul istoric și academician Florin Constantiniu. Cât de jos am ajuns pentru a ne putea ridica din nou? De acolo, din ceruri, ilustrul profesor ar putea poate să ne răspundă… dar n-o face. Ne lasă pe noi – pe fiecare dintre noi față-n față cu chinuitele noastre conștiințe – să aflăm răspunsul.

Mâncăm pe sponci, trăim pe datorie…

În nopțile mele de insomnie m-am gândit adesea cum a putut ajunge țara aceasta, țara mea, într-un timp relativ scurt, la o situație atât de precară ca cea pe care o trăiește în prezent. O țară ca România, bogată și cât de cât chivernisită la momentul decembrie 1989, avea atunci 0 lei datorie externă. În schimb avea de încasat mari creanțe, ajungând într-un mod aproape incredibil și greu de înțeles pentru orice minte rațională, ca la sfârșitul anului 2011 să aibă o datorie externă de circa 98,4 miliarde de EURO. Iar datoria sporește cu fiecare zi, cu fiecare lună, cu fiecare an… Când, dar mai ales cum vom reuși oare să achităm imensa datorie făcută până acum? Cum pot justifica guvernele care s-au succedat la cârma României, împrumuturile făcute la marii cămătari ai lumii? Nu mai avem industrie și nici agricultură, am dat slugarnic bogățiile solului și subsolului pe mai nimic, etern reformata educație produce ”pe stoc”, iar sănătatea am ajuns să o căutăm în ceruri, căci pe pământ a avut grijă Boc și ai lui de ea…nu le-ar muri mulți înainte. Guvernarea Ungureanu a fost de fapt ”bomboana pe coliva” României. Oricât am discuta despre ceea ce s-a întâmplat în România în ultimii 22 de ani, n-am reuși să înțelegem cu adevărat și fără a folosi cuvintele trădare, vânzare, indiferență…același carusel de 22 de ani. Dar poate că cel mai bine a reușit să descrie situația din România, în septembrie 2012, europarlametarul italian Pino Arlacchi, expert anti-mafia. Structuri de tip mafiot, spunea domnia sa, au reușit să penetreze cele mai înalte vârfuri ale puterii de decizie ale statului român…În aceste condiții, ne putem pune întrebarea firească: cine și în ce măsură ne mai apără pe noi, cetățenii? Care sunt valorile la care se mai raportează statul român? Valorile acestea sunt și valorile noastre? Concluziile le trageți dumneavoastră. Consecințele însă le vedem și le simțim cu toții.

”Preoți, cu crucea–n frunte căci oastea e creştină….”

Prin educația primită, dar și prin sentimentele care mă animă, m-am considerat a fi întotdeauna un om de stânga, dar în același timp și un creștin iubitor de oameni, indiferent de ce etnie ar fi ei. Nu neg faptul că mă consider a fi și un naționalist moderat, calm și tolerant, dar care a reacționat și va reacționa echilibrat și argumentat ori de câte ori va fi necesar. Ceea ce am scris și voi scrie, stă mărturie în acest sens și-mi asum în totalitate. Nu accept ca părinții și țara să-mi fie vorbite de rău. E o datorie de onoare pe care trebuie să și-o asume orice român de bună credință. Prin atitudine, prin vorbe, prin fapte. În mod firesc, ca un bun cetățean, am avut la un moment dat intenția de a mă înscrie într-un partid de stânga. Am constat însă că la noi până și politica este una cât se poate de originală. Nu există cu adevărat o ”stângă” și o ”dreaptă” în politica românească. Există doar găști de interese care se autointitulează ”de stânga” sau ”de dreapta”, fiind interschimbabile sau interșanjabile. Servite cu obediență de diverși amploiați și sinecuriști din teritoriu, găștile se perpetuează și se succed la guvernare cu aceleași politici sterile, fără finalitate și deci fără viitor. Nu există dezbateri de idei, pe doctrine politice, pe politici economice….Nu mai există interes național, deși momentul actual reclamă imperios așa ceva. Există doar șantaje, dezvăluiri și mizerii de alcov….politică adusă la cel mai de jos prag. Pericle, Solon sau Clistene s-ar răsuci în morminte să vadă în ce hal a ajuns democrația în varianta ei românească. Și atunci, ce ne mai rămâne de făcut? Să ținem aproape de Biserică. E singura cale. În viitorul foarte apropiat se va ”negocia” Constituția României. Se va pune din nou problema federalizării României. Presiunile externe vor fi și mai mari decât acum. Slabe speranțe să aflăm printre politicienii noștri oameni cu verticalitate, care să reziste presiunilor și….poate amenințărilor? Tocmai de aceea, în lipsa unor lideri politici adevărați, credibili și bine intenționați, cu pericolul iminent al globalizării conștiințelor și al aplatizării tradițiilor și obiceiurilor, speranța pentru noi vine, ca întotdeauna, dinspre Biserica neamului. Uitați sau poate abandonați de politicieni, acolo vom găsi unitatea de care avem atâta nevoie. Și atunci, întreb: pentru românii mureșeni oare ce ar putea sluji mai bine acestui scop decât o Episcopie ortodoxă la Târgu-Mureș?

NICOLAE BALINT

Române…când simți, ce mai simți pentru țara ta?

www.bradut-florescu.blogspot.ro

Când te desparţi din vina ta, încerci o vreme să te lupţi cu ireversibilul, îţi dai seama ca n-are sens, te lamentezi de formă şi renunţi. Când te desparţi din vina celuilalt, ai nevoie de o perioadă de timp ca să înţelegi ce s-a întâmplat. Iei povestea de la capăt, pas cu pas şi te chinui să pricepi ce n-a fost bine şi unde ar fi trebuit ca lucrurile să apuce pe alt drum.

La fel se întamplă şi atunci când te desparţi de ţara ta. Dezamăgit, înşelat, mânios, îndurerat. Nu ţi-e uşor s-o laşi. Ţara şi mama nu ţi le alegi. Te aşezi pe celălalt mal al lumii şi cauţi răspunsul: ce s-a întamplat cu ţara mea de-am fost nevoit s-o părăsesc.

României i-a dispărut rostul. E o ţară fără rost, în orice sens vreţi voi. O ţară cu oameni fără rost, cu oraşe fără rost, cu drumuri fără rost, cu bani, muzică, maşini şi ţoale fără rost, cu relaţii şi discuţii fără rost, cu minciuni şi înşelătorii care nu duc nicăieri.

Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pământul şi credinţa.

Bătrânii. România îi batjocoreşte cu sadism de 20 de ani. Îi ţine în foame şi în frig. Sunt umiliţi, bruscaţi de funcţionari, uitaţi de copii, călcaţi de maşini pe trecerea de pietoni. Sunt scoşi la vot, ca vitele, momiţi cu un kil de ulei sau de mălai de care, dinadins, au fost privaţi prin pensii de rahat. Vite slabe, flămânde şi bătute, asta au ajuns bătrânii noştri. Câini ţinuţi afară iarna, fără măcar o mână de paie sub ciolane. Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolosiţi. O fonotecă vie de experienţă şi înţelepciune a unei generaţii care a trăit atâtea grozăvii e ştearsă de pe bandă, ca să tragem manele peste. Fără bătrâni nu există familie. Fără bătrâni nu există viitor.

Pământul. Care pământ? Cine mai e legat de pământ în ţara aia? Cine-l mai are şi cine mai poate rodi ceva din el?

Majestatea Sa Regele Thailandei susţine un program care se intitulează “Sufficiency Economy”, prin care oamenii sunt încurajaţi să crească pe lângă case tot ce le trebuie: un fruct, o legumă, o găina, un purcel. Foarte inteligent. Dacă se întâmplă vreo criză globală de alimente, thailandezii vor supravieţui fără ajutoare de la ţările “prietene”. La noi chestia asta se numeşte “agricultură de subzistenţă” şi lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca ţăranii să-şi cumpere roşiile şi şoriciul de la hypermarketuri franţuzeşti şi germane, că d-aia avem UE. Cântatul cocoşilor dimineaţa, lătratul vesel al lui Grivei, grohăitul lui Ghiţă până de Ignat, corcoduşele furate de la vecini şi iazul cu sălcii şi broaşte sunt imagini pe care castraţii de la Bruxelles nu le-au trăit, nu le pot înţelege şi, prin urmare, le califică drept nişte arhaisme barbare. Să dispară! Din beţivii, leneşii şi nebunii satului se trag ăştia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pământ, că nu erau în stare să-l muncească. Nu ştiu ce înseamnă pământul, câtă linişte şi câtă putere îţi dă, ce poveşti îţi spune şi cât sens aduce fiecărei dimineţi şi fiecărei seri. I-au urât întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineaţa şi plecau la câmp cu ciorba în sufertaş. Pe toti gângavii şi pe toţi puturoşii ăştia i-au făcut comuniştii primari, secretari de partid, şefi de puşcării sau de cămine culturale. Pe toti ăştia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de milă, de silă, creştineşte.

Credinţa. O mai poartă doar bătrânii şi ţăranii, câţi mai sunt, cât mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbrăcat, greu de dat jos, care trebuie împăturit într-un fel anume şi pus la loc în lada de zestre împreună cu busuioc, smirna şi flori de câmp. Pus bine, că poate îl va mai purta cineva. Când or să moară oamenii ăştia, o să-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu. Avem, în schimb, o variantă modernă de credinţă, cu fermoar şi arici, prin care ţi se văd şi ţâţele şi portofelul burduşit. Se poartă la nunţi, botezuri şi înmormântări, la alegeri, la inundaţii, la sfinţiri de sedii şi aghesmuiri de maşini luxoase, la pomenirea eroilor Revoluţiei. Se accesorizează cu cruci făcute în graba şi cu un “Tatăl nostru” spus pe jumătate, că trebuie să răspunzi la mobil. Scuze, domnu părinte, e urgent.

Fugim de ceva ca să ajungem nicăieri. Ne vindem pământul să facă ăştia depozite şi vile de neam prost pe el. Ne sunăm bunicii doar de ziua lor, dacă au mai prins-o.

Bisericile se înmulţesc, credincioşii se împuţinează, sfinţii de pe pereti se gândesc serios să aplice pentru viză de Canada. Fetele noastre se prostituează până găsesc un italian bătrân şi cu bani, cu care se mărită. Băieţii noştri fură bancomate, joacă la pokere şi beau de sting pentru că ştiu de la televizor că fetele noastre vor bani, altfel se prostituează până găsesc un italian bătrân cu care se mărită. Părinţii noştri pleacă să culeagă căpşuni şi să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct şi cancer pentru multinaţionalele lor, conduse de securiştii noştri. Sună-ţi bunicii, pune o sămânţă într-un ghiveci şi aprinde o lumânare pentru vii şi pentru morţi.