România, încotro?

de Nicolae BALINT

Lumea se schimbă. Într-un ritm accelerat. Pe întregul mapamond este tot mai evident faptul că democrația este în suferință. Nici modelele economice urmate până în prezent nu mai satisfac. Se pare că democrația și-a epuizat resursele și și-a atins limitele. Spre ce ne îndreptăm? Care va fi viitorul Europei (încă unite) sub forma ”hibridului” UE? Dar al României? Este oare nevoie de un nou model economic întrucât cel actual nu mai corespunde? Și care ar fi acel model economic (panaceu) care merită a fi urmat și pe care să-l urmeze și România? Există oare vreo similitudine între timpurile pe care le trăim în prezent și cele de acum mai bine de 80 de ani? Despre posibilele evoluții în contextul degradării continue a situației politice și implicit a cele economico-sociale în Europa și în lume, dar și despre posibilele riscuri de securitate pentru România și continentul european, în exclusivitate pentru cotidianul ”Zi de Zi”, câteva opinii ale unor foști înalți funcționari din diplomația românească și din serviciile speciale românești.

”Maica Rusie” vrea să se reformeze

Circumscrisă unui spațiu marcat de interese politice și economice cu miză ridicată, pentru România este vital să aibă foarte bune relații diplomatice cu Rusia și Germania, doi dintre cei mai importanți actori politici ai momentului. Poate de aceea, România ar trebui să privească cu un interes mult mai mare spre ceea ce se întâmplă în prezent, în cele două state și spre politicile pe care acestea le promovează, atât în plan intern, cât și extern. Referitor la cele ce se prefigurează a se desfășura în Rusia, Vasile Buga, fost diplomat, cu o importantă expertiză pe spațiul slav, ne-a declarat: ”Contestarea în cadrul unor ample demonstraţii de protest a victoriei partidului de guvernământ Rusia Unită în urma alegerilor parlamentare din 4 decembrie 2011 şi cererea de anulare a acestora au obligat autorităţile să tratateze cu mai multă atenţie cererile protestatarilor. Declaraţiile cuprinse în mesajul preşedintelui în funcţiune, Dmitri Medvedev, adresat la 22 decembrie 2010, Adunării Federale demonstrează intenţia de a se întreprinde unele măsuri, care să permită reformarea complexă a sistemului politic, descentralizarea puterii, combaterea corupţiei, îmbunătăţirea canalelor de comunicare ale puterii cu populaţia, antrenarea într-un grad mai mare a acesteia la activitatea statului, consolidarea democraţiei, încă firavă în Rusia. Măsurile anunţate, inclusiv în direcţia modernizării economiei, dezvoltării învăţământului, ştiinţei şi culturii, ocrotirii sănătăţii se înscriu pe fondul pregătirilor ce au loc în prezent în Rusia în vederea alegerilor prezidenţiale din 4 martie 2012.”

Din nou sub Putin, Rusia se va implica mult mai activ în politica internațională

După reforma realizată în domeniul serviciilor speciale, domeniu în care GRU a căpătat un rol mult mai important decât FSB, viitoarea Rusie, din nou sub Putin, intenționează să se implice mult mai activ și în rezolvarea unor probleme majore din politica internațională. Desigur, este nu numai o problemă de orgoliu din partea unei mari puteri, moștenitoarea principală a defunctului URSS, dar și o recunoaștere a din partea comunității internaționale. Despre intențiile de viitor ale lui Vladimir Putin, fostul diplomat Vasile Buga, ne-a declarat:    ”Sondajele de opinie indică faptul că actualul  premier, Vladimir Putin, care a mai deţinut deja două mandate de preşedinte al Rusiei, este cel mai bine cotat. Cu toate acestea, reacţiile înregistrate în ultima vreme în unele cercuri ale opiniei publice din Rusia fac improbabilă alegerea acestuia în primul tur. Pe planul politicii externe, conducerea Rusiei îşi exprimă deschiderea pentru promovarea unui dialog constructiv cu celelalte state, participarea activă la activitatea Grupului G-8, BRIC şi a Organizaţiei de Colaborare de la Shanghai, la soluţionarea  problemelor majore ale vieţii intenaţionale, inclusiv în vederea depăşirii urmărilor crizei globale. Este posibilă o implicare mai mare a Rusiei în soluţionarea prin mijloace politice a unor conflicte regionale, în condiţiile asigurării rolului coordonator al ONU. Pe plan european, Rusia îşi propune continuarea eforturilor în vederea încheierii unui Tratat de securitate europeană. În relaţiile Rusiei cu principalii actori ai vieţii internaţionale nu sunt de aşteaptat schimbări majore, estimându-se că acestea vor evolua într-o notă pozitivă, inclusiv cu statele aflate, ca şi Rusia, în pragul unor alegeri prezidenţiale, aşa cum este cazul SUA sau Franţa.”

                                                                                       

Germania, ” coloana de rezistență a UE”

Până în prezent, Germania nu a simțit efectele crizei economice, dar acest lucru este posibil în 2012. Traian Pleșca, fost ministru consilier, cu o importantă expertiză pe spațiul german, ne-a declarat: ”În ciuda crizei, Germania a avut în 2011 rezultate economice foarte bune: o creştere de 3% şi un deficit de doar 1% din PIB, şomajul foarte redus. Cancelarul Angela Merkel admitea că anul 2012 va fi mai dificil, dar că, totuşi, Germaniei «îi va merge bine». Ceea ce interesează în 2012 în UE este dacă Germania îşi va asuma o mai mare răspundere în găsirea de soluţii pentru atenuarea crizei euro, care ar putea periclita însăşi existenţa UE”. În pofida siguranței pe care o afișează public, cancelarul german Angela Merkel s-a dovedit deseori ezitantă în luarea unor decizii ce vizau acordarea de sprijin nemijlocit față de state din UE aflate în criză. Iată ce spune Traian Pleșca în acest sens: ”În context, se suspectează că unele ţări ar considera UE drept locul unde şi-ar putea impune interese naţionale şi nu ca o instituţie a compromisului între parteneri. Acesta este cadrul general în care va acţiona şi Germania în 2012, devenită în aceşti ani de criză o coloană de rezistenţă a UE, fără de care nimic nu poate decis şi fără a cărei contribuţii financiare nici o ţară nu poate fi ajutată eficient. Poziţia ezitantă îndelungată a cancelarului Angela Merkel de a sprijini ţările membre puternic afectate de criză a lăsat impresia că Germania ar practica insuficientă solidaritate faţă de acestea, că ar vrea să impună şi altora politica sa rigidă de austeritate”.

Germania-Franța, un tandem asimetric

Este evident că cele mai importante hotărâri cu privire la politica economică a UE, au fost elaborate și discutate inițial de tandemul Germania-Franța sau altfel spus, Merkel-Sarkozy. Referitor la acest aspect, Traian Pleşca a precizat: ”Tandemul Germania-Franţa, în ciuda asimetriei sale, va rămâne şi în actualele împrejurări nucleul iniţierii principalelor decizii privind soarta UE. Pentru cancelarul federal o prăbuşire a Euro-ului ar echivala cu eşecul proiectului european. Este de aşteptat deci ca Germania să-şi flexibilizeze poziţia sa în principalele puncte de divergenţă faţă de majoritatea partenerilor ei. Deja şi-a manifestat sprijinul pentru lansarea grabnică a unei iniţiative pentru stimularea creşterii economice şi a locurilor de muncă, ca parte a unei strategii de reducere a poverii datoriilor. Deocamdată, Germania nu sprijină ideea emiterii de eurobonduri de către Banca Centrală Europeană – împrumuturi garantate de ţările membre UE în favoarea ţărilor puternic îndatorate. De la ea se aşteaptă în acest an şi „sacrificii”: reluarea rolului ei de locomotivă a creşterii economice europene. Faţă de atâtea exigenţe, Germaniei îi revine o mare răspundere, iar poziţia cancelarului federal Angela Merkel, în 2012, nu este de invidiat.”                                                                     

Dictaturile militare nu au rezolvat problemele. Dar nici FMI

Greu încercatul continent latino-american, teren al unor experimente politice și militare concepute în diversele ”laboratoare” ale marilor arhitecți ai lumii, pare că și-a găsit în cele din urmă drumul de urmat. Unul propriu, nu impus din afară. Despre evoluțiile din acest spațiu, George Apostoiu, fost diplomat de carieră, cu o concludentă expertiză pe acest spațiu, ne-a declarat: ”Latino-americanii s-au vindecat de boala endemică a  dictaturilor militare corupte. Guvernele de stânga instalate în majoritatea statelor de pe continent au acum condiţii ceva mai propice pentru valorificarea pe plan naţional a uriaşelor resurse naturale de care dispun. Experienţele sunt pozitive, unele reuşite sunt excepţionale. Brazilia este azi a şasea putere economică a lumii. Argentina, prăbuşită sub guvernanţa FMI, este acum un stat echilibrat şi prosper de când şi-a luat soarta în mâini. Venezuela se află printre marii exportatori de petrol ai lumii. Urmându-le exemplul, Peru are ca deviză: să transformăm statul pentru a ne dezvolta Aceste ţări au reuşit diminuarea inegalităţilor prin politici sociale, orientarea bugetelor spre dezvoltare, creşterea randamentului în educaţie, regularizarea imigraţiei prin integrare”.

Vaticanul negociază în secret ieșirea Cubei din izolare

Transferul de putere dinspre El Lider Maximo, spre fratele său Raul s-a făcut la modul firesc, fără probleme. Acesta din urmă a înțeles însă că mare miză a momentului este ieșirea Cubei din izolarea care i s-a impus timp de câteva decenii. Iar Vaticanul, discret, s-a implicat în acest demers. Referitor la acest aspect, George Apostoiu a precizat: ”Cuba se află în cursă permanentă cu viitorul. Măsura luată de Raul Castro de a elibera 2.900 de prizonieri pare surprinzătoare, mai ales pentru cei cu prejudecăţi. O precizare: noua graţiere este rodul negocierilor constante şi discrete pe care Vaticanul le poartă cu Havana de decenii, cu beneficii pentru relaxarea ideologică, libertatea opiniilor şi a religiei. Dar şi această interpretare ar fi incompletă dacă nu am accepta realitatea că, după o jumătate de secol de blocadă americană, regimul castrist, condus acum de Raul Castro, este constrâns să gândească viitorul Cubei pornind de la imperative economice şi nu ideologice. Lumea latino-americană se schimbă din mers descoperindu-se pe sine. Viitorul ei nu poate fi conceput în afara unor noi, dar echitabile relaţii cu Statele Unite. Astfel, speranţele pentru eradicarea sărăciei, o altă boală cronică a continentului,  ar fi cu mult mai îndreptăţite.”

România, între incertitudini predictibile și riscuri neprăvăzute     

Riscuri, provocări și amenințări multiple. Cele mai multe, neprevăzute. În acest sens, generalul Bg. (R.) S.R.I. Aurel I. Rogojan, a declarat următoarele: ”Ar fi bine să putem delimita provocările la adresa securității la areale naționale sau regional-continentale. Am realiza, astfel, cu o oarecare rigoare dimensiunile insecurității și s-ar putea imagina scenariile de gestiune a crizelor. Caracteristicile transnaționale ale proceselor vieții sociale, între care interdependența economiilor, informațiile și banii fără frontiere, generează evenimente instantanee la nivel global. Cauzele pot fi în Extremul Orient, iar efectele în Wall Street. Asta înseamnă că provocările la adresa securității sunt mai greu previzibile și centrul de greutate al evaluărilor de risc se comută pe zona de graniță dintre incertitudinile predictibile și riscurile neprevăzute. Anul 2012 poate fi anul ultimei șanse pentru Europa. În acest sens, trebuie să ne rețină atenția declarația lui Alan Blinder, fost vicepreşedinte al Federal Reserve din SUA: Europa este îngrijorarea mea numărul unu. Este atât de puternică, încât nu mă pot gândi care este al doilea motiv de îngrijorare.”

Care sunt orizonturile speranței?

Între SUA și Europa privită în ansamblul ei, există o ostilitate discretă, care nu de puține ori s-a și manifestat în mod evident. Cu toate acestea, Lumea Veche și Lumea Nouă au găsit resursele – și e de presupus că vor le vor găsi și în continuare – de a acționa în comun atunci când va fi necesar. Mai ales când este vorba de a tempera ascensiunea Chinei în plan mondial. În acest sens, generalul Rogojan a precizat: ”Europa va continua să resimtă ostilitatea discretă a puterii economice a SUA, dar va subscrie la eforturile acestora de a temporiza ascensiunea Chinei. Poate chiar mai mult…Întrucât nu guvernele au generat criza, dar odată prinse în ea o întrețin și o amplifică prin politici inadecvate la problemele care amenință omenirea. Nici lumea, în ansamblu și nici Europa nu dispun de mijloacele de identificare și reglare a mecanismelor ascunse care generează anomia planetară. Cineva a deschis o cutie a Pandorei și tot ce iese din ea încețoșează, tot mai mult, orizonturile speranței. Trebuie să realizam că factorii globalizării continuă să submineze statele. Popoarele nu pot fi conduse prin “asociații de voluntari”, nici de state al căror lubrifiant este corupția instituționalizată în rețele internaționale”.

 

Natalitatea scăzută, o problemă de securitate națională

Tendința accentuată de îmbătrânire a populației – fapt constatat mai ales în ultimele decenii – concomitent cu scăderea natalității, situație valabilă pentru întreaga Europă, afectează însă în mod deosebit țările cu o rată de dezvoltare economică scăzută. România este una dintre acestea, iar pe lângă natalitatea scăzută, în cazul ei se adaugă și plecările masive din România (emigrarea), mai ales a tinerilor. Ce riscă România în următoarele decenii? Aurel Rogojan menționează: ”Pentru România – dacă statisticile sunt corecte – cel mai mare risc este incapacitatea reproducției biologice simple (la paritate, 1 la 1), ceea ce înseamnă pericolul ca peste un secol țara să nu mai fie populată de români. Dacă până la admiterea în spațiul Shengen era estimată o depopulare a României de cca. trei milioane, la cât ne-am putea aștepta după? Există un interes anume ca în România să nu mai rămână populație activă? Societatea românească se raportează, în prezent, la un sistem de valori răsturnat, în care firescul este înlocuit de anormalitate.”

 

Care mai este proprietatea poporului român?

Corupția,  în opinia gneralului Rogojan, reprezintă un factor major de risc la adresa securității naționale, ea atacând însăși bazele statului. ”Corupția în sferele celor trei puteri ale statului, arată generalul Rogojan, ineficiența administrației publice, creșterea economiei subterane, dezechilibrele macroeconomice, imixtiunile politice și de altă natură în justiție, legiferarea pentru legitimarea intereselor unor clanuri, refuzul atragerii fondurilor europene (deorece nu aduc “comisioane”) au devenit provocări extreme. Alte riscuri vizează valorile personalității, în dimensiunile identității, patrimoniului, educației, a sănătății și a suportului economic al libertății. Vai de poporul căruia i se vând pământul și bogățiile naturale: aurul, sarea, pădurile, apele…i se distruge agricultura, elementele de infrastructură critică, devenind, astfel, dependent de puterea economică a transnaționalelor, cu suveranitatea și libertățile mutilate ori anulate. Condiția sine qua non a libertății este proprietatea. Care mai este proprietatea poporului român și câți dintre cetățenii României dispun de starea economică care să le elibereze deciziile și acțiunile de constrângerile materiale? Cine și de ce atentează la valorile supreme ale Constituției, atacând și distrugand statul social? Societatea devine tot mai accentuat polarizată.”

2012, un an al provocărilor de proximitate

Bogații au devenit în ultimii 15 ani tot mai bogați, iar săracii tot mai săraci. Generalul Rogojan explică cum anume s-a întâmplat: ”După cum remarca profesorul Ilie Bădescu, citându-l pe Robert Reich, cincimea de sus, aceea a bogaţilor, pe scara veniturilor, este de 9 ori mai bogată azi, comparativ cu situaţia de acum 15 ani, iar cincimea de jos este de 5 ori mai săracă azi, decât acum 15 ani. Și în România, sistemul care ne domină a sporit sărăcia verticală, adică a redistribuit sărăcia şi foamea de mâine spre cei mai săraci şi bogăţia de mâine spre cei şi mai bogaţi de astăzi. De asemenea, nu sunt prefigurate soluții pentru incluziunea socială a categoriilor defavorizate”. În opinia generalului Rogojan, anul 2012 va fi al unor multiple provocări. ”Am intrat în anul 2012, a declarat generalul Rogojan, cu niște provocări externe de proximitate geopolitică, care vin mai din urmă: radicalizarea politicii naționale a Ungariei, perpetuarea ostilităților Ucrainei, escaladarea antiromânismului în Serbia, instabilitatea politică din Republica Moldova (un stat, totuși, locuit de români). Toate acestea, în contextul redobândirii de către Rusia a  statutului de mare putere și a relansării subversiunii de către serviciile speciale ale statelor din C.S.I. Provocările de proximitate vor favoriza mișcările pro-autonomiste și deteriorarea situației comunităților românești din statele vecine.” Generalul Rogojan consideră că neadmiterea în spațiul Shengen nu a fost înțeleasă ca sens de către factorii decidenți din România, dar refuzul a fost justificat. ”Ni s-a refuzat admiterea în spațiul Shengen, a declarat generalul Rogojan. Desigur, statele care s-au opus s-au gândit, înainte de toate, la binele nostru, dar atitudinea lor nu a fost corect înțeleasă. După cum guvernul și miniștrii direct responsabili nu au înțeles că minciuna și furatul propriei pălării nu sunt, cel puțin formal, practici de bună conduită în UE. Nu pot încheia fără a menționa continua degradare a calității mediului, insecuritatea alimentară și presiunile criminalității transfrontaliere, în cele cinci componente principale: migrația ilegală, traficul de droguri, contrabanda, spălarea de bani, pirateria informatică”.

CASETA 1

Vasile Buga este născut pe data de 19 decembrie 1938, în comuna Sărățeanca, județul Buzău, Vasile Buga este din anul 1962, licențiat în litere (limba și literatura rusă – limba și literatura română). Patru ani, respectiv între 1962-1966, a fost preparator la Facultatea de limbi și literaturi slave, din cadrul Universității București, iar ulterior, din 1966, timp de 23 de ani, până în 1989, a fost referent la Secția Relații Externe și Cooperare Economică Internațională a C.C. al P.C.R. Din anul 1990 și până în 2002, a îndeplinit diverse funcții diplomatice (1990-1993, secretar I, consilier diplomatic la Ambasada României din Moscova; 1996-2000, consilier diplomatic la Ambasada României din Praga; 2000 – 2002, consilier diplomatic la Ambasada României din Moscova, persoană de contact în timpul președenției României la O.S.C.E.). Ulterior, a activat ca profesor asociat la Facultatea de istorie a Universității București, colaborator extern la ziarul Adevărul, și apoi cercetător științific la Institutul Național pentru Studierea Totalitarismului. A sprijinit crearea Comisiilor de istorie romano-rusă și româno-cehă, precum și activitatea cercetătorilor români în arhivele din Federația Rusă. În prezent, Vasile Buga este vicepreședinte al părții române în Comisia bilaterală a istoricilor din România și Rusia, precum și coordonator al Centrului de Studii Ruse și Sovietice din cadrul Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române. Doctor în istorie, domnia sa este și autor al unor interesante articole de politică internă și externă, publicate în prestigioase reviste din țară și din străinătate, precum și autor (coordonator) al unor lucrări de referință, precum “Putere și societate. Lagărul comunist sub impactul destalinizării. 1956”, INST, București, 2006 (Coordonator împreună cu istoricul Dan Cătănuș) și “Apusul unui imperiu. URSS în epoca Gorbaciov. 1985-991”, INST, București, 2007.

CASETA 2

Născut în 1942, Traian Pleșca este absolvent al Facultății de istorie din cadrul Universității București. În 1968 a fost angajat în Ministerul de Externe, ca atașat la Direcția Europa Occidentală, referent pentru Austria, desăvârșindu-și pregătirea diplomatică cu un curs postuniversitar de Relații Internaționale, studii desăvârșite la Viena, unde, în perioada 1971-1973, a frecventat cursurile Academiei Diplomatice. A funcționat atat în cadrul Centralei MAE, cat și în cadrul Ambasadelor României. Reprezentative sunt în acest sens funcțiile îndeplinte la Berlin, Bonn, Viena și Praga (1974 – 1980, la Ambasada României la Berlin, iar în intervalul de timp 1985-1990, la Ambasada României din Bonn, ca prim-colaborator al ambasadorului). Între 1993 – 1998, a îndeplinit mai multe funcții în cadrul Ambasadei României la Viena (consilier pe probleme de presă și politică; însărcinat cu afaceri ad-interim – timp de 9 luni, girant al atașatului militar – timp de 6 luni; prim-colaborator al ambasadorului). Între anii 2004 – 2005, a fost prim colaborator al ambasadorului României la Praga. Este doctor în economie și autor al mai multor studii și comunicări științifice, precum și al unor importante traduceri din autori germani, precum E. Matzner, H.P.Martin și H.Schumann ș.a.

CASETA 3

Licențiat al Universității București – Facultatea de Filologie, apoi bursier UNESCO, la Paris,  in 1969, George Apostoiu a funcționat în MAE român, din anul 1963, până în 2008, îndeplinind diferite misiuni diplomatice la Paris (UNESCO și Uniunea Latină), Bruxelles, Luxembourg, Roma, Moscova, Havana. A publicat mai multe articole, studii și comunicări, precum și lucrări de mare cuprindere intelectuală, dintre care se cuvine să enumerăm: ,,Mihai Eminescu. Rayonnement d’ un génie” (1989), ,,Eminescu. Pour le monde latin”, (2001), ,,Buongiorno, Italia” (2002), ,,Un Talleyrand pentru România. Trecut imperfect, prezent obsedant”, (2006), ,,Neamul și Babilonia. Spiritul public în cultura română”, (2009). Ministrul consilier George Apostoiu a realizat, de asemenea, și traduceri din literatura franceză și francofonă, precum și traduceri din poezia contemporană franceză, belgiană și africană.

CASETA 4

Aurel I. Rogojan, general de brigadă S.R.I. (R.), este absolvent – șef de promoție – al Şcolii Militare de Ofiţeri Activi a Ministerului de Interne, arma informaţii, specializarea contraspionaj, precum și al Facultății de ştiinţe juridice a Universităţii Bucureşti, și al unor cursuri postuniversitare în specializările „criminologie” şi „psihopedagogie”. S-a aflat neîntrerupt în activitate între anii 1970-2006. Timp de aproape două decenii, a desfăşurat, concomitent cu activitatea specifică, şi activitate didactică în instituţiile ce pregătesc cadre din domeniul informaţiilor şi contraspionajului. Pe lângă articole, interviuri şi conferinţe apărute în presă, a publicat o serie de lucrări în regim de „informaţii clasificate”, precum şi volumele ”1989. Dintr-o iarnă în alta. România în resorturile secrete ale istoriei” și “Fereastra serviciilor secrete. Romania in jocul strategiilor globale”. Este coautor al lucrărilor ”Servicii secrete străine. Retrospectivă şi actualitate. Interferenţe în spaţiul românesc”, împreună cu Marian Ureche (vol. 1 şi 2), iar împreună cu Traian-Valentin Poncea, ”Servicii secrete din Ungaria”, ”Spionajul ungar în România” , ”Istorie, geopolitică şi spionaj în Balcanii de Vest”.

 

 

 

Brâncuși trebuie adus acasă !

De aproape doi ani, poetul Laurian Stănchescu se străduiește să sensibilizeze opinia publică, dar mai ales diferitele instituții românești cu rol de decizie, pentru a face cuvenitele diligențe în scopul repatrierii osemintelor sculptorului Constantin Brâncuși. O dorință a acestuia exprimată pe patul de moarte – aceea de a se odihni alături de mama sa, în cimitirul din Hobița – dar neîmplinită până acum. Dincolo de promisiunile neonorate sau de minciunile spuse cu seninătate de unii dintre cei care ar fi avut obligația de face ceva, Laurian Stănchescu a găsit și găsește în continuare resursele interioare, dar și materiale necesare pentru a persevera în demersul său. Nu cedează și nu se lasă înfrânt. Și asta pentru că sunt totuși câțiva oameni inimoși și sensibili care l-au încurajat, l-au ajutat și îl ajută în continuare în demersul său. Evident, fiecare după posibilități. Iar asta îi dă tăria de a merge mai departe.

Demersurile pe lângă diverse instituții n-au avut efect

Laurian Stănchescu consideră demersul său a fi unul de onoare și demnitate națională. A încercat să determine implicarea în acest demers a unor instituții importante ale statului român. În unele situații nu a primit nici măcar un răspuns de complezență. ”Dorința lui Brâncuși, spune Stănchescu, de a fi înmormântat lângă mama sa, în cimitirul din Hobița, este pentru fiecare român o chestiune de onoare și demnitate națională. De un an și jumătate încerc să atrag atenția autorităților române prin proteste inițiate în fața Parlamentului României, Guvernului și a Ministerului Culturii. Aceste instituții, așa zise românești, au ignorat dorința lui Brâncuși. O consider a fi o atitudine antiromânească. Am lăsat documente și la Palatul Cotroceni pentru Președintele României, dar nu am primit nici un răspuns. Și a trecut aproape un an. Pot dovedi acest lucru…” Au urmat și alte demersuri birocratice care însă nu s-au soldat cu ceva concret.

Ministerul de Externe român nu s-a dovedit a fi receptiv

”Așa că pe 21 mai anul trecut, ne-a declarat Laurian Stănchescu, m-am dus la Hobița și am început marșul Brâncuși pe care l-am realizat, din păcate, într-o primă fază, doar până la Budapesta. Am mers cam 800 km pe jos, restul cu trenul și mașina. Au fost zone unde poliția mi-a interzis marșul pe jos pentru a nu provoca accidente. În Ungaria, la Capela Română din Budapesta – loc unde a fost prezent părintele David, un ziarist de la Jurnalul Național și un profesor de la Liceul Brâncuși din Craiova – m-am întâlnit cu ambasadoarea României. La Consulatul României din Szeged, m-am întâlnit cu domnul Dan Constantin, consulul României, amândoi cerându-mi documente despre repatrierea lui Brâncuși. Le-am dat, urmând ca domniile lor să le înmâneze ministrului de Externe. În Ungaria însă am rămas fără bani de drum, așa că marșul care urma să continuie până în Franța, a trebuit întrerupt și să mă întorc în țară…Pentru acel marș, care a durat 2 luni, am primit 7900 de lei de la domnul George Becali, o parte i-am împrumutat de la doamna profesor Minodora Stănculescu, iar restul i-am luat din casă.”

Implicarea Academiei Române, dar și a unor patrioți locali

Al doilea marș Brâncuși a fost mul mai bine pregătit, dar și receptivitatea unor instituții și a unor persoane particulare față de acest demers, a fost mult mai mare. Iată ce ne-a declarat Laurian Stănchescu: ”Întors în țară, am pregatit al doilea marș spre Paris, reușind să strâng 71 de semnături din Parlamentul României în vederea realizării demersului meu. După 60 de ani, Academia Română i-a făcut dreptate lui Brâncuși, în sensul că mi-a dat un document istoric prin care sprijină și este de acord privind reînhumarea osemintelor marelui artist, la Hobița. Mitropolia Olteniei mi-a promis cazare și masă până la Paris, prin Episcopiile românești din Europa, în urma unor întâlniri pe care le-am avut cu ÎPS Irineu, Mitropolitul Olteniei.” Uneori cel mai consistent ajutor vine de la persoane la care nu te aștepți. Reușita celui de-al doilea marș s-a datorat în special implicării lui Gheorghe Vlase, patronul unei firme de transport, un adevărat patriot. ”Era începutul lui noiembrie, și căutam necăjit o mașină pentru a desăvârși acest al doilea marș Brâncuși. Înmulțisem documentele pe care trebuia să le înmânez Președinției și Parlamentului Franței. Aveam și 96 de semnături de la descendenții lui Brâncuși, piatra de temelie pe baza căreia trebuie împlinită dorința marelui sculptor. Sfântul Dumnezeu a făcut să aud de un mare patriot român. Am sunat la firma domniei sale unde am vorbit cu doamna Valentina Neagu spunându-i ce aveam pe suflet. M-a ascultat cu rabdare și după câteva minute mi-a dat numărul de telefon al domnului Gheorghe Vlase, proprietarul firmei, care s-a dovedit a fi o emblemă a spiritului nobil românesc. În 5 minute aveam un microbus cu 8 locuri și șofer pentru visul lui Brâncuși….”

Promisiuni neonorate și indiferență

Un nou marș Brâncuși, noi peripeții. Pe 9 noiembrie 2011, Laurian Stănchescu a plecat din București alături de o echipă a unei televiziuni din România, spre Paris. Marșul, dus-întors, a durat 9 zile, iar în tot acest timp trebuia asigurată masa și cazarea pentru 8 oameni. Unii dintre cei care s-au obligat să susțină material marșul, au abandonat ideea, mai mult chiar, nici măcar nu au mai avut bunăvoința de a răspunde la telefon. Iată ce spune în acest sens, Laurian Stănchescu: ”A venit și prima deziluzie care s-a întâmplat la Mitropolia Banatului, unde urma să fim cazați, după înțelegerea cu Mitropolia Olteniei, înțelegere făcută prin părintele Zamfir, desemnat de Mitropolit. Nimeni însă, la Timișoara, nu știa nimic. L-am sunat pe părintele Zamfir, timp de o oră i-am trimis mesaje, dar nu mi-a răspuns. Disperat l-am apelat atunci pe domnul senator Radu F. Alexandru cerându-i ajutorul, iar domnia sa a reușit – prin cineva din Timișoara – să ne rezolve cazarea la un hotel. Dimineața l-am sunat din nou pe părintele Zamfir să îi amintesc de sfânta promisiune făcută, dar după o oră am renunțat, pentru că nu vroia să răspundă. O înaltă față bisericească nu mai răspundea unui om făcut de Dumnezeu…” Gheorghe Vlase, un om cu dragoste de istorie și cultură națională, a intervenit din nou salvator. ”În momentul acela, ne-a declarat poetul Laurian Stănchescu, m-am gândit că singurul om care poate salva marșul Brăncuși este domnul Gheorghe Vlase. L-am sunat stânjenit și i-am spus ce pățisem cu promisiunea părintelui Zamfir, de la Mitropolia Olteniei. Domnul Vlase m-a întrebat de căți bani am nevoie. Habar nu aveam cât costa cazarea și masa pentru 8 oameni, până la Paris și înapoi, timp de 9 zile. Am spus 2000 de euro, sumă pe care domnia sa mi-a trimis-o într-o oră. Sâmbătă seara am ajuns la Paris. Duminică aveam timp să mergem la cimitirul Montparnasse unde odihneau osemintele lui Brâncuși și la Muzeul Brâncuși, iar luni la Ambasada României la Paris.”

Ambasada României a fost foarte reticentă la demersul lui Stănchescu

Stat pe la porți închise, neîncredere și chiar suspiciune față de o intenție bine întemeiată. Și asta din partea unui oficial al Ambasadei României la Paris. Așa au debutat primele demersuri făcute de Stănchescu, în capitala Franței. ”După o oră de stat la poartă și priviți pe după perdelele de pe la geamuri, ne-a declarat Stănchescu, ne-a primit Ivet Fulicea din partea Ambasadorului României la Paris. De la început a fost împotriva dorinței lui Brâncuși și a demersului meu, spunând că nu avem acordul rudelor artistului din Canada. Halucinant! I-am amintit oficialului Ambasadei României că singurele rude ale marelui artist român, strănepoți și străstrănepoți, sunt vii și trăiesc în satul Hobița, din România, și nu în Canada. Mai mult decât atât, i-am spus că am și acordul lor scris ca să-l aduc în țară. Nu mă auzea deloc, o ținea cu Canada. M-am ridicat și am plecat din Ambasada României de la Paris cu sentimentul că ies dintr-o clădire bântuită de umbre fără suflet…” Lipsa de solicitudine din partea unei instituții care teoretic ne reprezintă în străinătate și care ar fi trebuit să acorde mult mai multă atenție față de un demers atât de întemeiat și cu atâtea semnificații, făcut de un conațional român, nu l-au descurajat însă pe Laurian Stănchescu. A depus documentele de solicitare a repatrierii osemintelor lui Constantin Brâncuși la Președinția și Parlamentul Franței, urmând ca în februarie să se întoarcă pentru a înmâna și alte documente Primarului Parisului. ”Am părăsit trist Parisul pentru că țara mea trăiește cea mai tragică și jalnică stare a existenței sale. Se luptă cu ea însăși ca un erou fără glorie. Eram necăjit și pentru faptul că Brâncuși mai rămânea încă un timp departe de țara sa! Spre începutul lui februarie 2012 mă voi întoarce din nou în Franța, pentru a mai înmâna și alte documente pentru repatriere, Primarului Parisului.”

Nicolae BALINT

CASETA 1

Poetul Laurian Stănchescu a ținut să precizeze că a găsit totuși susținere, în anumite momente, din partea unor români de bună-credință, particulari, persoane, dar și instituții publice, precum:

Particulari:

Gheorghe Vlase, Alexandru Enache, Valentina Neagu, Titu Ionașcu, Sergiu Tărtăreanu (România), Voin Pavel, Stevi Crasta, Petre Câmpean (Ungaria), Cristian Șișman (Austria), dr. Ion Gerota (Franța);

Persoane publice:

Academician Ionel Haiduc, Academician Nicolae Breban, Ioan Gârboni – director al Filarmonicii ”Banatul” din Timișoara;

Oamenii polici:

George Becali, Mariana Câmpeanu, Nicolae Bănicioiu, Victor Socaciu, Ioan Oltean, Raluca Turcan, Radu F. Alexandru, Daniel Oajdea;

Mass media

Agenția France-Presse, Radio Oltenia – Craiova, Ionică Bebe Viorel (cotidianul ”Gorjanul” și Antena 1 Gorj), Georgeta Petrovici – jurnalistă, Andrada Ioana Tache – reporter, Corina Drăgotescu și Cătălin Striblea

Instituții publice

Academia Română, Mitropolia Olteniei

Familia Brâncuși (descendenți)

Bia Brîcuși, Nicolae Brâncuși, Dumitru Brâncuși, Ioana-Blendea Brâncuși

CASETA 2

Constantin Brâncuși (n. 19 februarie 1876, Hobița, Gorj – d. 16 martie 1957, Paris)

Opera lui Brâncuși suscită și azi un interes deosebit din partea specialiștilor, dar și o admirație aparte din partea publicului larg. Considerat un artist de geniu – unul din primii 5 ai lumii – Brâncuși se bucură de o apreciere excepțională din partea francezilor care-l consideră a fi unul de-al lor, în timp ce Brâncuși însuși s-a considerat toată viața a fi român. Din păcate, în România natală, Brâncuși nu se bucură de considerația pe care o merită pe deplin.