În cazul pastorului Tőkes, „cafeaua poate dăuna grav sănătăţii”?

Mă încearcă o senzaţie stranie începând de sâmbătă, 3 septembrie a.c. Cu multă amabilitate, domnul general de brigadă S.R.I. (rez.) Aurel Rogojan îmi semnala un articol al domniei sale, apărut în ziua anterior menţionată, într-un cotidian central. Nu făcea niciun fel de comentarii, ci doar îmi indica să-l citesc. Intitulat ”Mizeriile serviciilor secrete. Provocatorii şi cafeaua cu paladium”, articolul cu pricina îl are în centrul atenţiei pe pastorul  Tőkes, „eroul” de la Timişoara, anti-românul convins şi liderul declarat al revizuirii tratatelor de pace, una din „cariile” care roade temeinic şi de durată la temelia statului român. Probabil că pastorul-agent Laszlo Tőkes ar fi intrat „în adormire” pentru un timp, dacă însuşi preşedintele-jucător al României nu l-ar fi „umflat cu pompa”, oferindu-i o „jucărie periculoasă”, PCM. Başca, cel mai înalt ordin al României, stat împotriva căruia pastorul vituperează ori de câte ori are ocazia, chiar din cel mai înalt for european unde a ajuns tot cu sprijin românesc. Dar ce mai contează…Intrat într-un joc periculos, cu un final greu de intuit, Preşedintele nostru are el planurile lui, pe care în ignoranţa noastră suntem incapabili, probabil, să le înţelegem. Dar despre ce este vorba, de fapt, în articolul domnului general? ”..nu am să-l uit niciodată pe „Marele Provocator” – scria generalul Rogojan în articol – pe care nu destinul, ci ordinul de misiune primit din partea unuia dintre serviciile secrete de pe această planetă mi l-a trimis în faţă joi, 1 septembrie 2011. Nu am să-l uit, fiindcă este primul care a venit la mine „ca la un duhovnic”, să se spovedească şi să-mi ceară sfatul într-o chestiune de viaţă şi de moarte. Nu a lui. Nu a mea. A concetăţeanului Tokes Laszlo…” Hopaaa…Cu alte cuvinte, persoana pastorului a început să intereseze pe foarte mulţi. Şi nu neapărat de bine. M-am gândit imediat, ce servicii ar avea interes să-l vadă „plecat în loc cu verdeaţă” pe pastorul Tőkes? Aşa, ca o părere personală, cred că şi China priveşte în ultimul timp, cu interes, spre acest personaj, mai ales după ce şi-a manifestat intenţia de a ni-l aduce pe cap pe Dalai Lama…Generalul Rogojan ştie, desigur, serviciul, dar nu-l nominalizează în articol. Însă ceea ce scria generalul Rogojan în continuare, m-a lăsat aproape perplex: „Folosindu-se de acest pretext, „Marele Provocator” mi-a însăilat un scenariu, cu elementente de real, existente şi în scrierile mele, dar cu un final care aproape că m-a blocat: „Vreau părerea şi sfatul dumneavoastră. Am o foarte bună relaţie cu un diplomat de la ambasadă…- mi l-a nominalizat, există, întâmplător l-am şi cunoscut – popa Tokes a deranjat şi deranjează guvernul diplomatului (fapt real), ce ziceţi, să-i sugerez să-i ia urma şi să-i ofere pe undeva o cafea cu paladium?” Altfel spus, brutal de-a dreptul, pastorul ar trebui să iasă din scenă. Evident, generalul nu a marşat la această provocare şi a făcut-o publică. Dincolo de faptul că, cel puţin în cazul pastorului, „cafeaua poate dăuna grav sănătăţii”, ce rezultă de aici? Că viaţa pastorului este ameninţată? Poate fi o provocare, e drept, dar poate fi şi o ameninţare reală. Cui i-ar folosi dispariţia pastorului? În niciun caz statului român. Pentru că dacă acest lucru s-ar întâmpla, spre cine s-ar arăta cu degetul imediat? Spre „extremiştii români”, desigur. Pastorul, ca oficial al statului român, se bucură de măsuri de protecţie deosebite din partea noastră. Deşi nu le merită, trebuie să recunoaştem. Nu e nimic mai paradoxal decât faptul ca banii contribuabilului român să fie cheltuiţi pentru protecţia unui om care face tot posibilul şi în orice ocazie să atace integritatea statului român. Acelaşi stat care-i asigură protecţia. Nu ştiu dacă pastorul are cunoştinţă de articolul generalului Rogojan. Va afla probabil, şi-şi va lua şi el unele măsuri de protecţie personală. Aşa, pentru orice eventualitate…Va fi mai atent la ce consumă. Cafea, mâncare…Poate va fi mai atent şi la persoanele din anturajul său apropiat ştiut fiind faptul că are anumite sensibilităţi. Pe tărâmul acesta al supoziţiilor – adevărate „nisipuri mişcătoare” – mai există însă una. Prin jocul politic pe care-l face, pastorul a început să iasă cumva „dintr-un tipar prestabilit” şi i se transmite un avertisment public? De către cine şi în ce scop? Ca profan, nu pot decât să spun „Neştiute sunt Doamne, căile serviciilor secrete…”

Anunțuri

România, un tren spre nicăieri?

„Cei ce uită, nu merită!”,

Ca român, dar şi ca membru al Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş (FCRCHM), nu pot să nu reacţionez faţă de aberanta Lege a Educaţiei, promulgată recent. Cred sincer, că este o datorie de onoare pentru toţi cei care simt româneşte, din ţară sau din diaspora română, să ia atitudine şi să reacţioneze faţă de această lege antiromânească, antieuropeană şi discriminatorie, menită a adânci şi mai mult prăpastia artificială creată deliberat, între românii şi maghiarii din Transilvania. Dincolo de anumite prevederi, indiscutabil corecte, într-un mod însă cât se poate de insidios şi parşiv, se pune baza segregărării educaţiei pe criterii etnice. După aberanta Lege a Educaţiei, care între noi fie vorba, nu va dura – fiind, în mod cert şi necesar, schimbată de următoarea guvernare – aflu acum, că pe Preşedintele României nu-l mai „încape” nici Constituţia. Ce vrea să schimbe de fapt domnia sa? Pretextul că avem nevoie de un Parlament unicameral, este unul „subţire”, nefundamentat. În tradiţia noastră istorică, Parlamentul a fost şi trebuie să rămână bicameral. Se poate schimba, desigur, modul de reprezentare, astfel încât Parlamentul – bicameral pe mai departe, evident – să fie compus din mai puţini parlamentari. Cine vă împiedică domnule Preşedinte şi domnilor parlamentari PDL, să iniţiaţi o lege electorală care să stabilească pragul electoral la 10%? Atunci, cu siguranţă, şantajul politic n-ar mai fi posibil, iar partide (uniuni?) liliputane, precum anacronicul UDMR, n-ar mai intra la guvernare făcând diverse jocuri politice cu iz iezuit. Nu cumva, de fapt, adevărata miză a revizuirii Constituţiei o constituie sintagma de ”stat naţional unitar”? Vreţi reorganizarea administrativă a României pe regiuni? În ce idee? Pe criteriul de necesitate economică? Haideți, să fim serioși…Motivațiile ascunse sunt altele. Şi cam care ar fi regiunile pe  baza cărora urmează să „redesenaţi” harta României? Domnule Preşedinte, domnilor deputaţi PDL, ţara aceasta, atâta câtă a mai rămas după vitregiile istoriei, se reazămă pe oasele albite a peste 2 milioane de români morţi, căzuţi pe câmpurile de bătălie ale celor două războaie mondiale. Printre ei, sunt poate şi părinţii şi bunicii voştri…Atunci, ei, morţii noştri din trecutul și prea încercatul veac, pentru ce au mai murit în cele două războaie? Se aude, mai nou, că sunt discuţii legate de o posibilă schimbare a imnulnui, chiar şi a Zilei Naţionale? Oare ce v-ar îndreptăţi să faceţi aşa ceva? Chiar nu mai aveţi nimic sfânt? Dar demnitate mai aveți? Sunteți dispuși chiar la orice compromisuri? Fără nicio limită? Eu, cred că de fapt, problema este alta. Voi, actuala guvernare, trebuie să fiţi schimbaţi. În frunte cu Preşedintele. Niciunul dintre actele voastre din ultimii doi ani, nu mai justifică rămânerea voastră la guvernare. Când ai o popularitate de sub 10% – şi ca partid, dar şi ca Preşedinte – atunci trebuie să-ţi faci bagajele…şi să pleci. Câtă răbdare credeţi că mai are acest popor umilit şi obidit? Pe voi, domnilor, nu vă mai vrea nimeni. Nici românii, dar nici europenii. V-aţi decredibilizat total. România nu este o ţară de „mâna a doua”, iar noi nu suntem un popor de „râme” şi nici nu ne închinăm la „licurici”. Voi, cei care ne conduceţi, sunteţi cei care nu ne meritaţi. În puținele voastre momente de luciditate politică, nu v-aţi pus niciodată problema, cum aţi ajuns acolo unde sunteţi acum? În al doisprezecelea ceas, Dumnezeu să vă dea mintea cea de pe urmă!      

Nicolae BALINT    

Emil Churchill sau Winston Boc?

Renaşte cultul personalităţii…

Într -un timp, se glumea pe seama celor două „suflete pereche”, Traian Băsescu și Emil Boc. Se făceau chiar jocuri nevinovate de cuvinte, precum Traian Boc şi Emil Băsescu. Aşa de mult se completau şi se completează unul pe celălalt încât – aproape ca doi siamezi – când unul gândeşte ceva, celălalt simte şi îi pune imediat în aplicare gândul. Unii califică acest fapt drept obedienţă. Alţii mai răi, folosesc cuvinte triviale, chiar lipsite de respect. S-a vorbit cu ceva timp în urmă despre „gândirea băsesciană” (Sever Voinescu Cotoi), iar o doamnă (Elena Udrea) făcea, plină de convingere, remarca că „suntem urmaşii lui Traian.” O fi dânsa, şi încă vreo 9% din sondaje…că eu şi alte câteva milioane, îndrăznim să nu ne considerăm urmaşii lui. Doar ai lui Decebal. A, scuzaţi…Să nu mă înţelegeţi greşit. Nu este vorba despre Decebal Traian Remeş, cel (supra) numit şi „ministrul caltaboş”. E vorba despre dacul Decebal, cel care în 106 şi-a făcut harachiri…sau poate sepuku? Despre renaşterea cultului personalităţii în timpurile actuale s-a mai vorbit. Personal m-am opus unei asemenea păreri. Am spus că azi, aşa ceva nu mai este posibil. Recunosc spăşit că m-am înşelat. Mai zilele trecute, un alt cuvântător de serviciu la partid, pe nume Radu Berceanu, lăsa să se înţeleagă – nici mai mult, nici mai puţin – că Emil Boc are statura (morală, evident) şi realizările lui Winston Churchill. Ca şi Niculaie Moromete, unul dintre magnificele personaje ale lui Marin Preda, ca să mă dumiresc pe deplin m-am scărpinat în cap şi mi-am zis că domnul Berceanu combate adânc. Adică ştie el ce spune, că nu degeaba a fost coşcogeamitea ministru (de nu ştiu câte ori) şi a făcut atâta avere. Că e tare priceput şi gândeşte profund, adică cu perspectivă. În prostia mea manifestă, mi-am adus aminte că domnul Churchil, lord al Amiralităţii, jurnalist de prestigiu, istoric şi literat de mare cuprindere – Premiul Nobel pentru literatură în 1953 –  a trăit şi vremuri de război. Şi s-a dovedit la înălţimea vremurilor pe care le-a trăit. Şi era iubit, nu huiduit. Noi ce război am trăit în ultimii ani? Sau, mai ştii…poate chiar suntem în război. Războiul împotriva poporului român, dar n-am aflat noi, ăştia mulţi, dar nu şi proşti cum ne-ar vrea unii. Oare, chiar nu mai avem nici măcar simțul măsurii? Să-l compari pe Boc cu Churchill? Şi cum ar trebui să-i spunem? Emil Churchill sau Winston Boc? Decenţă, domnilor. Un minim de decenţă…

 

Licheaua…

Rezultată dintr-o împerechere nefericită şi necontrolată – lipsa de scrupule cu lipsa de conştiinţă civică – licheaua este un animal de pradă, foarte viclean şi insidios, mai mult târâtură decât târâtoare. Populează întreagă Europă, dar mai ales spaţiile fostelor state comuniste, dovedind o adaptabilitate extraordinară în spaţiul românesc. În ultimii 20 de ani, licheaua românească – rasă în curs de omologare – s-a observat că parazitează mai ales instituţiile statului, hrănindu-se cu bani publici şi cu comisioane grase rezultate îndeosebi din privatizări dubioase. Este imun la DNA şi reacţionează foarte bine la legislaţia românească, dovedind atunci când este încolţită, un comportament bizar şi pozând în victimă. Nu poate să trăiască în captivitate – a se citi puşcărie – foarte rar în opoziţie, ci doar în libertate, având un apetit deosebit pentru zona politică, mai ales pentru sfera puterii. Nu are principii, onoare, şi nici conştiinţă, are doar interese personale, demonstrând o capacitate de adaptare deosebită în zona partidului de guvernământ, oricare ar fi el, şi în general în zone unde se învârt bani publici şi fonduri europene, pentru care are un miros foarte dezvoltat. Se cuplează o dată la 4 ani, în perioada electorală, numai cu partidul câştigător în alegeri. Naşte pui vii, dar nesimţiţi, la fel de hulpavi ca şi el. Licheaua – în special “splendidul” exemplar politic – este un animal sociabil, nu lipsit de farmec şi inteligenţă, care poate fi dresat de stăpân, căruia însă nu-i va fi niciodată credincios. Când simte pericolul, licheaua politică migrează, individual sau în haită, spre un alt partid, sau înfiinţează chiar el un nou partid. Fiind animal protejat, nu poate fi vânat fără voie de sus. Dovedind instincte de cameleon, predispusă la orice compromis posibil, şi fiind lipsită de orice principii morale şi politice, licheaua politică este un animal util atâta timp cât este răsplătită. Atunci când devine obraznică şi agresivă, licheaua politică poate răspunde doar la o singură comandă… la comanda, MARŞ de aici!

Editorial publicat si in cotidianul muresean „Zi-de-Zi”http://www.zi-de-zi.ro/detalii-articol/article/a3e7a1c766/62180.html