WikiLeaks și regăsirea demnității pierdute

Manipularea – în diversele ei forme de manifestare – este în fapt o formă a războiului psihologic. Cand Sun Tzu a scris „Arta războiului”, cu siguranță că nu s-a gândit la ce forme elaborate va cunoaște acesta în decursul evoluției umanității. De fapt, problema pe care ar trebui să ne-o punem cu toții, este dacă evoluăm cu adevărat sau ne autodistrugem puțin cu fiecare zi? Insidioasă, împletind elemente de adevăr cu altele ce țin de domeniul ficțiunii, manipularea prin cuvânt şi imagine are o putere de persuasiune extraordinară determinând publicul țintă – ce joacă rol de receptor – să gândească și să acționeze în sensul dorit de emițător. Este vorba de o manipulare în masă, acțiune desfășurată concomitent cu distrugerea unor valori morale, sociale, familiale și religioase. Din punctul de vedere al emițătorului, succesul acțiunii nu ține numai de modul cum este pregatită manipularea, de durata și modalitățile de acțiune, ci ține mai ales de calitatea publicului receptor, de gradul lui de instruire, public căruia i se induc treptat sentimente, convingeri și idei, care-i nu-i aparţin şi pe care probabil nu le-ar fi avut niciodată dacă n-ar fi fost supus unei permanente şi insistente acţiuni de manipulare. Astfel, cuvântul ca formă de expresie a tot ce este mai nobil în forma de manifestare a inteligenţei umane, capătă din ce în ce mai mult valenţe distructive, de destructurare a convingerilor proprii. Cu cât publicul ţintă este mai puţin instruit şi educat, manipularea prin cuvânt este mai facilă, iar obiectivul urmărit este mai uşor de atins. La fel şi în cazul imaginilor manipulatorii care se adresează subconştientului. Nu există manipulare fără manipulatori şi nici manipulare de dragul manipulării. Întotdeauna există scopuri, iar cei care le urmăresc stau de cele mai multe ori în umbră şi acţionează prin interpuşi, persoane inteligente, dar lipsite de caracter şi moralitate. Dacă în timpul loviturii de stat din decembrie 1989, manipularea prin cuvant – ca formă de manifestare a războiului psihologic – a fost evidentă chiar şi pentru cei mai puţin iniţiaţi în regulile de purtare a războiului psihologic, acum această manipulare a devenit mult mai elaborată. De 22 de ani încoace, poporul român este supus continuu, atât din afară, cât şi dinăuntru unui adevărat atac informaţional – vezi cazul telegramelor WikiLeaks – fiind de cele mai multe ori incapabil să deceleze adevărul de ficţiune şi complăcandu-se drept urmare, într-o condamnabilă, dar explicabilă letargie, derută şi lipsă de atitudine civică. Personal, consider că de 22 de ani trăim o manipulare la nivel naţional şi trebuie să recunosc cu amărăciune, una de mare succes. Prin idei și discursuri repetate obsedant, ni s-a indus treptat sentimentul neputinţei, al inferiorității noastre în raport cu alții, al incapacităţii de a ne organiza şi conduce singuri. Ideologiile, motorul oricărei evoluții sociale, au fost confiscate și compromise de o clasă politică incapabilă să se raporteze la un ideal uman și național. Aşa a fost posibil un jaf la scară naţională, de care – ce bizarerie -nimeni până acum nu se face vinovat. Nimic din ceea ce era performant şi viabil în timp nu a fost preluat după prăbuşirea regimului comunist. Repetându-ni-se obsedant că „industria românească este un morman de fiare vechi”, am ajuns să şi credem acest lucru şi să fim astfel complici tăcuţi și imorali la distrugerea ei. Azi nu mai avem industrie autohtonă şi nici perspective că vom mai avea în curând. În acest fel, treptat, a dispărut o clasă socială – proletariatul – cu idealurile ei cu tot. Dar ceea ce este mai tragic, a dispărut în acest fel şi bruma de solidaritate socială care mai exista în societatea românească. Agricultura, domeniu în care după ’90 au lipsit cu desăvârşire politicile coerente, trăieşte în prezent o dramă greu de imaginat, deşi ar fi putut fi domeniul care ne-ar fi asigurat independenţa alimentară, plus exporturi la produse cu mare căutare pe piaţa mondială. Sub imperativul necesităţii reformelor imediate, dar în fapt urmare a unor interese oculte atât din exterior, cât şi din interior, am privatizat la grămădă şi pe bani de nimic, întreprinderile şi băncile, am destructurat armata, sănătatea, educaţia şi cercetarea. Am răsturnat valori morale unanim şi universal recunoscute. Locurile cele mai importante în ierarhia firească a oricărui stat civilizat care se respectă şi care ar trebui să vegheze la viitorul naţiunii sale, l-au luat revoltător de mulţi indivizi semidocţi, inculţi, şmecheri, corupţi şi lipsiţi de scrupule, dar care au un singur merit: sunt docili celor care i-au pus în funcţii. Oligarhiei statului comunist, ce avea mult mai multă decenţă şi bun simţ, stat care avea şi mecanisme de autocontrol, i-a luat locul o altă oligarhie, arogantă, agramată şi servilă, dar foarte rapace şi lipsită de scrupule. Naţionalismul, cu tot ce avea el mai pur, mai frumos şi mai sincer – manifestare firească a afirmării identităţii unui popor – a fost compromis de discursul oamenilor politici care l-au clamat în exces, fără a-i pătrunde sensul şi fără a fi animaţi sincer de el. În exterior, percepţia despre români şi România este de-a dreptul catastrofală. Şi asta în ciuda faptului că avem campanii de promovare a valorilor naţionale (branduri româneşti), pe bani mulţi, avem chiar şi instituţii care trebuie să facă acest lucru….. Cine se face vinovat de această stare de lucruri? Va ajunge să răspundă cineva pentru tot ceea ce ni s-a întâmplat în ultimii 22 de ani? Trăim vremuri de mare cumpănă şi nu sunt semne că în următorii 50 de ani s-ar putea naşte o mişcare de renaştere naţională şi regenerare morală, iar asta, în primul rând, pentru că la nivelul mentalului colectiv există serioase carenţe de percepţie şi comportament. Cu un popor care, paradoxal, a ajuns – determinat fiind de alţii – să trăiască în prezent, fără să se mai gândească la viitorul său şi cu atât mai puţin la trecut, care a ajuns să consume fără să producă, la care sentimentul responsabilităţii pentru viitorul copiilor lor se manifestă tot mai puţin şi care-şi petrece timpul liber între tefonul mobil şi talk-show-uri, este greu să schimbi ceva în mersul vremurilor pe care le trăim. În fapt – ce amară concluzie – poate că ne merităm soarta pe care alţii ne-au rezervat-o cu mult timp în urmă. Mankurtizarea romanilor ca popor este mai aproape ca niciodata. Dar poate că, trebuie să cădem foarte jos pentru a putea să ne ridicăm din nou la o anume statură de demnitate morală şi naţională pe care cu siguranță că o merităm.

 

Csibi Barna merge la Abrud sau la Aiud?

Plini de umor infantil, mai marii de la Finanțele Harghita l-au detaşat pe derbedeul maghiar Csibi Barna, începând cu 21 martie a.c., la Abrud. El este primitivul care l-a „spânzurat” pe Avram Iancu într-o aşa-zisă procesiune de pedepsire, la Miercurea Ciuc, în după-amiaza zilei de 14 martie a.c.. Adică individul este detaşat acum în inima Ţării Moţilor, acolo unde fiecare palmă de pământ românesc respiră istorie sfântă. Dacă gestul acestui derbedeu extremist – din păcate nu e singurul derbedeu şi nici singurul gest de asemenea factură provocatoare – n-ar fi atât de grav, personal m-aş gândi să sugerez, că poate individul ar trebui trimis de urgenţă (poate chiar cu elicopterul SMURD) la un consult psihiatric de specialitate. De ce spun asta? La acest individ cu manifestări primitive există o obsesie maladivă în a terfeli tot ce este românesc. Întrebarea este, oare simulează sau poate, cu adevărat nu se simte bine? Dacă simulează, e aproape clar de ce o face. E frustrat în raport cu domnii eleganţi, cu maniere şi limbaj căutat, dar de aceleaşi convingeri cu el, care ne vorbesc preţioşi despre autonomie teritorială pe criterii etnice, invocând aşa-zise raţiuni istorice sau – vezi Doamne ! – închipuite necesităţi de absorbţie a unor fonduri europene. Adică acei domni care ştiu să-şi „ambaleze” elegant ideile revizioniste şi iredentiste şi să le livreze apoi în fel de fel de reuniuni cu pretenţii unde se victimizează şi-şi plâng de milă „patria maghiară pierdută”. Csibi Barna s-a săturat să mai fie probabil un umil funcţionar finanţist fără nici măcar perspectiva de a ajunge cândva şef de birou. Vrea popularitate, vrea să fie în lumina reflectoarelor, vrea să fie în faţă, cu orice preţ. Dar în această situaţie Parchetul, care ca instituţie ţine încă de statul român şi e plătit din banii publici, ar trebui să treacă mult mai hotărât la treabă. Material probatoriu are suficient, iar Csibi Barna nu este la prima manifestare de acest gen. Din 2008 perseverează în atitudini antiromâneşti, ba chiar şi în manifestări antisemite. Dacă în schimb, domnul în cauză are un mic deranj la etajul superior, atunci locul lui este într-adevăr într-un aşezământ de specialitate, cu un tratament adecvat. Medicamente şi şocuri electrice. E tânăr şi există şanse de recuperare. Poate chiar, după ce se recuperează, ar mai putea să înveţe şi puţină istorie. O istorie adevărată, nu de aceea livrată ca muniţie ideologică, de peste hotare prin indivizi dubioşi şi fel de fel de ONG-uri iredentiste. Pentru mine rămâne însă persistentă o întrebare. Unde este cu adevărat locul lui Cisbi Barna? La spital, la Abrud sau la Aiud? Domnilor doctori, domnilor procurori, rezolvaţi dilema!

 

 

 

 

Reacții ale românilor de pretutideni față de abominabilul act comis de un derbedeu maghiar, la Miercurea Ciuc

Frați Români!
De 20 de ani maghiarii din Ardeal își fac stat în stat, ne persecută
conaționalii și se pregătesc să se declare autonomi și ulterior să adere la Ungaria. De 20 de ani autoritățile Române își ascund capul în nisip și se fac că nu  observă cum pierdem și Transilvania. De 20 de ani conducerea țării se crede “europeană” și refuză să vadă că pentru unii, sub masca europenismului, se ascunde irendentismul maghiar. De 20 de ani România este jefuită, ținută în sărăcie, sub tensiuni continue și într-o stare de semiparalizie în care ungurii își fac de cap. “Ieri” l-au judecat și spânzurat public pe marele nostru erou Avram Iancu. “Mâine” românii din centrul țării vor fi dați afară din propriile lor case iar noi vom avea nevoie de pașapoarte să vizităm Transilvania… PÂNĂ CÂND?
Frați Români, treziți-vă la realitate până nu e prea târziu! Votați pentru interesele naționale ale țării! Împreună vom învinge!

Comitetul Româno-American pentru Basarabia

Consiliul Român American

Consiliul Mondial Român

Fundația Iuliu Maniu

Fundația Grigore Vieru

Revista Clipa, Los Angeles

Revista New York Magazin

Revista Alternativaonline.ca

FDRM – Filiala Canada

Paul Goma și cei din jurul său

Davai ceas, davai moșie….asta da tovărășie!

I-au aşteptat pe americani, dar au venit ruşii. Aceştia au uitat să plece din România până în 1958. Între timp au spoliat-o. De tot ce se putea şi le cădea în mână. Au demontat inclusiv uzine cu benzi de montaj cu tot. Vezi cazul uzinelor IAR Ghimbav. Era dreptul ocupantului deghizat în „eliberator”. Lucrurile acestea se conveniseră la nivel înalt, în sensul că se hotărâse un anume nivel al despăgubirilor pe care România îl datora URSS. La nivelul omului simplu însă, lucrurile aveau un tragism aparte. Soldatul rus îi intra în gospodărie, îi lua găina şi porcul, îi lua caii, îi necinstea nevasta…Multe dintre aceste tragedii anonime s-au consumat discret şi în Mureş, fapt reflectat în diverse documente de arhivă.

*

„Frumoşii şi tragicii naivi” ai deceniului cinci din secolul trecut, care au sperat în venirea şi salvarea providenţială din partea americanilor, au înţeles prea târziu că jocurile fuseseră făcute în altă parte. Între timp, destinele lor chinuite se consumau la Aiud, Piteşti, Jilava, Sighet…Fuseseră abandonaţi sau altfel spus, de-a dreptul sacrificaţi. Şi asta se întâmplase încă de la Yalta. E valabil şi pentru ceea ce se întâmplă azi. Aici sau aiurea, în lume. Diferă doar locaţia unde se fac marile jocurile politice mondiale. Ea ar putea fi azi Washington, Tel Aviv…Altfel, cum ar putea afirma un ex-ministru al unei ţări, personaj aflat la hotel ”Hilton”, pe data de 10.10.2007, că o anume ţară: „…cumpără Ungaria, cumpără România, cumpără Polonia…”? E aroganţa marelui jucător pe arena politică mondială sau siguranţa celui care ştie ce spune, convins de nivelul moral al celor care i-au facilitat cumpărarea acestora?

„Stalin şi poporul rus, libertate ne-au adus…”

Eliberarea succesivă a Ardealului, de către trupele româno-sovietice, începând cu septembrie 1944, a dus în mod necesar, la reinstalarea în parte, a posturilor de jandarmi aceasta fiind subordonată armatei de operaţii. Erau vremuri nesigure, întrucât soarta Ardealului nu fusese încă decisă. În rapoartele lor, jandarmii şefi de posturi, raportau în mod repetat eşaloanelor superioare, diverse probleme cu care se confruntau în teritoriul eliberat. Printre acestea erau şi abuzurile comise de unii dintre militarii armatei sovietice care fără pic de jenă sau milă, tâlhăreau pur şi simplu civilii, oameni simpli, dar aceeaşi militari confiscau şi materiale din patrimoniul statului, fără niciun fel de explicaţii. Pe data de 30 septembrie 1944, generalul de Corp de Armată Gh. Mihail, şef al Marelui Stat Major al Armatei Române, semnase Ordinul Circular nr. 984.200, difuzat către unităţile subordonate, în cuprinsul căruia precizase foarte clar faptul că „Materialele şi subzistenţele necesare Armatei Roşii care operează în România, se procură numai prin Guvernul Român…” Cu foarte mult curaj şi demnitate, acesta mai specificase fără echivoc, faptul că: „…se vor trimite în judecata Curţii Marţiale, toţii ofiţerii şi ostaşii care nu vor apăra până la ultima picătură de sânge bunurile statului ce au fost date în paza şi îngrijirea lor…” Era un avertisment voalat pentru armata sovietică care comitea multe şi revoltătoare abuzuri. Evident, că aceştia nu s-au „împiedicat” de ordinul generalului. Generalul însă, pentru curajul dovedit atunci, dar şi ulterior, în raporturile cu ruşii, a plătit cu 12 ani de închisoare. În octombrie 1944, relaţiile dintre militarii români şi cei sovietici devenind foarte tensionate, Generalul Anton, inspector general al Jandarmeriei, atrăgea şi el atenţia asupra  unui aspect tot mai des întâlnit, arătând că „s-au observat cazuri când militari sovietici în stare de ebrietate, au fost loviţi de patrule militare sau de civili.” Pacifist, generalul Anton ordona să nu se recurgă la asemenea procedee, dar specifica „…cei în vină – după ce vor fi prinşi şi puşi în imposibilitatea de a folosi armamentul – să fie trimişi la Comandamentele Sovietice.” Şi generalul Anton a plătit cu câţiva ani de puşcărie curajul de a nu fi obedient.

D-na Pol din Pogăceaua, o gazdă (prea) „ospitalieră”

Pe data de 5 noiembrie 1944, şeful postului de jandarmi din Pogăceaua, adresa un raport eşalonului superior arătând faptul că doi militari sovietici, un căpitan şi un soldat, veneau des în localitate, unde „culeg informaţii cu ce nemulţumiri are populaţia. Noaptea poposesc pe la diferiţi locuitori cerând să li se gătească bine hrana necesară….Controlează cazanele de fiert ţuică şi unde se face vin şi ţuică, ei ridică cantităţi mici…” Jandarmul nu uita însă să arate şi un aspect mai aparte, pentru că, oameni şi ei, poate chiar sensibili la anumite farmece, ruşii „locuiesc mai des la d-na Pol.” Şeful postului de jandarmi Suseni, raporta în noiembrie 1944, un abuz foarte des întâlnit şi în alte localităţi mureşene. „…Locuitorii (din Suseni – n.a.), scria jandarmul, sunt foarte nemulţumiţi că nu pot să-şi care recolta (…) cu puţinele vite pe care le mai au, sunt luaţi de armata sovietică la corvoadă, la distanţe mari şi până fac un transport, trec 6 până la 7 zile.” Abuzuri grave se petreceau şi la Miercurea Niraj. Şeful postului de jandarmi Neaua, arăta în raportul său din data de 6 noiembrie 1944, faptul că „…populaţia este nemulţumită de cum procedează domnii ofiţeri ruşi de la Spitalul (de campanie – n.a.) din Miercurea Niraj. Vin prin comună şi colectează mere, ouă, făină de grâu şi păsări…intră însă şi în domiciliile oamenilor şi le cer căruţele, caii, hamurile.” Cu demnitate şi curaj, şeful de post a încercat să intervină arătând că „m-am prezentat în faţa domnului sublocotenent care ştia puţin româneşte şi l-am întrebat dacă are ordin să facă aceste colectări cu forţa…mi-a spus că ei au dreptul să ia cât voiesc, pentru că ei au luat acest teritoriu şi nu noi, jandarmii…”  Un răspuns brutal, dar care reflecta perfect mentalitatea soldatului rus, deghizat în eliberator.

Informaţia care dă (prea multă) putere

În absolut toate zonele eliberate, inclusiv în Mureş, ruşii erau interesaţi de existenţa numărului de basarabeni şi bucovineni, foşti cetăţeni sovietici. Doreau să-i repatrieze, indiferent că aceştia îşi manifestaseră sau nu opţiunea în acest sens. Sfâşietoare tragedii urmau să se consume în urma acestor repatrieri forţate, pentru că aceştia, români de fapt, odată ajunşi în URSS, aveau să cunoască grozăviile gulagului sovietic. Din nefericire, la cele mai multe din aceste tragedii şi-au dat concursul – volens, nolens – şi autorităţile române. Ruşii erau foarte interesaţi – şi făceau acest lucru prin organele specializate de informaţii – să culeagă date cu caracter divers asupra zonei, a populaţiei, a componenţei etnice, a numărului de întreprinderi aflate în stare de funcţionare. Însă trebuie spus că niciun domeniu nu se afla în afara sferei lor de interes. Totul îi interesa. În decembrie 1944, generalul de jandarmi Anton, atrăgea atenţia unităţilor subordonate printr-un ordin circular, asupra faptului că „unele Comandamente Sovietice pretind instituţiilor publice să dea tabele nominale cu funcţionarii respectivi, cu indicarea atitudinilor lor politice….” Generalul Anton mai arăta că „…întrucât cererile de mai sus nu se încadrează în niciun text din Convenţia de Armistiţiu, autorităţile locale nu trebuie să le dea curs.” Ruşii însă nu au ţinut seama de aceste interdicţii şi de cele mai multe ori au reuşit să-şi procure informaţiile de care aveau nevoie. Ruşii au ajuns până acolo încât să ceară chiar şi adunarea şi retragerea unor publicaţii aflate în circuitul bibliotecilor sau în posesia unor persoane particulare. Aşa s-a întâmplat şi în Mureş. La cererea ruşilor, generalul Anton a dat ordin să fie confiscată şi distrusă broşura „Staliniada”, a jurnalistului Ion Vasiliad şi având desene şi caricaturi realizate de Ion Anestin.

 

Ce se mai fură prin patrie…Dispariție de cărți rare la Biblioteca Teleki-Bolyai

Spre sfârșitul anului trecut, prin bunăvoința unui enigmatic, dar justiţiar personaj, presa mureșeană afla despre dispariția unui important număr de cărți de valoare, din fondul Bibliotecii Teleki-Bolyai. A fost un pic de tevatură, o declaraţie uşor eliptică din partea unor factori de răspundere ai instituţiei…şi cam atât. E mult prea puţin, în condiţiile în care un individ misterios şi cu reputaţie îndoielnică, Dobos Ferenc, s-a aflat un timp printre rafturile numitei biblioteci. Acum se pare că a dispărut, iar dl. Spielmann Mihaly, în calitate de şef de secţie, nu am cunoştinţă să fi dat vreo explicaţie publică. Măcar aşa, de ochii lumii. Nu ştim exact câte cărţi lipsesc, care este valoarea lor reală…nu ştim care este stadiul anchetei (dacă există cu adevărat una) şi nu ştim dacă, în urma cercetărilor administrative au rezultat câteva concluzii care să servească drept punct de plecare pentru o serioasă anchetă a Poliţiei. Oare se va repeta istoria din deceniul patru a secolului trecut, atunci când a mai avut loc o dispariție de cărți rare, nici azi lămurită?

96 de volume dispărute de la Biblioteca Teleki

Cu adresa nr. 166 din 24 februarie 1937, Cabinetul Ministrului Cultelor şi Artelor, îl anunţa pe custodele Aurel Filimon: „…prin deciziunea noastră nr.165 din 24 februarie a.c. sunteţi numit delegat onorific al Ministerului Cultelor şi Artelor pe lângă Biblioteca Contelui Samuel Teleki din Targu-Mureş…vă rugăm ca după examinarea atentă a situaţiei bibliotecii să ne trimiteţi un raport amănunţit despre starea ei, stabilind cu mijloacele pe care le veţi găsi utile dacă au fost instrăinate cărţi şi manuscrise din bibliotecă, de cine, când şi unde se găsesc azi lucrurile înstrăinate”. Pe data de 6 martie 1937, Aurel Filimon a făcut primele diligenţe pe lângă contele Carol Teleki pentru a i se pune la dispoziţie catalogul-inventar („revizorius catalogus”). Plecat din ţară cu catalog cu tot, contele Carol Teleki i-a răspuns lui Filimon o lună mai târziu într-un stil arogant, că respectivul catalog îi va fi pus la dispoziţie de bibliotecarul Guylas Carol. Pe data de 10 aprilie şi pe 13 iulie 1937, Filimon i-a adresat din nou două scrisori lui Teleki Carol în legătură cu inventarul pe care îl avea de făcut. Abia de această dată a primit răspuns şi a început să-şi îndeplinească sarcina încredinţată de minister. Pe data de 10 noiembrie 1937, Filimon şi-a înaintat raportul cu concluziile sale: 96 de volume dispărute. „…ele astăzi (cărţile – n.a.), spunea Filimon în raportul său, se află în posesiuni străine şi formează din când în când subiectul vânzării publice sau tacite..” În cuprinsul aceluiaşi raport, Filimon mai spunea că „nu există mijloace care ar putea sa indice persoane precise cărora s-ar putea atribui înstrăinările din inventarul bibliotecii. Forţat de împrejurările constatate şi descrise mai sus, nu vreau să mă bazez pe prezumţiuni care eventual în aparenţă ar fi întemeiate, însă nu pot fi absolut sigure”.

Şi totuşi…unde sunt cărţile?

După cum s-a putut observa, cercetările lui Filimon au avut la bază o cerere expresă a forului său ierarhic superior, care este de presupus că a fost înştiinţat de aceste dispariţii de către Poliţie. Atunci de ce acelaşi for, ca beneficiar a unei informaţii deosebite nu a cerut o anchetă oficială şi a apelat la o persoană cu puteri şi competente strict limitate pentru a face o anchetă discretă? Sau de ce acelaşi minister, odată încheiată ancheta lui Filimon şi concluziile puse şi trimise ministrului, acesta nu a dispus o cerere de aprofundare a anchetei prin organele specializate ale statului român? Ce interese oculte se ascundeau de fapt? Nu se ştie cu certitudine când au dispărut, unde se afla, cine le-a scos din ţară şi în ce mod pentru că poliţia nu s-a implicat suficient în rezolvarea acestui caz, deşi ar fi trebuit să o facă. Evident, că Filimon dispunea de unele informaţii referitoare la anumite persoane suspecte de a fi sustras parte din acele volume. Nu era însă sigur şi nu putea face afirmaţii nefondate. De aceea, în acele momente era vital ajutorul poliţiei. Cu toate acestea, poliţia nu a fost implicată, iar evenimentele precipitandu-se – 1940, anul Diktatului de la Viena şi ulterior instaurarea comunismului în România – raportul lui Filimon a fost uitat. Din cele 96 de volume dispărute în perioada interbelică – parte în Ungaria, Austria sau în SUA, după anumite informaţii – n-ar fi exclus ca unele să se mai găsească încă la Târgu-Mureş, probabil în colecţii particulare.

CASETA  I

Mureşeanul Aurel Filimon a fost puternic implicat în viaţa culturală a urbei noastre. A făcut acest lucru atât ca bibliotecar, dar mai ales în calitatea de custode (director) al Muzeului nou infiinţat la Târgu-Mureş. În 1937, Filimon a fost desemnat de statul român să cerceteze condiţiile în care au dispărut din Biblioteca Teleki cărţi şi manuscrise – 96 la numar – cu o valoare ştiinţifică şi materială excepţională. Filimon era născut în anul 1891, la Monor în judeţul Bistriţa-Năsăud. Între anii 1913-1914, a urmat studii la Budapesta şi Berlin. Filimon a obţinut în 1912, diploma de membru al Societăţii de Ştiinţe Naturale din Budapesta, iar un an mai târziu pe cea de membru al Societăţii de Geologie din acelaşi oraş. În anul 1914 a trecut în România devenind asistent al profesorului Al.Tzigara-Samurcaş şi secretar al Muzeului de Artă Naţională. În anul 1917 a fost arestat de trupele germane de ocupaţie sub acuzaţia de dezertare din armata austro-ungară fiind deţinut în închisorile de la Sibiu şi Cluj. În 1921 a fost numit custode al Muzeului nou înfiinţat din Târgu-Mureş. A conceput organizarea muzeului pe mai multe secţiuni: arheologie, etnografie, istorie naturală cu grupurile de mineralogie, paleontologie, geologie, zoologie, insectar şi botanică. Nevoit să se refugieze din Transilvania, în 1940 s-a stabilit pentru un timp la Bucureşti. După ce aprilie în 1944 casa i-a fost distrusă de bombardamentele anglo-americane, a plecat şi de aici. S-a stabilit la Rapoltul Mare, în judeţul Hunedoara unde a decedat la 3 martie 1946. În istoria urbei mureşene, numele lui Aurel Filimon a rămas prin faptul că a contribuit în mod hotărâtor la valorificarea patrimoniului documentar local.

CASETA II

Biblioteca Teleki este una ştiinţifică prin excelenţă. Deschisă publicului larg în 1802, aceasta cuprinde volume de o valoare deosebită, foarte apreciate din punct de vedere al informaţiilor oferite. Densuţianu şi-a elaborat lucrarea „Revoluţiunea lui Horea în Transilvania şi Ungaria, 1784-1785”, documentându-se în parte şi în această bibliotecă, iar Nicolae Iorga şi Ioan Lupaş, care ne-au vizitat oraşul în iulie 1922, n-au scăpat prilejul să o viziteze şi ei, arătându-se deosebit de impresionaţi de cele constatate acolo. Fondatorul acestei biblioteci, contele Samuel Teleki a dorit ca odată cu darea ei în folosinţă în 1802, să faciliteze accesul publicului mureşean la tezaurul de valori spirituale ale umanităţii.