”Lumina” vine de la Washington, via Moscova, România…ţi se pregăteşte ceva?

Trecuţi demult în lumea umbrelor, bunicii mei şi alte milioane ca ei, „frumoşii naivi” ai obsedantului deceniu cinci din secolul trecut, învăţaseră temeinic că „lumina vine de la Răsărit”. Acolo trăia marele frate sovietic, cel care – nu-i aşa? – prin efortul său „neprecupeţit” (sună ca dracu!) ne eliberaseră ţara. Culmea este că noi n-am prea cerut să fim eliberaţi. Însă aşa se convenise de către alţii, mai mari, în altă parte. Aşa că ne-am lăsat eliberaţi, ce era să facem? Başca ce a mai urmat: procesele „trădării naţionale”, imensul infern concentraţionar şi…consilierii sovietici instalaţi în mai toate domeniile. Adică, de la instituţiile de forţă ale noului regim pe cale de a se edifica şi până la sovrom-uri, instituţii economice căpuşă, de „muls” ştiinţific şi eficient ţările intrate în sfera de interes sovietică. A venit apoi „marele cârmaci” – altul, nu cel actual – şi cu mult şi nebănuit curaj,  am „virat” uşor spre Occident. Sovieticii, deveniseră acum doar o amintire urâtă, spre care priveam din când în când cu spaimă nedisimulată. Ca în 1968, atunci când n-a lipsit mult să repetăm şi noi lecţia cehoslovacă. Teoretic, după 1989, cunoscând „democrația reală”, concept generos, dar ermetic, livrat nouă fără instrucţiuni de folosire, ar fi trebuit să curgă și pe aici râuri de „lapte şi miere”. Dar n-a fost aşa. România, devenită acum o „vacă numai bună de muls”, a fost peţită şi curtată de mulţi flăcăi falnici, dar nărăviţi în rele. Prea mult violentată istoric de vecinul de la Răsărit, cu un vecin cam parşiv la vest şi unii cam gălăgioşi şi cu pretenţii, la nord şi la sud, România, dornică de o caldă protecţie, s-a aruncat disperată şi sedusă în braţele „Marelui licurici”. Iar de aici încolo începe marele jaf…Ne-am întors astfel iar în istorie, cu mai bine de 40 de ani în urmă. Schimbaserăm doar stăpânul. Şi la tot ce a început să ni se ia, nu i s-a mai spus „datorie de război”, ci politică de lobby și susținere pentru efortul de integrare în structurile euro-atlantice. Frumos şi elegant. Era însă „aceeaşi Mărie, dar cu altă pălărie.” Una democratică, de cowboy texan. Dacă ruşii Vinogradov sau Susaikov, cu mai bine de 50 de ani în urmă băteau cu pumnul în masă la Bucureşti, pentru a fi mai „clari în exprimare” sau a se face mai bine înţeleşi în raporturile cu românii, acum ambasadorii americani în România, în gesturi nepermise de practica democratică şi diplomatică, declară că „sunt îngrijoraţi” atunci când anumite interese americane nu sunt satisfăcute. Bat şaua să priceapă iapa. Şi „mârţoaga românească”, deşelată şi împovărată atât de vechiul stăpân, cât şi cel nou, de pe Potomac, înţelege. Spre exemplu, ambasadorul american A. Moses, a fost cel care în numele luptei anticorupţie, a contribuit în mod direct la păgubirea statului român cu 160 de milioane USD (Afacerea Transchem). Acelaşi care a încercat să ne bage pe gât şi afacerea „Bell Helicopters”. Un altul, pe nume J. Rosapepe, a fost cel care a încercat fără să reuşească, să impună privatizarea (scandaloasă) a Combinatului siderurgic din Reşita, o afacere eşuată jenant în cele din urmă. Michael Guest, cel care i-a succedat lui Rosapepe, a fost şi cel care a făcut lobby cu folos pentru Compania Becthel trăgând marele tun numit „Autostrada Transilvania”. Nicholas Taubman, cel ce i-a “urecheat” straşnic pe unii şefi de partide româneşti, la ei acasă, a fost ambasadorul care a uşurat statul român de aproximativ un mld. USD în beneficiul Companiei Ford. Şi uite aşa, lista poate continua…Mai nou, ambasadorul american Gitenstein, se declară “îngrijorat” de respingerea Constituţiei lui Băsescu. Ei, na! Noi, oare n-ar trebui să fim îngrijoraţi de vizita lui Joe Biden la Moscova şi Chişinău? Ce s-a discutat ecolo? Ne priveşte cumva şi pe noi? Este iarăşi vorba de vreun “troc istoric” între cei mari? Ultimele evoluţii politice din spaţiul românesc, dar şi altele din spaţiul apropiat României, mă pun serios pe gânduri. Cum ar trebui privite informaţiile potrivit cărora, importanţi oameni din Republica Moldova, mai noi sau mai vechi – spre exemplu, fostul şef al Poliţiei din Chişinău – şi-au făcut studiile la….Budapesta. Foarte mulţi – poate suspect de mulţi – basarabeni care au studiat la Budapesta, au azi proprietăţi în Harghita şi Covasna. Unele dintre ele, gard în gard cu cele aparţinând serviciilor speciale maghiare. Înainte de învăța corect limba română, uitând limba rusă pe care încă o vorbeau nu cu mult timp în urmă, au învățat limba maghiară. Ceea ce în fond nu e rău. Le oferă probabil o altă perspectivă. Nu trebuie să fi şef de serviciu secret şi să ai doctorat luat la Ierusalim, ca să înţelegi că ceva nu e cușer. Oare ni se pregăteşte ceva?

”Reconfigurarea centrelor de putere este inevitabila…”

A lucrat timp de aproape patru decenii în serviciile speciale româneşti. A cunoscut două regimuri politice, fiindu-i apreciată expertiza pe domenii de interes deosebit de sensibile. A susţinut cursuri de pregătire o perioadă îndelungată în instituţii ce pregătesc specialişti în probleme de informaţii şi contraspionaj. Este autor a numeroase studii şi comunicări, precum şi a mai multor volume foarte apreciate. O conştiinţă care vibrează româneşte într-o vreme a globalizării conştiinţelor. Un om care nu ezită să arate cu degetul. Într-un incitant interviu, Aurel Rogojan, general de brigadă S.R.I. (în rezervă), pune punctul pe „i”, în probleme de interes internațional și național.

Reporter: În  întreg spaţiul european, dar nu numai – dacă avem în vedere, spre exemplu, şi evoluţiile politice din ultimul timp, din spaţiul arab – se poate constata o radicalizare a atitudinilor politice. Pe continentul european, Grecia, stat căruia se încearcă a i se impune de către FMI să renunţe la o parte din suveranitatea naţională, reprezintă un asemenea caz de radicalizare, cu o evoluţie, deocamdată imprevizibilă, dar nu e departe nici Spania, Portugalia sau Italia. Poate chiar România la un moment dat, de ce nu? Dincolo de criza economică mondială care există şi o simţim acut, consideraţi că acest context global ar putea oferi cadrul necesar reconfigurării sferelor de influenţă ale marilor actori ai momentului? Cum anume? Pragmatic vorbind şi făcând apel la istorie, Malta nu a tranşat problema sferelor de influenţă pentru cel puţin 45 de ani, aşa cum a făcut Yalta? Oare criza nu a fost indusă tocmai în acest scop sau poate, criza este doar o oportunitate pentru a se reconfigura noile sfere de influenţă?

Aurel Rogojan: Reconfigurarea centrelor de putere este inevitabilă. La Malta nu s-a realizat decât valorificarea unei oportunități. Este adevărat, o oportunitate pregătită în condițiile Războiului Rece, de către actorii operaționali care nu și-au pus problema efectelor complexe și pe termen lung. Acolo, nu s-a anticipat cum se va reașeza lumea după Malta. Ce s-a întâmplat după Malta? Lumea a devenit mult mai nesigură, cu orizonturile tulburi și cu popoare trezite din entuziasm în debusolare, puse în ipostaza de a se întoarce în timp și să reia un drum pe care alte națiuni nu l-au schimbat  niciodată în întreaga lor istorie. A început un sălbatic război economic pentru acapararea resurselor și piețelor perdanților Războiului Rece. Comunităţile naționale dezmoştenite au generat o nouă migrație economică. Comunitățile cu identitatea neafirmată au revendicat, inclusiv în modalități extreme, recunoașterea lor ca subiecți suverani în relațiile internaţionale. Globalizarea economică, facilitată de globalizarea comunicațiilor, a impus centrele de putere transnaționale care au erodat și amenință permanent suveranitatea statelor, subordonându-și guvernele națiunilor. Democrația și-a epuizat resursele înainte ca întreaga planetă să cunoască o ordine democratică. Lipsa confruntării globale majore a eliminat liantul ideologic, care a fost înlocuit, cu preponderență, de cel religios, ori economic. Statele occidentale din topul puterii economice mondiale au pierdut constant în favoarea noilor competitori din centrul de putere configurat în Extremul Orient. Lumea islamică umilită de atitudinea fascistoidă a Occidentului a devenit cel mai mare cumpărător de arme și mai temut aspirant la un loc în clubul puterilor nucleare. Dezechilibrele demografice, criza apei, degradarea mediului, penuria alimentară și sărăcia endemică mențin permanent amorsate numeroase situații conflictuale regionale. S-au privatizat războaiele și s-a modificat esenţa confruntărilor. Au apărut războaie finanțate din activitați de criminalitate trasnfrontalieră, iar combatanții au în spate inamici adeseori cu identitatea ascunsă. Lista provocărilor globale este mult mai lungă. Cine le poate gestiona la scară planetară? Fie că este vorba de planul tehnologic şi ştiinţific, economic şi financiar, militar sau diplomatic, lumea este obligată să recunoască superioritatea incontestabilă a superputerii americane, care a instaurat o ordine internaţională sau mondială, mai degrabă unipolară decât multipolară. Această situaţie, unică în istoria umanităţii, nu poate rămâne fără consecinţe, mai ales când este vorba de securitate şi de prezervarea echilibrului şi a ordinii mondiale. Astfel, în domeniile militar, economic şi diplomatic, în special, diferenţa este aceea că SUA îşi pot permite, în mod firesc, să-şi impună propria lor agendă. Această realitate obligă restul lumii să-şi fundamenteze propria politică externă luând în consideraţie interesele ce o leagă de unica superputere. Este benefică sau dimpotrivă, o astfel de situaţie? Chiar dacă UE se grăbeşte să-şi valideze propria politică de securitate şi să-şi creeze capacităţile militare impunerii acesteia oriunde interesele membrilor UE o cer, SUA vor continua să fie un element esenţial al sistemului de securitate europeană. Lumea a intrat într-o perioadă de tranziţie care va fi caracterizată mai curând de pragmatism şi compromis, decât de aderarea perenă la principii ideologice iar consecința imediată este tendinţa de a se elabora strategii, ezitându-se analiza noilor condiţii. În lume există circa o duzină de puteri nucleare, iar orice neluare în seamă a acestei realităţi ar putea conduce la o criză mondială de proporţii greu de imaginat. Cel mai probabil, în lume se va cristaliza un nou internaţionalism pentru a contrabalansa cea mai puternică forţă nouă care este naţionalismul. Ascensiunea sa este constatată pretutindeni în lume sub forma fundamentalismului islamic, regionalismului şi protecţionismului economic, precum şi în conflicte etnice şi mişcări revoluţionare. Această fază tranzitorie va dura până când vor apărea contururile unei noi rânduieli mondiale. Puterea s-a difuzat nu numai în direcţia noilor titani economici, ci şi în zone şi regiuni diferite, precum şi în favoarea unor instituţii noi. Întrunirile „G 7+1” sunt o reflectare mai adecvată a realităţilor contemporane în sfera puterii decât o întrunire în cadrul Organizaţiei Tratatului Nord-Atlantic, a ONU sau o întâlnire la nivel înalt. Concluzia şi paradoxul sunt că „SUA nu se bucură nicidecum de libertatea de acţiune de care s-au bucurat în deceniile Războiului Rece”. În timpul Războiului Rece, deşi liniile de demarcaţie erau trasate precis, SUA puteau alege între intervenţie şi neintervenţie, iar o mare parte a lumii accepta alegerea făcută. În prezent, liniile de demarcaţie politică sunt mult mai vagi, iar aliaţii SUA care, în trecut, erau aproape total dependenţi de Washington, acum urmăresc mai multă autonomie şi, asemenea SUA, sunt supuşi unor presiuni interne în direcţia unor poziţii mai naţionaliste. Toate acestea înseamnă că, în anii următori, „forţa călăuzitoare a politicii nu va fi ideologia sau principiile nobile, ci un grad mult mai înalt de pragmatism”.

Reporter: În acest context internaţional atât de complicat, României – ţară membră a NATO şi UE, în acelaşi timp – îi sunt suficiente garanţiile de securitate pe care le are? Nu cumva clasa politică românească a acţionat duplicitar atunci când a optat pentru ambele structuri de putere, deşi, e drept, ştim că acestea două diferă prin obiective, mod de organizare, arie şi sferă de acţiune, etc. Mai ştim însă şi faptul că în trecut (ceea ce este foarte posibil şi în viitor), au existat anumite fricţiuni între NATO şi UE. Din această perspectivă, care evaluaţi dv. că ar putea fi posibilele consecinţe pentru România? Din această evaluare, aş vrea să vă rog să nu omiteţi însă Rusia, care nu aparţine niciuneia, dar cu care trebuie să recunoaştem că în acest moment avem relaţii destul de glaciale. Consecinţele, economic vorbind, nu este cazul să le dezvoltăm acum…

Aurel Rogojan: Cele două organisme, Organizația Tratatului Nord-Atlantic şi Uniunea Europeană au naturi diferite. O.T.A.N., ne place sau nu, este o relicvă a Războiului Rece, aparută cu caţiva ani înainte de Organizaţia Tratatului de la Varşovia şi care trebuia, ca într-un joc cinstitit şi între parteneri rezonabili, să se dizolve concomitent. O.T.A,N., şi toata gama de operaţiuni în care este implicată la scară planetară, însemna supravieţuirea unor industrii de care depinde, în importantă măsură, prosperitatea “naţiunilor elită”. Pe de alta parte,  O.T.A.N. a instituit un nou imperiu mondial, cel al bazelor militare. În ce lume trăim, dacă prosperitatea unora este dependentă de menţinerea ocupaţiei militare a planetei? O.T.A.N. a ajuns cam prea departe în spaţiul din proximităţile Rusiei, Chinei, Indiei ceea ce s-ar putea dovedi o imprudenţă periculoasă. O.T.A.N. fără focare de criză militară şi în absenţa perspectivei războaielor ar deveni inutil…O.T.A.N.  nu furnizează  securitate, dacă cel în nevoie nu şi-a realizat agenda cu care a aderat la Alianţă. Deocamdată, progresele României în acest sens sunt…la blocul de start. Independent de O.T.A.N.,  Polonia, Ungaria, Slovacia şi Cehia au parafat zilele trecute Alianţă Militară a  Ţărilor din Grupul Vişegrad. Ce poate semnifica acest fapt, decât nevoia de mai multă securitate decât cea conferită de O.T.A.N. sau… cine stie? UE este un proiect politic şi economic în competiţie cu SUA. Dificultăţile acestui proiect par a se accentua, în absenţa unor lideri notabili în fruntea statelor fondatoare ale uniunii. Nu este un secret că în interiorul uniunii sunt câteva state , din prima linie, care fac notă distinctă. Nu numai prin excentricităţile ori nonconformismul conducătorilor lor, ci şi prin manierele de abordare a politicilor comune. Din punct de vedere al politicilor de securitate, UE a fost compromisă de proasta gestionare a crizei din fosta Iugoslavie, ceea ce a facilitat amplasarea unei impresionate infrastructuri logistice militare americane în Kosovo. România, din păcate, se află într-o criză cronicizată a strategiilor şi politicilor de securitate şi de politică externă. Strategiile şi politicile O.T.A.N., cele ale UE, care începe să semene tot mai mult cu un club, nu ne pot garanta mai mult decat putem noi înşine să ne oferim. De aceea, în binecunoscuta noastră tradiţie, conducerea statului are momente când se comportă ca şi cum România nu ar face parte din  O.T.A.N şi nici din UE, amăgindu-se cu un loc în remorca “parteneriatului strategic special”, tot aşa…când cu unul, când cu altul…Adică, nicăieri.

Reporter: Vom trece acum într-un alt registru de întrebări. Mi s-au părut deosebit de interesante – chiar incitante aş spune – afirmaţiile dv. dintr-un cotidian central, potrivit cărora Vladimir Tismăneanu, fiu al unei cunoscute notabilităţi comuniste postbelice – şi care acum ne dă lecţii de anticomunism – ar fi plecat în S.U.A., în 1981, graţie sprijinului acordat de K.G.B. Dincolo de întrebările fireşti pe care şi le-ar pune orice serviciu de intelligence pe seama unei atari afirmaţii şi dincolo de reacţia domnului Tismăneanu – dacă a existat – stau şi mă întreb şi vă întreb şi pe dv., cum a fost posibil ca americanii să nu depisteze acest aspect care a fi trebuit să ridice, cu deplin temei, anumite semne de întrebare? Se pare însă că, altfel se va pune problema în viitorul apropiat, după recentele afirmaţii ale domnului Larry  L. Watts, specialist pe probleme româneşti al CIA, vis-a-vis de Pacepa, despre care dânsul afirmă că se ştia la Washington că este spion sovietic. Acelaşi Pacepa, arătat cu degetul de dv. şi de regretatul Mihai Pelin, dar care a fost apărat atât de acerb de Sorin Roşca Stănescu şi…chiar de Vladimir Tismăneanu şi arătat drept „erou anticomunist”. Halal eroi cei ca Pacepa…Cred că viitorul ne rezervă încă multe surprinze în ceea ce priveşte – folosind un limbaj familiar dv. – agenţii de influenţă existenţi şi operaţionali în România. Mai spuneaţi dv. într-un cotidian central – şi iarăşi ne puneţi pe gânduri pe cei care mai îndrăznim să gândim cu propriile creiere şi nu după „reţete prestabilite” – faptul că, şi aici vă citez: „în perspectiva întâlnirii de la Malta, un grup de 40 de intelectuali români stabiliţi în străinătate, din care peste 30 de etnie evreiască, au cerut celor doi lideri mondiali, precum şi preşedintelui Franţei, o intervenţie sovietică în România (în 1989 – n.a.).” Întrebarea pe care doresc să v-o pun, aceşti intelectuali – câţi or mai fi trăind dintre ei – mai joacă vreun rol major azi (politic, cultural, financiar, etc.), în străinătate sau aici? Nu cumva, după un „bun”, vechi şi cunoscut obicei, au devenit acum fervenţi pro-americani?

Aurel Rogojan: Chiar dacă generaţia lui Brucan a dispărut, ea a lăsat în urmă un sistem instituţional perfect adaptat noilor condiţii, în care sunt clonate replici fidele. Cineva mi-a cerut să fac publică lista respectivă. Ea a circulat la începutul anilor `90. Nu cei 40 sunt problema, ci forţa de susţinere a războiului psihologic împotriva identităţii naţionale româneşti. În ceea ce priveste agenţii de influenţă, ca să citez “un clasic în viaţă” :”Nici nu mai ştim câţi suntem!” Exact ca în anii `50, există indexuri negre de persoane a căror imagine trebuie promovată şi a altora care trebuie denigraţi şi interzişi în spaţiul comunicării publice. Dreptul la exprimarea opiniei nu are şi corolarul dreptului de acces la mijlocul de a fi ascultat. Văd zilnic pe ecrane consultanţi, experţi, analişti despre care ştiu că sunt “rezervişti” ai unor structuri speciale străine. Unii au deja loc permanent în “grilă”. Toţi au devenit specialişti în problemele româneşti şi contribuie la bulversarea reperelor axiologice ale omului de rând. Dacă nu vom avea un minister al informaţiilor publice, dacă posturile publice de radio şi televiziune nu vor deveni cu adevărat naţionale, în condiţiile în care sporeşte şi analfabetismul, în condiţiile în care s-a diminuat unitatea familiei şi rolul educativ al acestei, iar biserica ni s-a “dedulcit” la afaceri, vom rămâne fără valorile morale tradiţionale şi identitiare. Lipsa controlului societăţii asupra informaţiei cu valenţe formaţional – educative este o crimă. Contradictorialitatea  dezbaterilor televizate dintre personaje cu comportament şi limbaj huliganic oferă foarte proaste exemple educative şi promovează modelele negative. (Exemple: “Dacă vrei să ajungi preşedinte, chiuleşte de la şcoala şi trişează la examene !” sau “Dacă vrei să-ţi impui punctul de vedere, foloseşte violenţa de limbaj, urlă la interlocutor şi nu mai lăsa pe alţii să vorbească.”) Asemenea “modele” de comportament receptate în primii ani de viaţa se întipăresc în subconştient şi devin stereotipuri. Să nu ne amăgim, acesta este numai unul dintre aspectele războiului psihologic împotriva românilor. Vă confirm, cu vârf şi îndesat, că cei care fac cea mai mare paradă de prooccidentalism sunt foştii propagandişti roşii. Ei nu ştiu să facă altceva, decat agitaţie şi propagandă. De la tribunele Uniunii Studenţilor Comunişti au trecut la microfoanele Europei Libere, iar de acolo în studiourile televiziunilor, în redacţii, în agenţii de consultanţă politică – unele sunt secţii organizatorice si ideologice pentru clone politice – şi alte intreprinderi unde absenţa normelor de muncă le este compensată prin venituri.

Reporter: V-am  citit cu foarte mult interes – mărturisesc că mi-am făcut chiar fişe – cartea pe care aţi publicat-o în 2007, împreună cu Traian Valentin Poncea, intitulată „Spionajul ungar în România”. În opinia mea, este o carte care pune punctul pe „i”, scrisă profesionist, cu mult curaj şi asumarea răspunderii pentru cele afirmate, o carte care se bazează pe documente. Este în aceleaşi timp, o carte care face apel la cei care au capacitatea să gândească cu mintea şi sufletul deopotrivă, dar şi să înţeleagă că indiferent de timp şi regim politic, Ungaria urmăreşte şi azi, obsesiv, acelaşi scop. Evident, în această acţiune Ungaria se foloseşte, la fel ca în perioada interbelică, de o paletă foarte largă de acţiuni, foarte bine şi inteligent concepute, organizate şi disimulate, precum şi pe o puternică coloană a V-a. Din această paletă de acţiuni, cred că o atenţie aparte trebuie acordată şi acum, la fel ca în perioada interbelică, lobby-ului care se face în străinătate „cauzei maghiare”, „nedreptăţilor de la Trianon”, etc. Însă la fel ca în perioada interbelică, şi azi, la noi, există un soi de complicităţi directe şi indirecte, conjugate cu o stare de apatie – iar uneori chiar de condamnabilă indolenţă – din partea unor structuri de putere, care ar trebui să dea răspunsul legal cuvenit, ferm şi la obiect, atitudinilor ce vizează integritatea statului naţional unitar român. De ce credeţi că aceste autorităţi se comportă atât de lamentabil?

 

Aurel Rogojan: Fiindcă de la trădarea încrederii pe care le-am acordat-o prin votul  nostru şi până la trădarea de ţară, calea le-a fost foarte scurtă.

 

Reporter: Trăim, din ’90 încoace o întreagă isterie cu dosarele de securitate. Dacă  devii pentru regim un om incomod, ţi se caută dosarul de securitate. Dacă nu-l ai – ceea ce e puţin probabil – ţi se poate confecţiona unul, la comandă politică pentru că nu cred că este o mare problemă. Înţeleg nevoia de a ne elibera de trecut, înţeleg şi nevoia de reconsiderare a unei părţi din istoria recentă, dar personal nu înţeleg aceste lucrături murdare şi de ce trebuie deconspirate reţelele de informatori, numele ofiţerilor de caz, ofiţerilor acoperiţi, etc., adică ceea ce ţine de specificul muncii de informaţii din toate timpurile. Să înţeleg că S.R.I.-ul nu mai foloseşte azi informatori, ofiţeri acoperiţi, că nu avem afară ofiţeri români aparţinând S.I.E. sau D.I.A., deplin conspiraţi, care fac muncă de culegere de informaţii pe anumite probleme de interes naţional?

 

Aurel Rogojan:  Acestea sunt mizele dosariadei. Vendeta, şantajul şi lipsirea serviciilor secrete ale statelor şi naţiunilor care trebuie să dispară, de mijloace de apărare  tradiţionale (consacrate şi de Cartea Sfântă)  şi de neînlocuit.

Reporter: Atunci, dacă tot trăim într-un continuu „bâlci al deşertăciunilor”, de ce nu ni se oferă şi dosarul de securitate al pastorului europarlamentar român, Laszlo Tőkes? Eu aş fi foarte curios să aflu anumite aspecte care ţin de activitatea sa de dinainte de 1989. E normal, nu?

Aurel Rogojan: Din cel puţin două motive. O parte din dosar i-a fost predată, iar unele      documente au devenit publice. Max Bănuş (“Tinerama“) a avut exclusivitate. O altă parte a dosarului, cel de trădare şi spionaj, se află, intuiesc, sub protecţia celor 40 de ani de la data depunerii în arhivă.

Reporter: Prin anii ’90-’95, era un fapt de mare onoare dacă obţineai o bursă Soros. Erai cu adevărat intelectual, cu recomandări solide pentru ocuparea unor funcţii importante – chiar şi fără  o operă – dacă reuşeai să obţii şi să te instruieşti în străinătate cu o asemenea bursă. De fapt ce au fost bursele Soros? De ce o asemenea generozitate din partea lui George Soros, un om destul de contestat în plan internaţional?

Aurel Rogojan: Soros face exact acelaşi lucru pe care îl făcea Moscova prin anii 50, când racola tineri din întreaga lume. Exista un fel de universitate internaţională, încă de prin anii`30. Soros nu este decât o altă faţetă a ceea ceea ce făcea atunci Moscova! Nu i se mai spune “ internaţionalism”, ci “societate deschisă”. Casa comună din Atlantic la Urali.

Reporter: Şi în acest context, nu pot să nu fac apel la istorie, gândindu-mă la reacţiile – juste în cea mai mare parte – ale mai marilor din conducerea de partid şi de stat din România, de după 1965, faţă de cei care făcuseră studii în U.R.S.S. şi care mai veniseră şi căsătoriţi de acolo. Discret, şi fără prea multe explicaţii, au fost numiţi în funcţii în care nu aveau capacitate de decizie. Este lesne de înţeles de ce.

Aurel Rogojan: Da, dar nu s-au liniştit. Când le-a venit iar rândul, nu se vede ce au facut? Au ocupat economic aproape întreaga ţară. Vezi o firmă occidentală, dar înăuntru este…tigrul siberian!

Reporter: Prin anii’70-’80, eram elev la un Liceu Militar şi l-am cunoscut atunci, pe Radu Timofte – recent decedat – fost şef al S.R.I. La vremea aceea era comandant de Batalion de grăniceri, pe frontiera de la Rădăuţi-Prut. La scurt timp, a fost mutat la infanterie, parcă la Roman dacă nu mă înşel, şi apoi trecut în rezervă. Apăruseră – aveam să aflu din presa de după 1990, dar le privesc şi azi cu oarecare rezerve – suspiciuni legate de o posibilă racolare a acestuia de către KGB. Trebuie însă să recunosc sincer, că mi s-a părut interesantă, chiar spectaculoasă aş spune, ascensiunea domniei sale de după 1989. Apoi a survenit moartea sa intempestivă. Aţi lucrat cu dânsul la S.R.I. Ce puteţi spune – dacă puteţi, evident – despre acest enigmatic personaj cu un destin atât de brutal întrerupt? Seamănă parcă un pic – păstrând proporţia – cu destinul lui Emil Bodnăraş și el un personaj destul de enigmatic.

Aurel Rogojan: Alexandru Radu Timofte şi-a iubit ţara, era corect în relaţiile cu colaboratorii, omenos chiar şi cu ticăloşii, loial până la sacrificiu prietenilor adevăraţi. Unele prietenii i-au dăunat, dar şi-a asumat riscurile. S-a speculat în legătură cu relaţia sa cu un personaj de mare notorietate. Timofte nu a ezitat să-şi împlinească datoria când acesta a apărut în informaţii grave în raport cu interesele securităţii naţionale. Un “prieten” l-a părăsit, l-a părăsit şi P.S.D.- ul, când a simţit că Timofte nu comite omisiuni în informare. Acum, succesul respectivului în afaceri şi binele făcut României sunt date ca exemplu de şeful clanului în care a intrat. Când Timofte a fost numit la conducerera S.R.I. avea o carte de vizită care-l recomanda: vicepreşedinte al Comisiei Parlamentare a României la Adunarea Parlamentară a NATO (1992-1996); preşedinte al Comisiei pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, vicepreşedinte al Comisiei parlamentare de control al activităţii S.I.E. (calitate în care şi-a atras adversităţi şi adeversari puternici). Numirea sa la conducerea S.R.I. a fost  de netolerat de catre adversarii lui Iliescu. În regia diversiunii menite a-l compromite au fost implicate persoane deloc onorabile. Înscenarea a fost pusă la cale cu ani în urmă, când devenise un potenţial înlocuitor al lui Virgil Măgureanu. Nu aş spune că Timofte a fost un personaj enigmatic, cât mai cu seamă timid, modest, discret şi interiorizat. De multă bună credinţă. Calitate de care unii au şi profitat, punându-l în situaţii cu care, în nici un caz, nu se răsplăteşte. S-ar putea să fiu contrazis, dar acestea  sunt percepţiile mele şi în şase ani, în planul relaţiilor de la şef la subordonat şi nu mi-a fost dat să am vreun motiv pentru a-l caracteriza altfel.

 

Reporter: Din 1990, România a făcut enorm de multe  concesiii, atât în plan politic, cât  şi economic. Sunt convins că la adresa statului român s-au făcut foarte multe presiuni din partea unor cercuri politico-financiare externe, dar toate aceste cedări ar fi trebuit să aibă nişte limite. Mă întreb – şi ca mine se întreabă milioane de români – ce a mai rămas nevândut în ţara asta? Va ajunge să răspundă cineva pentru marele jaf naţional practicat după 1990? Ca stat, dar şi ca naţiune, suntem acum într-o stare dificilă, pe care nu o putem nega. E prezentă la fiecare pas şi o percepem din fiecare atitudine a oamenilor cu care stăm de vorbă. Este însă indubitabil şi faptul că, împotriva statului român, atât din interior, cât mai ales din exterior, s-au declanşat de mai mult timp, campanii denigratoare, cu o vădită tendinţă de subminare, accentuându-se aspectele negative, toate acestea fiind de fapt, parte a unui război imagologic foarte subtil, care acţionează în subliminal încercându-se erodarea în fiecare cetăţean, a încrederii în instituţiile statului, în democraţie, în istoria naţională…Din această perspectivă, vă rog să-mi spuneți, care considerați dv. că sunt principalele amenințări la adresa României, în momentul de faţă?

 

Aurel Rogojan: Marile acte de subminare economica a resurselor de subzistenţă a naţiunii sunt cuantificate şi documentate. Caracteristicile transpartinice şi transnaţionale ale vinovaţiilor fac ca dosarele să fie blocate. Numai o putere nouă, fără implicări în marea prăduire a României, ar putea avea voinţa politică pentru restabilirea drepturilor naţiunii, în raport cu prejudiciile ce i-au fost create. Războiul psihologic împotriva României este o ameninţare perpetuă, dar nu se pot aborda reacţii de contracarare a acestuia, din cauza unor mari vulnerabilităţi induse sistemului politic, economic şi social de:

–    guvernarea bazată pe minciună, corupţie şi trădare;

–    perpetuarea puterii prin grave atentate împotriva sistemului democratic constituţional;

–    promovarea sistematică a incompetenţei la nivel instituţional;

–    absenţa unei clase politice responsabile şi imună la tentanţiile asociate puterii;

–    lipsa clasei economice autohtone cu conştiinţă naţională;

–    coabitarea politică cu adversarii statului naţional român;

–   lipsa orizonturilor strategice în relaţiile internaţionale şi incompetenţa în gestionarea  relaţiilor  cu vecinii, fără excepţie, foşti ori actuali revizionişti;

–   înstrăinarea în condiţii mai mult decât dubioase a resurselor strategice vitale pentru  prezervarea existenţei, independenţei şi suveranităţii naţionale;

–    nevalorificarea extraordinarelor resurse ale solului şi subsolului ţării. Prima urgenţă ar fi ca în România să nu rămână parcela de teren agricol care să nu producă;

–     exploatarea şi descurajarea de către o administraţie coruptă a afacerilor corecte.

 

Reporter: Şi aş mai avea o ultimă întrebare…Care consideraţi că ar trebui să fie acele aspecte definitorii care ar trebui să contureze profilul unui ofiţer român de intelligence, dincolo de profesionalism, capacitate de analiză şi sinteză, capacitate de reacţie şi inteligenţă nativă?

Aurel Rogojan: Nu  prea vreau eu să înţeleg ce este “ofiţerul român de intelligence“. Nu avem în limba română cuvântul “intelligence”. Nu aş putea să definesc profilul ofiţerului român din serviciile de informaţii pentru securitate naţională prin termeni străini limbii noastre. În doctrină se face o distincţie între  informaţiile primare, aşa cum sunt ele percepute direct de la sursă, fără niciun fel de intervenţie în elaborarea formei de prezentare şi  informaţia produs analitic, rezultat al coroborării, verificării şi procesării intelectuale, prin diferite metode, neaparăt analiza şi sinteza, a unei sume de informaţii primare, colectate din toate categoriile de surse. Această distincţie presupune şi specializarea în ofiţeri de informaţii şi ofiţeri analişti (de informaţii). În practica serviciilor americane, de exemplu, “intelligence” semnifică produsul informaţional analitic, obţinut în partea de final a ciclului activităţii serviciilor. Britanicii au botezat “civil” M.I. 6 (serviciul de spionaj), “Intelligence Service”. În ceea ce priveşte profilul ofiţerului din serviciile de informaţii pentru securitatea României, important este să fie un om normal, cu identitatea naţională nealterată, care să-şi iubească patria, cu forţa morală care să-l determine să-şi servească cu credinţă poporul. Aceste calităţi se dobândesc în familie, prin educaţie şi instrucţie, ele constituind matricea pe care se dobândesc aptitudinile şi se formează depriderile proprii profesiei.

Nicolae BALINT

www.nicolaebalint.wordpress.com

 

CASETA

Aurel I. Rogojan, general de brigadă S.R.I. (rez.), este născut la data de 5 noiembrie 1949 în Incești, județul Bihor. A absolvit în 1970, ca şef de promoţie, Şcoala Militară de Ofiţeri Activi a Ministerului de Interne, arma informaţii, specializarea contraspionaj. În 1973 a absolvit şi Facultatea de ştiinţe juridice a Universităţii Bucureşti, iar în 1976 cursuri postuniversitare în specializările „criminologie” şi „psihopedagogie”. Între 1977 – 1985, a fost șeful de cabinet al secretarului de stat în Ministerul de Interne (din 1984, adjunct al ministrului de interne, iar din 1987 ministru secretar de stat și șef al Departamentului Securității Statului), generalul colonel Iulian Vlad. Evenimentele din decembrie 1989, l-au găsit pe Aurel Rogojan la comanda Serviciului Independent Secretariat-Juridic al Departamentului Securității Statului. S-a aflat neîntrerupt în activitate între anii 1970-2006. Timp de aproape două decenii, a desfăşurat, concomitent cu activitatea specifică, şi activitate didactică în instituţiile ce pregătesc cadre din domeniul informaţiilor şi contraspionajului. Pe lângă articole, interviuri şi conferinţe apărute în presă, a publicat o serie de lucrări în regim de „informaţii clasificate”, precum şi volumul ”1989. Dintr-o iarnă în alta. România în resorturile secrete ale istoriei” (Editura Proema, Baia Mare, 2009). Este coautor al lucrărilor ”Servicii secrete străine. Retrospectivă şi actualitate. Interferenţe în spaţiul românesc”, împreună cu Marian Ureche (vol. 1 şi 2, Editura Paco, Bucureşti, 1999-2000), iar împreună cu Traian-Valentin Poncea, ”Servicii secrete din Ungaria” (Editura Academiei Naţionale de Informaţii, Bucureşti, 2003), ”Spionajul ungar în România” (Editura Elion, Bucureşti, 2007), ”Istorie, geopolitică şi spionaj în Balcanii de Vest” (Editura Proema, Baia Mare, 2009).