Brâncuși vine acasă!

Am primit de la scriitorul Laurian Stănchescu, membru al Uniunii Scriitorilor din România și unul dintre prietenii de suflet ai lui Nichita Stănescu, un emoționant apel. În urmă cu doi ani – cunoscând preocuparea și demersurile neobosite ale domniei sale pentru readucerea în țară a osemintelor lui Brâncuși – i-am luat un interviu. Am descoperit atunci nu numai unul dintre cei mai mari exegeți ai vieții și operei lui Brâncuși, dar mai ales un om care și-a făcut o datorie de căpătâi din a împlini un testament. Testamentul lui Brâncuși. Laurian Stănchescu este un om de onoare, dar mai întâi de toate este un patriot român. Mă simt onorat de faptul că mi-a trimis acest mesaj  – pe care îl redau mai jos – cu rugămintea ca la rândul dv. să popularizați ideea că suntem mai aproape ca oricând să-l readucem acasă pe Brâncuși.

”DRAGII MEI PRIETENI,

Sunt la un pas de a împlini ultima dorință a lui CONSTANTIN BRÂNCUȘI, aceea de a fi adus acasă și așezat lângă mama sa în cimitirul din Hobița. Am găsit și documentul care arată cum a fost refuzat și umilit de cei care reprezentau în anul 1951 Academia Populară Română. În acel an nefast, artistul nostru a vrut să dăruiască poporului său Opera și Atelierul  din Paris. Vă rog cu toata viața mea și cu toată moartea lui BRÂNCUȘI să împlinim împreună ultima dorință a marelui artist. Aș dori ca atitudinea voastră românească să fie pe măsura iubirii lui BRÂNCUȘI față de țara noastră și vă rog să trimiteți mesaje în toată lumea, că națiunea noastră își respectă valorile și vrem acasă, în pământul nostru, toate spiritele care au fost alungate și vor să-și doarmă somnul de veci în veșnicia românească.

Laurian Stanchescu”

NICOLAE  BALINT

Anunțuri

Lecția de patriotism a Oanei Merdariu

A crezut în Dumnezeu, în șansă, dar și în puterile ei…și a reușit. Departe de țară, e drept, dar poartă țara cu ea în suflet pretutindeni. Și, desigur, poartă cu ea și tricolorul țării sale pe care-l arborează cu mândrie în orice ocazie. Mureșeanca Oana Merdariu dă lecții de viață și de reușită multora. Dar și lecții de patriotism românesc.

Las Vegas, Cannes, Budapesta…

”Am ajuns în Argentina, spune Oana Merdariu, prima dată ca turist, acum 6 ani și printre obiectivele vizitate a fost și Universitatea Palermo, curioasă fiind să aflu cum și ce se studiază la profilul pe care îl urmam și eu, atunci când încă eram studentă în anul I la Academia de Arte Vizuale, Facultatea de foto – video din Cluj-Napoca. Mi s-a părut foarte interesantă oferta programei care punea un mare accent pe partea practică, aplicată a studiului, lucru esențial pentru pregătirea în acest domeniu. Ca urmare, am întrerupt după un an studiile din Cluj și în toamna următoare m-am înscris în anul I la Facultatea de cinematografie și televiziune din Buenos Aires…Acolo ni se spunea mereu că nu trebuie să așteptăm să terminăm facultatea și după aceea să începem să lucrăm, ci trebuie ca în paralel cu studiul, să aplicăm tot ceea ce învățăm. Așa că, pe lângă cursurile de la facultate, am realizat tot timpul scurte reportaje pentru diferite canale, ceea ce mi-a oferit prilejul de a cunoaște mereu locuri noi și oameni interesanți. Am mai urmat, pe lângă cursurile de la facultate, cursuri în cadrul cărora m-am specializat în domenii ce mă pasionau: efecte speciale în cinematofgrafie, producție și distribuție audiovizuală. Privind în urmă, pot spune că am avut parte de patru ani de studiu în care am acumulat multe cunoștințe, atât teoretice cât mai ales practice. De aceea nu mi-a fost greu să merg mai departe, în același ritm și să mă integrez în activitate după terminarea facultății. Am avut astfel ocazia să particip la festivaluri și congrese de film, precum cel de la Las Vegas, Cannes, Budapesta…”

”Riendas de libertad” 

Oana Merdariu promite mult și desigur că vom mai auzi despre ea. Are ambiție, imaginație, experiență, dar și foarte multă pricepere în ceea ce face. În același timp, recunoaște că are deja o reputație în creștere în domeniul pe care l-a abordat și drept urmare, se bucură și de sprijinul unor importante instituții și personalităși din Argentina. Filmul documentar pe cale de a-l finaliza – ”Riendas de libertad” – și pe care am avut ocazia să-l vizionez fragmentar, reprezintă un asemenea exemplu. ”Argentina, ne-a declarat Oana Merdariu, ca țară și spațiu geografic, oferă multe. Am reușit în acești ani să o cunosc de la nord până în uimitoarea și incredibila Patagonie, de la întinsele preerii, până la culmile Anzilor. În februarie anut trecut, mi s-a oferit ocazia de a participa la o activitate deosebită într-un spațiu deosebit. Este vorba de aniversarea a 195 de ani de la obținerea independenței Argentinei refăcând o parte din drumul parcurs de generalul Jose de San Martin în traversarea Anzilor. Am avut în acest demers sprijinul guvernului din provincia San Juan de unde am plecat în expediție, iar rezultatul este filmul documentar la care lucrez acum, Riendas de libertad, și care va fi lansat anul viitor. Cu trailerul filmului am participat în luna septembrie la Festivalul din San Juan, UNASUR. Argentinienii își prețuiesc eroii și sunt mandrii de istoria lor, trăind și sărbătorind cu emoție reală luptele pe care le evidențiază documentarul meu. Poate că și noi ar trebui să ne prețuim mult mai mult eroii pe care-i avem și istoria națională.”

”Am fluturat și eu  drapelul românesc, alături de cel al Argentinei….”

A traversat Anzi până la granița cu Chile și a fost cea mai mare provocare care i s-a oferit până acum, pentru că și-a testat rezistența fizică, iar pe de altă parte i s-a oferit șansa să parcurgă un traseu pe care puțini au șansa să îl vadă, dar și mai puțini se încumetă să-l parcurgă. Oana Merdariu: ”….Am fost martora unei lecții de sincer și puternic patriotism, acolo, pe culmile Anzilor, la 4800 de metrii. Imaginile pe cae le prezintă filmul și fotografiile sunt mai mult decât pot spune eu acum în câteva cuvinte. Am fluturat și eu  drapelul românesc, alături de cel al Argentinei și al statului Chile și mi s-a spus că sunt primul român care a ajuns în acel loc. Accesul în zonă se face numai cu aprobare specială și numai cu însoțitori din armată. Argentinienii s-au simțit onorați de dorința mea de a face acest film pentru realizarea căruia am primit tot sprijinul. Țin să le mulțumesc încă o dată, pe această cale, domnului guvernator inginer Jose Luis Gioja pentru sprijinul acordat. Cu prilejul realizării acestui film sper să reușesc să apropii puțin oamenii din San Juan, cu cei din Mureș și să se cunoască reciproc. Am în desfășurare un proiect de schimb de experiență pe plan cultural, turistic și economic între provincia San Juan și județul Mureș. Eu consider că amândouă au multe de oferit și că se poate realiza o colaborare interesantă între cele două regiuni. Mulțumesc cotidianului dv. că mi-a oferit acest spațiu și ocazia de a-mi face cunoscute intențiile și proiectele și sper să pot prezenta și în România, anul viitor, documentarul la care lucrez acum și de ce nu, chiar și altele despre România. Trailerul și detaliile filmului se pot viziona pe pagina:  facebook.com/riendasdelibertad ”

NICOLAE  BALINT

Centrul European de Studii Covasna – Harghita / COMUNICAT

Manualul Istoria Secuilor cultivă lipsa de responsabilitate faţă de trecut, cu grave consecinţe pentru formarea viitoare a tinerilor maghiari. O provocare jignitoare antiromânescă pe bani publici

Prin gravele lipsuri şi eludarea adevărului istoric, manualul Istoria Secuilor, recent apărut, finanţat de instituţii ale administraţiei publice locale din judeţele Covasna şi Harghita, cultivă lipsa de responsabilitate faţă de trecut şi tendinţa de izolare etnică a maghiarimii din aceste zone a fostelor scaune secuieşti, cu grave consecinţe pentru formarea viitoare a tinerilor maghiari. De subliniat de la început este faptul, vizibil de altfel în cuprinsul scrierii, că autorii recunosc faptul că manualul a fost scris la comandă politică: „acest manual a fost realizat la cererea şi din grija liderilor politici din judeţele Harghita şi Covasna”. După cum știe și ultimul elev al unei școli gimnaziale, manualele, în toate sistemele de învățământ se pretind sinteze științifice întro anumită disciplină, bazate pe cele mai noi cercetări în domeniu. Or criteriul științific este abandonat în favoarea comenzii politice. Pentru a respecta minimum adevăr, scrierea ar trebui numită „Politica liderilor secui despre istoria secuilor”. În loc să promoveze o atitudine intelectuală şi morală dictată de interese politice, era de aşteptat ca autorii, în majoritate oameni ai școlii, să realizeze un volum monografic de ţinută ştiinţifică, de onestitate demnă de epoca în care trăim, care să promoveze acceptarea alterităţii etnice, spirituale, de fraternitate cu românii, cu care secuii au străbătut secolele cu înţelegere şi colaborare, excepţiile fiind momentele când unii secui/maghiari au fost fanatizaţi de propaganda şovină antiromânească din exterior. Scrierea a fost elaborată ca având statutul de manual, pentru clasele VI – VII, cu totul că elevii maghiari mai au un manual, pentru aceleași clase, „din care învață ca disciplină obligatorie, în câte o oră pe săptămână, istoria minorității maghiare din România și, în cadrul acesteia, aspectele fundamentale ale istoriei întregii maghiarimi”. În realitate se face istoria Ungariei. La aceasta inițiatorii „manualului” mai solicită o oră săptămânală pentru Istoria secuimii, oră indicată a fi luată din orele opționale prevăzute în programa curiculară pentru clasele respective. Menționăm că elevii maghiari fac și ore de Istorie Universală, obligatorii pentru toți elevii claselor a VI –a și a VII-a – o oră săptămânal –  în cuprinsul căreia este integrată și  istoria Ungariei. Practic elevii maghiari se preconizează să facă minim două ore pe săptămână de istorie „a naționalităților” fiind îndoctrinați de „adevărurile” istoricilor maghiari, înainte de a face Istoria Românilor la clasa a VIII-a, pe care refuză să o învețe, motivând neînțelegerea termenilor istorici românești și chiar a limbii române. Cu toate că autorii recunosc, în prefața cărții, marile controverse dintre istoricii maghiari/secui, „pe marginea problemelor fundamentale ale istoriei secuimii”, atacurile unora dintre aceștia la adresa „directivelor”Academiei Ungare de Științe sau  „așteptările formulate în plan extraprofesional”, în această „scriere” sunt afirmații  cu pretenția de adevăr axiomatic: ex: „Istoria secuiască este parte a istoriei maghiare, iar în cadrul acesteia a istoriei Transilvaniei, așa cum, de când este lumea, secuimea vorbitoare de limba maghiară este parte organică a poporului maghiar…” (p. 7) Dacă tot au hotărât autorii acest fapt, firesc, se pun mai multe întrebări: de ce mai este nevoie de o istorie a „poporului maghiar”(secuii) în cadrul istoriei poporului maghiar? De ce mai încărcăm elevii secui, care de fapt sunt maghiari, cu peste 8 pagini de „etnogeneză secuiască”(p. 36-43), și, mai afirmăm, probabil pentru a dovedi valoarea științifică a „lucrării”, că „originea secuiască este o problemă foarte complicată și discutabilă”? (p. 38) Și dacă tot îl citează pe Simon de Keza la acest capitol, „istoricii secuilor” puteau reda și ce scria acesta pe la 1282-1285, adică faptul că secuii au împrumutat de la populația românească portul, scrisul și felul de a-și face casele. Astfel cheltuiau mai puțină imaginație și simplificau înțelegerea „controversatei”, „complicatei și discutabilei probleme”, „de când este lumea” și a mult mai multor probleme ridicate în paginile următoare ale „scrierii”. Dar ce o să înțeleagă elevii maghiari, care de fapt sunt secui, când vor citi ce a scris Ștefan Szamoskozi despre secui, părinții lor, după câteva secole (1570-1612): „În mare parte și astăzi au aceleași rituri cu ale românilor, deși trăiesc în vecinătatea sașilor și maghiarilor”?! (p. 85)  Și, autorii mai ascund un alt aspect definitoriu al secuilor: faptul că “de când este lumea”, secuimea  este vorbitoare şi de  de limba română. Astfel ea “este parte organică” şi a istoriei româneşti şi a poporului român cu care a convieţuit de la colonizarea ei în Transilvania până astăzi. Pentru autori  nu a existat fenomenul indoeuropenizării de la intersecția mileniilor III-II î.Cr. cât și formarea popoarelor indoeuropene, inclusiv a tracilor, care după părintele istoriei, Herodot, erau „cei mai numeroși după inzi”… din care „geții erau cei mai viteji și mai drepți”. Nu au auzit nici de anul 514 î.Cr. când aceștia sunt pomeniți în ale sale Istorii, de către Herodot. Dar nu au auzit deloc nici de urmașii lor, daco-romani, după retragerea stăpânirii romane din Dacia care în mod subit au dispărut din … „istoria secuilor”. Și eludarea adevărurilor istorice continuă. Astfel, grav este faptul că autorii nu-şi asumă responsabilitatea redării atrocităţilor comise de secui/maghiari faţă de români şi saşi  în perioada de după Adunarea de la Lutiţa, din 16 octombrie 1848, mai mult chiar, se vorbeşte în mod unilateral că atunci,”în Transilvania, au avut loc atrocităţi antimaghiare”. Trupele secuieşti ce înaintau după momentul Lutiţa sunt glorificate de autori, deşi documente semnate de martorii oculari maghiari ai epocii, le priveau și descriau ca pe nişte hoarde care jefuiau, ucideau şi nu ascultau de ordine. De asemenea, atrocităţile comise de secui/maghiari asupra românilor în perioada de după Dictatul de la Viena, din anii 1940-1944, sunt nepermis ascunse. Extrem de jignitoare faţă de români este lipsa de responsabilitate a autorilor faţă de instaurarea administraţiei ungare în toamna anului 1940, autorii vorbind doar de problemele economice şi de entuziasmul maghiar şi nu de cumplitele atrocităţi comise asupra românilor de armata ungară de ocupaţie şi de etnici maghiari/secui localnici.  De asemenea, numeroase biserici româneşti din zonă au fost rase de pe faţa pământului şi locul unde aceste sfinte locaşuri au fost stă şi astăzi mărturie a unui trecut condamnabil şi pe care degeaba încearcă să-l ascundă un asemenea manual “orb”. Fără  menţionarea aceste momente importante din viaţa unei comunităţi, toată istoria secuilor prezentată în manual nu este decât un exerciţiu minor, un joc periculos, o lipsă de responsabilitate faţă de trecut. Nu se recunoaşte decât atrocitatea comisă asupra evreilor în 1944, spusă însă pe un ton deloc ferm, doar ca o uşoară “latură umbrită” a “micii lumi maghiare” din zonă, când faptele maghiarilor care au participat la Holocaust sunt de o mare gravitate în faţa istoriei. Nu trebuie trecută cu vederea nici afirmaţia autorilor că unii evrei stabiliţi în secuime “erau şi mercenari”. Afirmaţia este gravă dacă nu este explicată, pentru că astfel enunţată pare ca o scuză faţă de atrocităţile comise asupra evreilor în 1940-1944. Şi apoi, în zona Ucrainei Subcarpatice nu “au fost expulzaţi” evrei, ci au fost duşi în detaşamente de muncă forţată în condiţii de exterminare. Păcat că autorii nu-şi asumă responsabilitatea redării oneste şi a acestor aspecte faţă de istoria evreilor şi faţă de Holocaust. Nu este prezentat cu obiectivitate momentul dramatic din toamna anului 1944, respectiv acţiunea aşa–numitei “Gărzi a lui Maniu” în Aita Seacă, unde secui din sat au ucis cu o mare cruzime ofiţeri  şi ostaşi din Armata Română. Evident că membrii “Gărzilor lui Maniu” au comis o ilegalitate pedepsindu-i pe criminali, care trebuiau aduşi în faţa justiţiei, ilegalitate care trebuia menţionată, dar ascunderea adevărului de la Aita Seacă de către autori este condamnabilă. Manualul conţine o politică făţiş antiromânescă în prezentarea evenimentelor istorice. De exemplu, se spune pentru perioada interbelică despre  faptul că “staţiunile balneare semnificative, care ar fi putut intensifica turismul şi economia locală, au ajuns în mâini române, astfel nu sporeau veniturile întreprinderilor şi comunităţilor din Ţinutul Secuiesc”, uitând să menţioneze faptul că şi înainte de 1 Decembrie 1918, principalii vizitatori ai acestor staţiuni au fost românii  din “Regat”. Totul este privit prin prisma  separatismului etnic pur în zonă, într-un moment când încă întreaga Transilvanie avea atunci o industrie care în majoritate era “în mâini maghiare” datorită asupririi de secole a românilor de către oligarhia conducătoare maghiară. Jignitoare este şi minciuna că la Reforma agrară din 1921, “Câştigul provenit din proprietatea indivizibilă a familiilor militare de odinioară din Ciuc şi Trei Scaune, în loc să servească înălţarea economică şi culturală a secuimii, a ajuns pe mâna statului, care l-a împărţit micilor gospodari, asociaţii şi biserici române”. Aşadar, o avere deloc pur secuiască – pentru că din comunităţi făceau parte şî români – ar fi fost astfel exclusiv dată românilor, afirmaţie care vine să lovească încă o dată demnitatea istorică românească în faţa tinerilor cărora le este destinat manualul. Altă jignitoare minciună este că bisericile româneşti au fost construite în perioada interbelică prin comunităţile locale şi totul este “turnat” în pagină cu distanţare faţă de conlocuitorii români, cu o culpabilizare a românilor pentru că  au “îndrăznit”  să-şi construiască biserici ortodoxe „uriaşe” (prin această sintagmă se poate intui cu claritate poziţia faţă de români a autorilor) în stil bizantin în oraşele din zonă, astfel că, din start, românii sunt priviţi de autorii  manualului drept nişte locuitori de mâna a doua, nişte toleraţi, care nu au voie să-şi construiască biserici „uriaşe”.  Autorii nu consemnează faptul că, până la Decretul de toleranţă emis de  împăratul Iosif al II-lea, în 1781, românii ortodocşi nu au avut dreptul de a construi biserici din piatră. După această dată, numai până la 1918,  peste 50 de comunităţi româneşti din judeţele Covasna şi Harghita  au construit  locaşuri de cult,  care există şi astăzi, este drept, unele dintre ele rămase fără credincioşi, sau cu un număr foarte mic datorită politicii şovine ridicată la rang de politică de stat de către Austro-Ungaria dualistă. Este inadmisibilă şi minciuna jignitoare faţă de Armata Română, şi anume că în august 1916, “Teritoriile invadate de trupele române au suferit pagube grave. Au devastat, jefuit, magaziile, casele fără proprietari şi au dat foc la numeroase clădiri”. Şi tot pe seama Armatei Române sunt puse “şi multe sute de victime civile în rândul persoanelor în vârstă rămase acasă, bătrânilor ce fugeau şi copiilor”. Aşadar, în loc de adevăr istoric, o minciună extrem de jignitoare faţă de români, pusă la temelia învăţării istoriei de către elevi maghiari de astăzi, în loc să se scrie cu responsabilitate de atrocităţile batalioanelor secuieşti de la 1918-1919. Despre Congresul secuiesc de la Tuşnad din 1902, autorii nu suflă o vorbă privind cererea secuilor prezentată acolo de intensificare a legăturilor economice cu România şi de a se preda limba română la liceele din zonă, dat fiind importanţa colaborării economice vitale a secuilor cu românii de peste munţi. Nu se menţionează nimic despre influenţa limbii române asupra limbii şi vieţii secuilor de-a lungul secolelor, realitate care  este atestată de numeroase documente de epocă şi unanim acceptată şi demonstrată de lingvişti maghiari şi români, faptul constituindu-se într-un veritabil monument al duratei convieţuirii paşnice româno –secuieşti/maghiare pe o întinsă dimensiune istorică. Studiile de demografie istorică pun în evidenţă un schimb de populaţie ce a avut loc de-a lungul timpului de o parte şi de alta a Carpaţilor. Deosebit de edificatoare  pentru starea de spirit şi poziţia secuilor faţă de români este şi situaţia creată la sfârşitul secolului  al XIX-lea şi începutul  sec. XX, când majoritatea ardelenilor (români, maghiari, saşi) emigrau în America, iar numeroşi secui plecau în masă în …Regatul Român, alarmând pur şi simplu autorităţile locale şi centrale ungare, obligate să construiască astfel căi ferate şi fabrici, pentru a stopa depopularea zonei. De altfel, o mare minciună etalată în manual de autori este aceea că în epoca dualismului austro-ungar ţinutul secuiesc s-ar fi dezvoltat cel mai spectaculos (când mii şi mii de secui luau drumul emigrării peste munţi, în Regatul României, pentru a-şi asigura existenţa). Adevărata dezvoltare a avut loc de fapt după dualism, în timpul României Mari și a României postbelice. Despre drama deznaţionalizării românilor din fostele scaune secuieşti, despre fenomenul “Bodogaia” şi “Porumbenii Mari”,  localităţi unde în secolul al XVIII-lea erau două biserici româneşti;: una Ortodoxă şi alta Greco-catolică nu se scrie nimic.  Nepermisă este şi glorificarea biografiei fascistului Nyirö Jozsef, cel care s-a dovedit un şovin antiromân şi un antisemit în timpul celui de-al doilea război mondial, un oficial al guvernului fascist al lui Szálási. La fel de nepermisă este şi ascunderea faptului că Orbán Balázs, „Cel mai mare secui”,  a fost, la rândul său,  un mare şovin antiromân, fapt cunoscut în epocă şi dovedit de scrierile sale. Pe aceste considerente apreciem că manualul nu este  decât o provocare jignitoare la adresa românilor, evreilor şi chiar a germanilor trăitori pe aceste meleaguri (inclusiv a memoriei saşilor din Reghin şi din jurul acestuia la 1848) şi propunem scoaterea lui din şcoli şi pedepsirea celor care din banii publici au susţinut o astfel de provocare. Desigur că prin aceste rânduri am făcut o primă evaluare a conţinutului manualului de Istorie a secuilor, urmează o analiză mai amănunţită a textului, prin care vom dezvălui toate erorile şi afimaţiile tendenţioase şi provocatoare la adresa românilor, toate locurile comune, agresivităţile de atitudine istorică şi mistificările care duc spre o cultivare deschisă a şovinismului, şi nu a prieteniei, a acceptării şi înţelegerii reciproce, în şcolile româneşti cu limba de predare maghiară. Locuind împreună cu românii şi înconjuraţi din toate părţile de către români, secuii au avut relaţii de bună vecinătate cu această majoritate etnică a arealului românesc, şi la atrocităţile ascunse de manual nu au participat, evident, toţi secuii, şi evident că generaţia de astăzi nu poate fi culpabilizată pentru trecutul nedemn, de aceea se impune elaborarea unui volum monografic bazat pe realităţi istorice dovedite de documente şi nu pe mistificări eroizante şi pe minciuni grosolane şi provocatoare care să estompeze adevărul, astăzi, când suntem sub ochii unei Europe care promovează onestitatea intelectuală, acceptarea alterităţii etnice şi religioase, spiritul de promovare a înaltelor valori umane şi morale.

 Sf. Gheorghe, 6 noiembrie 2012

Vasile LECHINŢAN, Ioan LĂCĂTUŞU, Vasile STAN

COMUNICAT

Forumul Civic al Românilor din Harghita, Covasna şi Mureş (FCRCHM) condamnă vehement mitingul electoral din 8 noiembrie a.c. a UDMR Covasna, manifestare care excede limitele unui miting electoral normal, transformându-se într-o acțiune antiromânească, extremistă, şovină şi xenofobă, inacceptabilă într-o ţară membră a Uniunii Europene. Am asistat stupefiaţi la modul în care o reuniune de campanie electorală, care ar fi trebuit să fie subiect de dezbateri economice, de identificarea de măsuri care să contribuie la bunăstarea cetăţenilor, este folosită pentru promovarea unor teme naţionalist – extremiste. Forumul Civic al Românilor din Harghita, Covasna şi Mureş reaminteşte faptul că manifestările antiromâneşti ale UDMR au fost organizate în mod ritualic, cu escaladări în campaniile electorale, încă din anii `90. Încă de la numirea primului prefect român în judeţul Covasna, UDMR a organizat un miting de protest încărcat de ură naţionalistă sub sloganul ”Murim, murim, prefect maghiar dorim!”. De atunci UDMR promovează constant ideea că funcţiile publice în județele Covasna și Harghita trebuie ocupate exclusiv de către maghiari, cu eliminarea completă a românilor din structura autorităţilor publice, deziderat împlinit în instituţii precum Primăria Sfântu Gheorghe şi Consiliul Judeţean Covasna.  Contrar prevederilor legale, a hotărârilor instanţelor şi a deciziilor  Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminări (CNCD), politicienii maghiari din fruntea autorităţilor locale, continuă să persevereze în condiţionarea ocupării, în afara situaţiilor excepţionale prevăzute de lege, a tuturor funcţiilor publice de cunoaştere limbii maghiare. În anul 2009, la iniţiativa aceloraşi binecunoscute personaje Tamás Sándor şi Antal Árpád, UDMR a amplasat panouri mortuare  în faţa puţinelor servicii publice deconcentrate care mai aveau conducători de naţionalitate română, conducători epuraţi pe criterii etnice,  începând cu anul 2010. În fapt, depăşind condiţia firească de militant pentru drepturile minorităţilor naţionale, în prezent, UDMR s-a transformat, printr-un comportament intolerant şi şovin, într-un agent de segregare etnică. UDMR a urmărit permanent acapararea întregii puteri publice locale, subordonând autorităţile controlate scopurilor sale antiromâneşti, de spargere și anihilare a unităţii statului român. La acest lucru a contribuit permanentizarea UDMR la guvernare și folosirea instituţiile guvernamentale controlate aceluiaşi scop neconstituţional şi antistatal. Facem un apel către viitoarea guvernare să nu mai cedeze şantajului UDMR şi să nu mai permită subminarea statului român prin accederea la guvernare. În ce priveşte iniţiatorii manifestării electoral-extremiste, reamintim faptul că cei doi lideri UDMR au  în mod constant manifestări, acţiuni şi declaraţii antiromâneşti, prin care jignesc permanent românii din judeţul Covasna, ca formă de presiune pentru purificare etnică a zonei. Astfel, primarul municipiului Sfântu Gheorghe, Antal Árpád a recurs inclusiv la ameninţarea cu suprimarea fizică a românilor din Covasna şi Harghita, susţinând în repetate rânduri că aceştia riscă să aibă soarta sârbilor din Kosovo… În acelaşi timp, preşedintele Consiliului Judeţean Covasna, Tamás Sándor a folosit sloganul „Ţinutul Secuiesc deasupra tuturor”, parafrazând sloganul nazist „Deutschland, uber alles” (Germania deasupra tuturor). Tot ca semn al unei intoleranţe primitive, promovată inclusiv de către mass-media de limbă maghiară şi o parte a preoţilor radicali, se transmite constant mesajul că în timp ce maghiarii sunt „autohtoni” pe „pământul natal” românii sunt „venetici”, moldoveni sau „regăţeni”, care au „invadat” pământul secuiesc, după cum se afirmă inclusiv în aşa-zisul manual de istorie a secuilor recent editat din bani publici de către Consiliul Judeţean Harghita şi Consiliul Judeţean Covasna. Este de notorietate faptul că lideri  precum Antal şi Tamás, prin minciună, manipulare şi intoxicare emoţională, creează artificial tensiuni interetnice prin asmuţirea cetăţenilor români de etnie maghiară împotriva României, a românilor şi a tot ceea ce este românesc în această zonă. Solicităm Guvernului şi Parlamentului României să desemneze o comisie raportoare care să analizeze activitatea autorităţilor locale din Harghita, Covasna şi parţial Mureş şi după modelul slovac să iniţieze, să aprobe şi să aplice o legislaţie fermă care să asigure un climat de normală convieţuire prin eliminarea manifestărilor extremiste şi antiromâneşti, promovate prin intermediul autorităţilor locale din aceste judeţe. Slovacia a tranşat în mod demn şi ferm, în cadru european, problema revizionismului de tip hungarist, România rămânând ultimul stat în care acesta se manifestă în mod liber şi fără vreo reacţie din partea autorităţilor. Dacă acest lucru se va perpetua, FCRHCM se va adresa părţii slovace pentru asistenţă în vederea implementării unor măsuri de apărare faţă de provocările revizioniste.

Biroul de presă al FCRCHM

 

”Revoluția anticomunistă din Ungaria și ecourile mureșene ale acesteia. Cazurile Faliboga, Veres, Kelemen și Fodor”

– Dezbatere televizată, sâmbătă, 3 noiembrie a.c., ora 11,00, la Antena 1 Târgu-Mureș;

– Realizator: Cosmin Blaga;

– Invitați: Prof. Nicolae Balint, jurnalist freelancer și prof. Vasile Șandor;

 

 

Eroii nu mor niciodată… Moment comemorativ organizat la Balda-Sărmaș pentru cinstirea eroului pașoptist Alexandru Chioreanu Bătrâneanu

de NICOLAE  BALINT

apărut și în ziarul ”NAȚIUNEA”

http://www.ziarulnatiunea.ro/2012/10/31/eroii-nu-mor-niciodata/

Duminică 28 octombrie 2012, începând cu ora 12,00, am avut ocazia să asist la un eveniment de excepție, de înaltă ținută, dar și de profundă simțire românească, organizat de Primăria orașului Sărmașu, în parteneriat cu Asociația Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere din Serviciul Român de Informații Mureș. La reușita acestui eveniment și-au mai adus contribuția Direcția Județeană de Informații Mureș, precum și unele subunități din cadrul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă ”Horea” din Târgu-Mureş, Inspectoratului Judeţean de Jandarmi Mureş și Grupării Mobile de Jandarmi Târgu-Mureş. Acest moment, cu adevărat memorabil, a debutat cu o slujbă de pomenire la Biserica Ortodoxă din Balda și apoi cu una de sfințire a monumentului celui care a fost eroul pașoptist Alexandru Chioreanu Bătrâneanu, fost Prefect al Câmpiei în revoluția de la 1848 condusă de Avram Iancu.

Totul este posibil atunci când se acționează unitar, într-un efort conjugat

Momentul de duminică a reprezentat ocazia potrivită și pentru ca în numele Primăriei și al Consiliului local al orașului Sărmașu, gazda evenimentului, ing. Ioan Mocean, primarul localității, să decerneze titlul de ”Cetățean de onoare al orașului Sărmașu” colonelului Simion Cecan, șeful Direcției Județene de Informații Mureș și comisarului șef dr. Șerban Nicolae (fiu al plaiurilor sărmășene), în prezent ofițer în cadrul Ministerului de Interne, pentru aportul adus de domniile lor la ridicarea și întreținerea grupului statuar din Balda, dar și din alte localități ale județului Mureș. Ing. Mocean a mai ținut totodată să mulțumească pentru eforturile depuse în același scop, unor cadre în rezervă sau în retragere din S.R.I., precum col. (rz.) Victor Emilian Moga, col. (rz.) Ioan Rusu, col. (rz.) Mircea Dorin Istrate, ș.a., care au primit Diplome de Onoare din partea Primăriei și a Consiliului local Sărmașu. Șeful Direcției Județene de Informații Mureș, col. Simion Cecan a acordat și domnia sa – în numele instituției pe care o conduce – Diplome de Excelență mai multor mureșeni, pentru modul cum s-au implicat în acțiunea de refacere a grupului statuar din Balda-Sărmașu, dar și pentru promovarea culturii de securitate națională. În cuvinte puține, dar pline de har, preotul ortodox Ilie Bucur, în numele Bisericii ortodoxe din Sărmașu, a ținut la rândul său să mulțumească tuturor celor care s-au implicat activ și necondiționat în reușita manifestării. Pe toată durata comemorării au fost prezenți fostul Prefect al județului Mureș, Alexandru Petru Frătean, precum și Președintele Consiliului Județean Mureș, avocat Ciprian Minodor Dobre. Se mai cuvine menționat faptul că toți cei care au rostit scurte alocuțiuni introductive, au arătat că acolo unde există dorința și voința pentru a se acționa în sensul ridicării unor monumente care să comemoreze faptele înaintașilor, acest lucru este pe deplin realizabil  dacă se acționează unitar, în același scop și într-un efort conjugat, atât al persoanelor particulare, cât și al instituțiilor publice.

”Am primit mai mult decât o distincție….”

Unul dintre cei onorați cu titlul de Cetățean de Onoare, col. Simion Cecan, nu și-a putut reprima la un moment dat o lacrimă discretă, de aducere aminte a celei care i-a fost mamă, amintită în contextul respectiv de dascălul de istorie al domniei sale, profesorul care i-a îndrumat primii pașii în școala generală sălăjană, și care prezent fiind la Balda – alături de primarul din satul de origine al colonelului Cecan, precum și de preotul ortodox din aceeași localitate – i-a dat citire și momentului de ”laudatio”. Col. Simion Cecan: ”…Cunosc mulți oameni ai zonei, unii îmi sunt colegi și prieteni, iar pe cei din categoria marilor personalități, cum ar fi regretatul și marele actor Ovidiu Iuliu Moldovan, i-am avut drept repere în viață. Cele spuse de dascălul și directorul școlii mele de suflet din satul natal al părinților mei m-au făcut să înțeleg o dată în plus că, în viață, ceea ce rămâne palpabil și măsurabil sunt doar faptele (…) Dacă sunt apreciate de către semenii tăi ca fiind bune și utile în vreun fel, atunci înseamnă că sfaturile părinților, ale dascălilor și ale preoților au rodit cu folos în sufletul și conștiința fiecăruia dintre noi. Astăzi am primit mai mult decât o distincție: am fost primit la masa și în casa sărmășenilor….”

Conservarea și păstrarea patrimoniului local, parte a patrimoniului național

Cuvinte pline de simțire a rostit și comisarul șef dr. Nicolae Șerban, onorat la rându-i cu titlul de Cetățean de Onoare și care, printre alte merite, îl are și pe acela de a fi autor al unei consistente monografii dedicate satului natal, Balda. ”Sunt onorat de primirea acestui titlu și mă bucur că întreaga mea activitate din trecut și prezent s-a ridicat la acel nivel care să merite această distincție (….) Vă asigur că nici pe viitor nu vă voi dezamăgi, dragi sărmășeni….”, a declarat Nicolae Șerban. În alocuțiunea rostită de Primarul localității Sărmașu, ing. Ioan Mocean, acesta a ținut să arate importanța conservării și păstrării patrimoniului local, ca parte a patrimoniului național. ”În ultimii ani, o preocupare importantă – alături de dezvoltarea economico-socială și pe alte planuri a comunității sărmășene – aflată pe agenda de lucru a Consiliului local și a executivului Primăriei Sărmașu, a fost aceea de conservare și păstrare a patrimoniului local în ceea ce privește bisericile și monumentele istorice cuprinse în patrimoniul național….”, a subliniat Ioan Mocean.  Manifestarea de la Balda-Sărmașu s-a încheiat cu un reușit moment cultural-artistic prezentat de elevii Grădiniței și ai Școlii Generale din Balda, urmat apoi de un recital de muzică populară susținut de Ciprian Istrate, precum și de o paradă militară. Așa cum am mai spus, a fost o manifestare foarte reușită, în același timp și una necesară, care poate servi drept exemplu de implicare civică în ceea ce înseamnă opera de conservare și valorificare a patrimoniului cultural-istoric local.