SPIONAJUL MAGHIAR IN ROMÂNIA – Obiectiv operativ, Transilvania

Înca înainte de 1915, în Transilvania – ca de altfel în toate provinciile imperiului bicefal – existau retele de informatii puternice constituite de catre Serviciul de Informatii al Statului Major General Imperial si Regal de la Viena (pe scurt Evidenzburo). Scopul actiunii informative era acela de a urmari evolutia starii de spirit a populatiei, cauzele ce o influenteaza si de a identifica eventualele activitati subversive ale organelor de spionaj române, determinând în acelasi timp si obiectivele pe care le urmaresc aceste organe pe termen scurt, mediu si lung. Statele succesorale monarhiei dualiste, inclusiv Ungaria, au preluat în mare parte aceste retele si chiar daca unele obiective s-au schimbat, acestea „s-au pliat” pe politica promovata de Ungaria, în plan extern.

                                                                                                            *
În 1912, Evidenzburo avea deja creata „o sectie speciala” la Timisoara. În preajma momentului intrarii României în razboi, aceasta sectie a pus la punct un birou de contraspionaj cu ramificatii vaste în toata Transilvania, pentru a putea contracara actiunile spionilor români, fiind evident faptul ca Regatul României, în actiunile sale, avea sustinere nu numai morala, dar si materiala din partea românilor aflati sub dominatie straina. În fruntea biroului român de contraspionaj se afla locotenent-colonelul Johann Pallo. Ofiter de informatii cu experienta, acesta a stiut sa exploateze în folosul serviciului sau resentimentele existente între români si maghiari pe de-o parte, si între români si germani pe de alta parte. În ciuda sustinerii pe care aceasta sectie de contraspionaj o avea în regiunile locuite compact de etnici maghiari si de etnici germani, serviciile române de spionaj au reusit sa repurteze câteva succese importante dejucând în mare parte actiunile sectiei conduse de Pallo. Practic, pe tot timpul Primului Razboi Mondial, românii au reusit sa obtina informatii importante, „de prima mâna”, cum se spune, din partea unor spioni „acoperiti”, care aveau o mare libertate de miscare în întreaga Transilvanie si chiar în întregul imperiu.

Agentul „U” la Târgu Mures

Având indicativul „U”, acest spion român cu „o acoperire” foarte buna (ofiter român în armata austro-ungara), s-a dovedit foarte eficient. El a transmis regulat organelor române de informatii – fara a fi deconspirat de contraspionajul austro-ungar – date despre valoarea trupelor stationate în diferite garnizoane din Transilvania, dotarea acestora, numele comandantilor, directiile de miscare ale acestor trupe si dispozitivul de acoperire cu trupe pe frontiera româno-austro-ungara. La sfârsitul anului 1915, el a transmis organelor române de spionaj un raport referitor la trupele stationate la Târgu Mures si Reghin. Spionul spunea, citez: „Orasul Târgu Mures dispune în acest moment de o garnizoana alcatuita din 14.000 de militari, din Regimentele 22 honvezi, 5 artilerie honvezi si Batalionul 23 vânatori. La Reghin, au fost identificati doar 350 de honvezi, alti 100 fiind dislocati la Cicksereda, în timp ce 25.000-30.000 de soldati unguri sunt dispusi de-a lungul granitei cu România”. El face la un moment dat chiar si câteva aprecieri pertinente referitoare la starea de spirit a românilor: „Sunt deprimati, dar înca mai spera ca România va intra în actiune… Se poate conta mult pe sprijinul moral si chiar material al românilor din aceasta regiune”. Un alt spion al românilor, de mare valoare operativa a fost cel cu indicativul „F”, care sub acoperirea de ziarist al unei tari neutre a reusit sa patrunda pâna în inima Cartierului General al armatei austro-ungare, aflat la Teschen si sa câstige simpatia generalului von Hoen, seful Cartierului presei si a feldmaresalului von Hotzendorf, comandantul armatei austro-ungare. Nici acest spion nu a putut fi deconspirat de organele contrainformative. Un alt spion român care a actionat cu foarte mare eficienta organizând chiar si o vasta retea de informatii a fost capitanul Florian Bogdan, de loc din zona Reghinului, fost locotenent în armata austro-ungara si care, la scurt timp dupa ce fusese mobilizat în armata imperiala dezertase trecând în armata româna. Florian Bogdan a fost folosit de catre Sectia a II-a din marele Stat Major Român pentru culegerea de informatii pe directia pe care armata româna o avea în vedere pentru un eventual atac conform planului de operatii „Ipoteza Z”, plan pus în aplicare de altfel în noaptea de 14/15 august 1916. Ulterior, Florian Bogdan a fost folosit si în misiuni contrainformative pentru interogarea prizonierilor inamici capturati de armata româna.

Austro-Ungaria a murit, traiasca Ungaria!

În aprilie 1917, generalul Maximilian Ronge, marele „vânator de spioni”, cum i se spunea, a devenit seful Evidenzburo. Era însa prea târziu. Monarhia austro-ungara nu mai putea fi salvata de la dezmembrare. Nici chiar apelul patetic al ultimului împarat al imperiului, Carol I, apel intitulat „Catre popoarele mele credincioase” nu a mai gasit vreo sustinere între natiunile asuprite si care doreau acum o evolutie libera, independenta. Chiar si Ungaria se înscria în aceasta evolutie generala. La 31 octombrie 1918, Ronge i-a convocat pe toti sefii de sectie la Munchen si le-a anuntat dizolvarea de fapt a serviciului Evidenzburo. Arhivele secrete au fost arse de ofiteri constiinciosi, care acum ramasi fara „obiectul muncii”, doreau sa-si încheie cariera cu satisfactia „datoriei îndeplinite pâna la capat”. Adjunctul lui Ronge, locotenentul-colonel Nordegg, a primit sarcina de a lichida ceea ce a mai ramas din serviciu. Ofiterii serviciului nu au ramas însa prea mult fara „obiectul muncii”. Ei au fost rapid „recuperati” si „reîncadrati” în serviciile secrete ale nationalitatilor ivite pe ruinele imperiului. Nici Ungaria nu a facut exceptie de la aceasta regula. La urma urmei, de profesionisti – mai ales în domeniul informatiilor – e întotdeauna nevoie, indiferent de timp si de loc, iar scrupulele nu prea au cautare într-un asemenea domeniu. Dupa o scurta experienta bolsevica, la 6 august 1919, în Ungaria s-a instituit un regim de dreapta, conservator, în frunte cu amiralul Horthy Miklos.

Regimul se schimba, obiectivele ramân

Imediat dupa instaurarea regimului condus de Horthy, Ungaria a început o campanie internationala de contestare a prevederilor tratatelor încheiate la Conferinta de Pace de la Paris (1919-1920) si în mod deosebit pe cel de la Trianon, din 4 iunie 1920, prin care Transilvania era recunoscuta „de jure” ca parte componenta a Regatului României, urmare a actului „de facto”, petrecut la 1 Decembrie 1918, la Alba-Iulia si care dadea expresie unui act de vointa româneasca liber exprimata. Actiunile în plan diplomatic international desfasurate cu multa insistenta de diplomatia maghiara în vederea revizuirii tratatelor, au fost dublate de alte actiuni mult mai elaborate, cele desfasurate pe frontul invizibil. Ungaria dispunea în acest sens de mai multe avantaje. Avea retelele informative constituite înca de pe timpul Austro-Ungariei – dar care acum se gaseau „în conservare” – avea cadre de informatii pregatite chiar pe relatia Transilvania si mai dispunea de un imens avantaj: în zonele locuite compact de etnici maghiari exista un puternic sentiment sovin si iredentist. În aceste conditii, Ungaria a putut sa promoveze un spionaj activ într-o zona de care – cel putin din punctul ei de vedere – nu s-a considerat niciodata despartita sau de care s[size=9]‑a considerat cel mult, doar temporar despartita. În acest sens, serviciile speciale maghiare au desfasurat permanent actiuni concrete ce vizau obtinerea de informatii cu caracter politic, militar si economic, precum si actiuni ce urmareau destabilizarea statului român. De asemenea, serviciile speciale maghiare au desfasurat permanent în Transilvania o violenta propaganda iredentista, nationalist-sovina si de denigrare a autoritatilor si statului român încercând sa induca în rândurile populatiei de etnie maghiara o stare permanenta de nemultumire.

Din arhivele mureșene adunate…și la lume date

În Ordinul Circular nr.12.548 din 14.08.1929, semnat de seful Statului Major General al Armatei Române si difuzat la marile unitati, ordin întocmit pe baza unei sinteze foarte cuprinzatoare, întocmite de Sectia a II-a Informatii, se aratau cazurile de spionaj maghiar descoperite pâna în acel moment. În cuprinsul Ordinului Circular un accent deosebit se punea si pe combaterea propagandei iredentiste desfasurate de serviciile maghiare în Transilvania. Masurile luate de autoritatile române nu au fost probabil destul de eficiente, pentru ca ele n-au descurajat manifestarile iredentiste si nationalist-sovine ale unor etnici maghiari din Transilvania. În acest sens, în arhivele muresene sunt foarte multe documente care vin sa ilustreze cele afirmate anterior. Iata spre exemplu, numai câteva dintre acestea:
-Sebesi Francisc, 21 de ani, plugar, domiciliat în Matrici, judetul Mures, a fost trimis în judecata pentru ca în seara zilei de 26 aprilie 1930, jucând într-o piesa de teatru, prin felul cum a fost îmbracat, având arborat si steagul tricolor maghiar sub forma de panglici la rever, a dorit sa atâte ura românilor (din rechizitoriul aflat la Dosarul nr.4/1931, Fond Tribunalul Mures);
-Tarkany Gustav, 40 de ani, proprietarul ziarului „Hirado” din Târgu Mures, a fost trimis în judecata pentru ca în nr. 46 din 8 decembrie 1930 al ziarului sau a afirmat, citez; „Din cauza ciuntirii Ungariei, a înnebunit un proprietar din Ludusul de Mures” (din rechizitoriul aflat la Dosarul nr.18/1931, Fond Tribunalul Mures);

-Sebestyen Ladislau, proprietar al ziarului „Maros”, este si el trimis în judecata, pentru ca într‑un numar al ziarului sau a talmacit într-o versiune proprie cuvantul lui Ioan Ioanovici, care în numele teatrului maghiar din Ardeal ar fi afirmat la Budapesta, citez: „cuvântul maghiar se aude tot mai rar în teritoriile dezmembrate de la Ungaria…”(din rechizitoriul aflat în Dosarul nr.5/1931, Fond Tribunalul Mures); si exemplele pot continua.

Dupa o scurta experienta comunista traita de Ungaria, la 23 martie 1920 amiralul Horthy Miklos a fost ales regent de catre Adunarea Nationala, iar Ungaria a fost proclamata monarhie, având tronul vacant. În acel moment, statul maghiar avea 92.951 km. 2 si circa 8 milioane de locuitori. O încercare a lui Horthy în 1921 de a restaura dinastia habsburgica, s-a lovit de atitudinea net ostila a statelor vecine. De la bun început regentul Horthy a sustinut si promovat o politica revansarda, revizionista si nationalist-sovina fata de statele succesoare ale defunctului Imperiu Austro-Ungar, dar mai ales fata de România. Noile realitati internationale au determinat Budapesta sa orienteze politica guvernului pe urmatoarele directii principale: o diplomatie activa si permanenta în cele mai influente state si cercuri ale aristocratiei interbelice, organizarea de actiuni iredentiste, la care au fost atrase o serie de elemente din rândul minoritatilor maghiare din tarile vecine, înarmarea si pregatirea armatei ungare pentru realizarea prin razboi a planurilor revizioniste, dar în primul rând o propaganda continua, în tara si în strainatate, subtila sau violenta, de la caz la caz, pentru promovarea propriei ideologii, revansarde si revizioniste. Serviciul Secret creat în Ungaria a raspuns cu competenta acestei ultime cerinte prin actiuni si mijloace secrete specifice, inclusiv cele de propaganda.

Revizionismul ca un lait-motiv

În 1927 Ungaria a încheiat un Tratat de alianta cu Italia, tara care a sprijinit-o cu consecventa în pretentiile ei, fapt care dealtfel a devenit evident în august 1940 la Viena în timpul pregatirii Dictatului. În 1928 si în 1933, au fost descoperite transporturi de arme expediate din Italia catre Ungaria, fapt care a dus la crearea unei anumite stari de tensiune în relatiile externe ale Ungariei cu unele state europene si la suspiciune fata de statul maghiar din partea unor state vecine. În noiembrie 1932, noul guvern condus de Gyula Gombos a orientat tara pe o linie violent revizionista, în strânsa cooperare cu Italia fascista. Gruparile fasciste conduse de Ferencz Szalasi, unite în Partidul National Socialist Ungar (în octombrie 1937), au dobândit tot mai multa influenta si a desfasurat în acelasi timp o larga agitatie în scopul revizuirii tratatelor. Dupa acordul de la Munchen din 30 septembrie 1938, noul cabinet condus de bancherul Bela Imredy, a participat la dezmembrarea Cehoslovaciei. Prin primul arbitraj de la Viena, Slovacia de sud a fost anexata la Ungaria. La 24 februarie 1939 s-a constituit un nou cabinet în frunte cu Teleki Pall, iar în martie 1939 când Germania a dezmembrat complet Cehoslovacia, Ungaria a ocupat Ucraina Subcarpatica. Revizionismul si ura nationalist-sovina a fost ideologia dominanta a Ungariei si a inspirat regimul lui Horthy în toata perioada în care s-a aflat la putere, adica 1920-1944.

Preotii-activisti – între cele sfinte si cele lumesti

În atentia Serviciului Secret de Informatii din România au intrat si anumiti preoti maghiari de diferite confesiuni, din cauza propagandei revizioniste, soviniste si nationaliste pe care unii dintre ei o desfasurau în Transilvania. Un caz aparte îl constituie cel al episcopului Marton Aron, figura centrala a Bisericii romano-catolice din România din prima jumatate a secolului XX. În documentele SSI, redate partial de revista „Dosarele istoriei” era considerat, citez: „…unul din conducatorii actiunii iredentiste maghiare în tara noastra.” Cel care mai târziu – spre cinstea sa – avea sa ia o atitudine hotarâta în favoarea evreilor, opunându-se trimiterii lor spre lagarele de exterminare naziste de catre guvernul maghiar hortyst, se dovedea, asa cum ni-l prezinta rapoartele SSI, „un dusman neîmpacat a tot ce este românesc”. Înainte de a alege calea spirituala, Marton Aron a luptat în primul razboi mondial – având gradul de locotenent – în Divizia Secuiasca, unitate militara care potrivit tot rapoartelor SSI: „era vestita pentru atrocitatile comise contra românilor”. Fusese ranit de trei ori, în luptele de la Doberdo, Pasul Oituz si Asiago. În anii ’30, episcopul facea dese deplasari, inclusiv la Târgu Mures, raspândind cuvântul Domnului si nu numai, de vreme ce era urmarit îndeaproape de SSI, dar si de organele specializate din Siguranta Statului. Ironia sortii este aceea ca, peste ani, dosarul informativ întocmit de SSI si de organele specializate din Siguranta Statului avea sa fie preluat de Securitatea Statului comunist si repus în circuitul operativ. Securitatea îl mentiona pe Marton Aron chiar si în dosarul de urmarire informativa al episcopului (viitorul cardinal) Todea, ca fiind în strânse legaturi cu acesta. Marton Aron mai apare însa mentionat si în documentele Procuraturii Militare Principale Târgu-Mures spre sfârsitul deceniului al saselea când deja avea domiciliu obligatoriu la Alba-Iulia. Episcopul este mentionat în contextual anchetarii unui numeros grup subversiv, care intentiona sa actioneze în contextul creat de evenimentele din Ungaria. Grupul respectiv era condus de Fodor Imre si Csiha Coloman, ambii din Târgu-Mures. În ultima perioada a vietii sale, Marton Aron revenise la gânduri mai bune fata de români.

Deocamdata vorbe…

Ungaria revizionista a gasit cea mai mare sustinere din partea Marii Britanii. O buna parte din elita maghiara întretinea si cultiva relatii apropiate cu înalta societate engleza. Un sprijin important l-a acordat politicii promovate de Ungaria Lordul Rothermere care conducea un grup de ziare de succes si cu mare influenta în Anglia si în strainatate. Din gupul sau de presa faceau parte 71 de ziare si reviste din Anglia, Statele Unite si Canada, în frunte cu bine cunoscutul “Daily Mail”, care avea la momentul respectiv un tiraj de 2 milioane de exemplare. Aceasta campanie era dublata de actiunile de propaganda promovate în strainatate de „Liga Revizionista” ce-l avea în frunte pe cunoscutul scriitor Ferencz Herczog. Din 1927 când a fost înfiintata si pâna în 1940, Liga a publicat 228 de carti, reviste si ziare cu caracter revizionist în limbile germana, italiana, franceza, engleza, spaniola, finlandeza, portugheza si maghiara. Din acest total, un numar de 124 de publicatii se ocupau de „problema Transilvaniei” si ajungeau pe diferite cai si în Ardeal. Societatile feminine maghiare organizate pe baze confesionale, organizatiile si asociatiile culturale contribuiau si ele la propaganda revizionista, asa cum procedau si unii preoti maghiari de diferite confesiuni.

 

Complot antistatal la Târgu Mures 

În 1921, Siguranta Statului Român a descoperit un complot la Arad pus la cale de organizatia secreta revizionista „Maghiar Fiatolok”, organizatie ce avea legaturi în mai multe orase din Transilvania. Un alt complot antistatal a fost descoperit de aceleasi organe de Siguranta în 1923 la Cluj, complot ce avea ramificatii la Târgu-Mures si Târgu- Secuiesc. Un celebru caz de spionaj maghiar a fost descoperit în 1937 si a fost legat de Partidul Maghiar din România care, asa cum s-a dovedit, a primit un milion de pengo din partea Presedintiei Consiliului de Ministri al Ungariei. Aceeasi Presedintie a donat tot în 1937, 7 milioane de lei Uniunii Culturale Maghiare din Transilvania. În 1939, SSI a identificat o vasta retea de spionaj maghiar formata din 172 de persoane, care avea drept centre de baza Oradea, Târgu-Mures si Satu-Mare cu ramificatii si în alte localitati din tara. Perchezitiile au scos la iveala o lista cu fondurile trimise din Ungaria, material informativ si de propaganda antiromâneasca, precum si un post de radio emisie-receptie ce functiona clandestin la Episcopia Reformata din Satu-Mare. În deceniul patru al secolului XX, actiunile agresive ale spionajului maghiar contra României s-au înmultit. Acest fapt a reiesit si dintr-un raport din 1939 al SSI, care arata ca pâna la acel moment, au fost descoperite 62 de cazuri de spionaj din care 32 erau maghiare. Dupa cum se poate observa serviciile secrete române si-au facut datoria cu consecventa si profesionalism, în ciuda faptului ca regele Carol al II-lea (1930-1940) a încercat sa si le subordoneze sau sa le ignore munca. Rapoartele si analizele lor n-au fost însa luate în seama, iar rezultatele acestei ignorante dovedite de factorii de conducere s-au vazut în vara anului 1940, când României i-au fost impuse grave amputari teritoriale.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Gavrilă Olteanu în arhivele mureșene – Informații inedite

Despre Gavrilă Olteanu şi cele întâmplate la Aita Seacă, au scris într-un mod foarte documentat dr. Ioan Lăcătuşu şi dr. Petre Ţurlea. Studiile elaborate de domniile lor, se bazează preponderent pe documentele obţinute din arhivele militare române. Remarcabil este faptul că tratarea unui subiect atât de sensibil cum a fost şi este acesta  şi după mai bine de 60 de ani, cei doi istorici români, o fac într-un mod cât se poate de pertinent şi echilibrat. Informaţii interesante, dar necunoscute până acum şi care recompun traseul urmat de Gavrilă Olteanu, după plecarea de la Aita Seacă şi până la arestarea sa, în august 1946, am descoperit însă şi în arhivele mureşene.    

O cumplită tragedie. Putea fi oare evitată?

Eliberarea Ardealului de Nord de către trupele româno-sovietice a început în toamna anului 1944. Pe data de 3 septembrie 1944, subunităţi din cadrul Corpului Român al Vânătorilor de Munte, aflate în dispozitiv de luptă la nord de localitatea Aita Seacă, au fost obligate – sub puternica presiune a unor forţe germano-maghiare superioare ca număr – să se retragă. O zi mai târziu, pe 4 septembrie, militari români izolaţi şi aflaţi în retragere, au fost interceptaţi de localnicii maghiari din Aita Seacă, luaţi ostateci, apoi torturaţi şi asasinaţi. Însă numărul total al militarilor români asasinaţi în această localitate, nu a putut fi stabilit cu precizie până în prezent. Declaraţiile date de martori au fost contradictorii, aceştia indicând între 13 şi 100 de victime din rândul militarilor români. Abia în anul 2003, în urma unor îndelungate investigaţii făcute în arhivele militare, au putut fi identificaţi 13 militari români decedaţi şi înhumaţi în Aita Seacă. Nu există însă certitudinea că ar fi unii şi aceiaşi cu cei ucişi de localnici, fapt pe care documentele militare eliberate cu această ocazie, îl specifică dealtfel. Corpul Român al Vânătorilor de Munte a reluat ofensiva pe data de 7 septembrie 1944, iar pe 10 septembrie a ajuns pe aliniamentul Micfalău, Băţanii Mari, Biborţeni, Baraolt, Racoşul de Sus, adică la nord de Aita Seacă. Pe data de 29 septembrie 1944, în Aita Seacă a sosit Gavrilă Olteanu, comandantul Batalionului de Voluntari Braşov „Iuliu Maniu”. Acesta, după o anchetă sumară asupra celor petrecute pe data de 4 septembrie, a ordonat executarea a 11 etnici maghiari, din care 9 au fost împuşcaţi, 2 decapitaţi, dar alţi 2 răniţi atunci, au murit câteva zile mai târziu. A fost în mod evident un exces de autoritate, generat de sentimente de răzbunare exacerbate, pe un fond de instabilitate şi incertitudine politică determinat şi de opoziţia iniţială a sovieticilor în ceea ce priveşte reinstalarea administraţiei româneşti în zonele eliberate din Transilvania.

De la Batalionul de Voluntari „Iuliu Maniu”, la „Sumanele Negre”

Sovieticii declaraseră că rezolvarea problemei Transilvaniei de Nord rămânea cea prevăzută la art. 19 al Convenţiei de Armistiţiu, dar „timpul şi modul instalării administraţiei româneşti”, trebuie să fie rezolvate „prin tratări între Guvernele URSS şi al României”. La cererea părţii române de a se permite restabilirea autorităţilor româneşti militare cel puţin în oraşele Cluj şi Oradea, generalul Malinovski, a răspuns pe data de 20 noiembrie 1944, că „până la semnarea Tratatului de Pace nu este posibil a se reînfiinţa în Transilvania administraţia românească”. Pe data de 2 noiembrie 1944, Vîşinski, adjunct al ministrului de Externe al URSS, prezent în România, îi va cere generalului Sănătescu desfiinţarea acestui „detaşament înarmat care comite acte arbitrare criminale”, şi trimiterea în judecată a lui Gavrilă Olteanu. După cererea sovietică, Marele Stat Major al Armatei Române se va delimita de activităţile lui Olteanu, ordonând desfiinţarea acestui batalion şi arestarea comandantului său. Simţind pericolul – fapt care nu-l va mai ajuta prea mult în viitor – omul politic Iuliu Maniu, se va delimita şi el, afirmând public că nu şi-a dat asentimentul pentru ca respectiva unitate să-i poarte numele, lucru pe care însă nu-l făcuse atunci când aceasta se constituise. Nu putea însă nega că formarea acestuia fusese o iniţiativă a PNŢ. Voluntarii ardeleni ce au fost încadraţi în această unitate, trebuiau să asigure spatele frontului şi reinstalarea administraţiei româneşti, dar foarte mulţi au fost încadraţi şi în unităţile operative de pe front. Conform ziarului „Ardealul”, un total de 50000 de voluntari, toţi români ardeleni, ar fi intrat în aceste formaţiuni de voluntari, precum şi în unităţile operative. Batalionul de Voluntari Braşov, a desfăşurat activităţi în spatele frontului, în judeţele Trei Scaune, Ciuc, Odorhei şi Mureş. Batalionul de Voluntari va fi desfiinţat la Aiud, dar Olteanu va reuşi încă o perioadă de timp, până în vara anului 1946 să se sustragă arestării, timp în care va organiza şi conduce alături de Emil Dumitru Şteanţă, în zona Bistriţa-Năsăud şi Vatra Dornei, organizaţia anticomunistă „Sumanele Negre”, formată în special din foşti ofiţeri ai armatei regale române, dar şi din foşti legionari.

Mureşeanul Gavrilă Olteanu se întoarce în părţile natale

În documentele din arhivele mureşene, Olteanu este indicat ca fiind „de profesie avocat, născut în Mureşeni, în 1888.” Tot din cuprinsul acestora mai aflăm că în perioada 1940-1944, după Dictatul de la Viena, s-ar fi refugiat la Braşov. Însă unul dintre cele mai interesante documente din arhivele mureşene, se referă la o prezenţă a sa, în cursul anului 1945 – nu ştim pentru cât timp – în zona Aluniş-Mureş. Cetăţeanul maghiar Kocsis Andrei din localitate, probabil membru de partid, adresa o notă informativă PCR din Târgu-Mureş, în numele „locuitorilor terorizaţi şi a locuitorilor de câmp şi de pădure.” Kocsis făcea şi un denunţ indicându-i pe mai mulţi locuitori din comuna Aluniş-Mureş, ca fiind sprijinitorii lui Olteanu şi chiar participând la unele dintre acţiunile acestuia. Astfel, spunea el „Buta Leon a lui Ioan, Cornea Aurel a lui Petru, Boşca Teodor a Catalinei, Buta Grigoraş a lui Ioan, domiciliaţi în comuna Aluniş, împreună cu alţi câţiva tovarăşi de ai lor, fac agresiuni în contra noastră (?!) de când s-a retras glorioasa Armată Sovietică din comuna noastră şi a sosit Olteanu Gavril, fost conducător al gardei lui Maniu.” Kocsis mai indica în informarea sa, faptul că grupul lui Olteanu se află în pădure unde locuieşte într-o casă de vânătoare ce i-ar fi aparţinut şi pe care o ridicase în 1940. Tot Kocsis, arăta că Olteanu şi cei din grupul său, se deghizează în uniforme sovietice şi apoi, noaptea, le intră în case şi îi tâlhăresc. „Este lipsă parte de o soluţie radicală – scria Kocsis – şi de aceea rugăm Partidul Comunist ca împreună cu Comandamentul Sovietic şi celelalte autorităţi publice (…) să încercaţi a ne uşura în situaţia noastră…” „Încolţit” probabil în zona Aluniş-Mureş, Olteanu şi grupul său, va pleca în zona Bistriţa – Vatra Dornei, zonă pe care, ca vânător pasionat, o cunoştea bine şi de foarte mult timp. Acolo va conduce organizaţia „Sumanele Negre”. Pe data de 1 mai 1946, la Vatra Dornei, în casa avocatului Octavian Fedorciuc,vicepreşedintele local al PNŢ, unde se găsea şi locotenentul american Bill Hamilton, avându-l ca interpret pe Theodor Manicatide, şi-au făcut apariţia studenţii Dumitru Steanţă, adjunctul lui Olteanu în organizaţia „Sumanele Negre” şi Nicolae Paleacu, sub numele conspirative de Oprea şi, respectiv Moldoveanu, ambii foşti participanţi în Gărzile ”Iuliu Maniu”. Se discutau probleme legate de un eventual ajutor american în realizarea rezistenţei anticomuniste. În august 1946 însă, Olteanu, la fel ca şi Şteanţă şi alţii, a fost arestat. La puţin timp după arestare, Gavrilă Olteanu s-a sinucis într-o celulă din arestul Ministerului de Interne, luând o fiolă de stricnină. Potrivit însă istoricului Petru Ţurlea, Gavrilă Olteanu ar fi fost de fapt asasinat.

1971, Aeroportul din Târgu-Mureș. Încercare de deturnare a unui avion de pasageri

Un plan pus la punct cu minuţiozitate. Cu mult curaj, dar şi cu o doză imensă de naivitate. Primele contacte în vederea planificării acţiunii, au avut loc cu patru luni înaintea datei convenite, însă planificarea propriu-zisă a avut loc înainte cu doar două luni. Cei care au conceput planul, au fost şapte tineri din Târgu-Mureş. Cel mai în vârstă dintre ei avea doar 24 de ani, iar cel mai tânăr, 18 ani. Erau prieteni din copilărie sau colegi de muncă. Într-o primă fază au intenţionat să-şi procure şi arme, dar apoi au renunţat. Întâmplător – sau nu? – informaţia referitoare la deturnarea avionului, „a răsuflat” cu doar trei zile înainte de data hotărâtă. Au urmat măsuri excepţionale din partea organelor abilitate luate într-un timp foarte scurt.

„Au fost reţinuţi în flagrant….”

În dimineaţa zilei de 6 septembrie 1971, tânăra C.C. din Miercurea-Ciuc, într-o discuţie purtată la locul de muncă cu o colegă (şi foarte bună prietenă), i-a făcut acesteia confidenţa că prietenul ei, S.F. din Târgu-Mureş, intenţionează să fugă din ţară, pentru a ajunge în Suedia. A fost suficient. În aceeaşi zi, organele de Securitate din Târgu-Mureş au fost informate despre intenţiile tânărului S.F. şi au trecut la măsuri specifice, stabilind în cursul zilei următoare şi cercul de prieteni (şi complici) ai acestuia. Şapte în total. Ulterior însă, cercetările aveau să fie extinse şi asupra altor cinci, pentru omisiune de denunţ şi complicitate la trecerea frauduloasă a frontierei. S-a aflat totodată şi modalitatea prin care urmau să părăsească ţara: deturnarea avionului de pasageri din data de 8 septembrie 1971, care urma să facă cursa Târgu-Mureş-Bucureşti, începând cu ora 20,20. Pe parcursul zilelor de 7 şi 8 septembrie 1971 – după stabilirea cercului de complici ai lui S.F. – filajul organizat de Securitate asupra celor şapte a fost neîntrerupt. Probleme nu au fost nici pe data de 8 septembrie 1971, la ora 19,00, atunci când cei şapte tineri au urcat în autobuzul ce pleca din faţa Agenţiei „Tarom” din Târgu-Mureş, spre aeroportul de la marginea oraşului. Autobuzul, dar mai ales aerogara era ticsită cu lucrători de Securitate „deghizaţi” în paşnici pasageri. La ora 20,05, reţinerea celor şapte se încheiase cu succes, fără niciun fel de probleme. Cursa de pasageri a plecat la ora planificată şi puţini au fost călătorii care au simţit că se întâmplase ceva în aerogară. În referatul cu propunerea de arestare preventivă, întocmit de maiorul de securitate Grama Nicolae şi contrasemnat de colonelul Pavel Sălcudeanu, inspector şef al Inspectoratului de Securitate Mureş, se menţiona sec: „…au fost reţinuţi în flagrant (cei şapte – n.a.a) în timp ce intenţionau să pună în aplicare planul evaziunii din ţară.”

Planul de deturnare

Primele discuţii le-au avut în mai, dar abia în iulie 1971 au luat problema foarte în serios şi au întocmit planul de acţiune propriu-zis. Cercetările ulterioare, efectuate în principal de maiorul de Securitate Grama Nicolae şi lt.col. Avădanei Ilie, au evidenţiat faptul că tinerii urmau să deturneze avionul spre Munchen sau spre Viena, pentru a ajunge apoi în Suedia. Modalitatea de acţiune era relativ simplă. Odată urcaţi în avion, prima echipă, formată din trei tineri, urma să-l anihileze pe însoţitorul de pază care sta în primele rânduri ale avionului, iar a doua echipă, formată din alţi trei tineri, urma să se ocupe de cel care sta în spate. Cel de-al şaptelea tânăr, urma să o imobilizeze pe stewardesă. Apoi, odată dezarmaţi, cei doi din personalul de pază, împreună cu stewardesa, urmau să fie ţinuţi sub paza comună a echipei ce acţionase în spate, în timp ce doi tineri din echipa ce acţionase în faţă, înarmaţi cu armele celor doi din personalul de siguranţă al avionului, urmau să intre în cabina pilotului şi copilotului şi să-i determine să schimbe direcţia de zbor. Evident că fiecare tânăr era nominalizat unde şi cum urma să acţioneze. Tinerii studiaseră foarte serios problema deturnării. Pentru a şti cum se desfăşoară un zbor şi unde sunt plasaţi cei care supraveghează şi asigură paza avionului, doi dintre tineri au călătorit în prealabil cu avionul. Unul dintre ei, pe ruta Târgu-Mureş-Bucureşti, pe data de 24 august 1971, iar cel de-al doilea pe ruta Târgu-Mureş-Cluj, pe data de 3 septembrie 1971. Tot în cuprinsul referatului întocmit de Securitate, se mai menţiona faptul că: „…cei în cauză, intenţionau dacă este posibil să nu asasineze persoanele care asigurau securitatea avionului şi echipajului, gândindu-se că ar putea fi urmăriţi pentru acest lucru şi de către poliţia internaţională.” Din partea Procuraturii Militare din Târgu-Mureş, la cercetările efectuate de Securitate a participat lt.col. Ţarcă Tiberiu, cel care a verificat şi chestiunile legate de emiterea ordinelor de reţinere şi a mandatelor de arestare preventivă. Orice s-ar spune, respectarea legalităţii actelor era o chestiune serioasă care presupunea multă birocraţie, dar care trebuia musai respectată.

Adio mamă, adio tată…adio ţară

Conştienţi de durerea pe care urmau să o lase în sufletele părinţilor odată cu plecarea lor, tinerii s-au gândit să le lase câte o scrisoare cu explicaţiile cuvenite. La cercetările întreprinse după arestare, Securitatea avea să stabilească persoana care le deţinea şi care urma ca la două zile după plecarea tinerilor, să le pună la poştă pentru a ajunge la părinţii acestora. „…în unele dintre aceste scrisori – nota maiorul Grama în referat – tinerii le aduceau mulţumiri părinţilor pentru creşterea lor şi le arătau că pleacă din ţară. Ei au mai arătat că motivul plecării este ura faţă de regimul socialist…” Potrivit Securităţii, „depozitarul” scrisorilor, dar şi cel însărcinat cu predarea lor era Gyulai Alexandru, pensionar, domiciliat în Târgu-Mureş, str. Kossuth Lajos, nr. 84, care „trebuia ca a doua zi să le expedieze prin poştă destinatarilor.” Deşi nu apare în dosarul celor cercetaţi, este de presupus că nici bătrânul pensionar n-a scăpat de anchetă.

Cine erau cei şapte tineri?

Până în acest moment, nu am reuşit să identific decât unul dintre tinerii de atunci. De la domnia sa am aflat că ar mai locui în oraş cel puţin cinci din acel lot de tineri „inconştienţi”, cum i-a numit dânsul. Mai trebuie spus că în 1971, cercetările au fost extinse şi în final, în lotul celor şapte, au mai fost incluşi încă cinci. Cu toţii, cei 12, au fost condamnaţi. Domnului în cauză, astăzi om în toată firea, căruia condamnarea i-a schimbat total şi nefast viaţa, nu-i prea face plăcere să rememoreze momentul septembrie 1971 şi ce a urmat după. Nu vrea nici să apară public. I-am respectat voinţa. Am convenit deocamdată, că pot folosi doar iniţialele numelor domniilor lor şi o parte din datele personale.

– S.F. – este născut în 1953, în Târgu-Mureş, domiciliat în Târgu-Mureş, naţionalitate maghiară, cetăţenie română. La data arestării era strungar la Întreprinderea „Electromureş” din oraş. Era membru UTC;

– T.C. – este născut în 1952, în Târgu Secuiesc, domiciliat în Târgu-Mureş, naţionalitate maghiară, cetăţenie română. La data arestării era strungar la Întreprinderea „Electromureş” din oraş. Era membru UTC;

– P.I. – este născut în 1947, în Târgu-Mureş, domiciliat în Târgu-Mureş, naţionalitate maghiară, cetăţenie română. La data arestării era tâmplar la IPROFIL „23 August” din oraş. Era membru PCR;

– K.A. – este născut în 1951, în Târgu-Mureş, domiciliat în Târgu-Mureş, naţionalitate maghiară, cetăţenie română. La data arestării era muncitor la Întreprinderea „Electromureş” din oraş. Era membru UTC;

– S.B. – este născut în 1953, în Târgu-Mureş, domiciliat în Târgu-Mureş, naţionalitate maghiară, cetăţenie română. La data arestării era elev la Şcoala profesională. Era membru UTC;

– N.Şt. – este născut în 1953, în Sărăţeni, domiciliat în Târgu-Mureş, naţionalitate maghiară, cetăţenie română. La data arestării era elev la Şcoala profesională. Era membru UTC;

– P.Z.A. – este născut în 1953, în Târgu-Mureş, domiciliat în Târgu-Mureş, naţionalitate maghiară, cetăţenie română. La data arestării era elev la Şcoala profesională. Era membru UTC;

După reţinerea din aerogara Târgu-Mureş, a urmat apoi ancheta şi procesul. Totul s-a petrecut foarte rapid. În octombrie 1971 se aflau deja în penitenciar şi începuseră executarea pedepselor la care fuseseră condamnaţi prin sentinţele rămase definitive. Avuseseră avocat din oficiu cerut de…Securitate. Dar despre proces şi extinderea cercetărilor în numărul viitor.

Extinderea cercetărilor

În timpul anchetei întreprinse de Securitatea mureşeană, s-a stabilit faptul că despre acţiunea celor 7, mai aveau cunoştinţă încă alţi 5 mureşeni, dar care, datorită unor ezitări, nu s-au mai implicat în acţiunea propriu-zisă. Renunţaseră pe parcurs, dar se făceau totuşi vinovaţi de ceva anume: omisiunea de denunţ. Aceştia erau:

–          R.V. – născut în anul 1950, în com. Deag-Mureş, conducător auto, domiciliat în Târgu-Mureş, neîncadrat în muncă;

–          B.L. – născut în 1941, în Târgu-Mureş, strungar la Întreprinderea „Electromureş”, domiciliat în Târgu-Mureş;

–          D.M. – născut în 1950, în Corunca-Mureş, în prezent militar în termen la U.M. 01347 Murfatlar, fost muncitor necalificat la Tipografia din Târgu-Mureş, domiciliat în Târgu-Mureş;

–          B.E. – născut în 1950, în comuna Band-Mureş, fără ocupaţie, domiciliat în Târgu-Mureş;

–          T.Z. – născut în 1953, în Târgu-Mureş, elev la Liceul Industrial din Târgu-Mureş, domiciliat în Târgu-Mudespre faptele ce intenţionau a se săvârşi reş;

Pe data de 17 septembrie 1971, au fost arestaţi patru dintre ei, iar cel de-al cincilea o zi mai târziu, printr-o procedură specială întrucât era militar în termen.

Circumstanţe agravante

Situaţia lui D.M. era ceva mai delicată, întrucât cu un an în urmă fusese încorporat ca militar în termen, iar la momentul arestării se afla sub arme. „D.M. fiind şi militar în termen – consemna în rechizitoriul său lt.col. de justiţie militară Ţarcă Tiberiu – a avut şi misiunea de a procura arme de foc prin sustragere de la depozitul unităţii militare din care face parte.” Era o circumstanţă agravantă care va cântări mult atunci când se vor pronunţa condamnările. Situaţia soldatului D.M. era de altfel explicată şi comandantului U.M. 01337 Murfatlar, printr-o adresă trimisă de lt.col. Ţarcă. Acesta îi menţiona comandantului faptul că D.M. se face vinovat de „omisiune de denunţ…şi a promis coinculpatului K.A. că îi va procura armament în scopul deturnării unui avion în scopul trecerii frauduloase a frontierei R.S.R. Totodată, inculpatul D.M. a promis că va pleca şi el în străinătate cu avionul respectiv şi a fost înştiinţat despre faptele ce intenţionau a se săvârşi, însă nu a denunţat acest lucru.” Pe parcurs însă, D.M. s-a răzgândit şi nu numai că nu a mai procurat armamanetul pe care se obligase – ceea ce, trebuie să recunoaştem, era foarte greu în condiţiile respective -, dar s-a răzgândit şi în ceea ce priveşte plecarea peste graniţă alături de ceilalţi membri. Asta însă nu l-a scutit de urmări.

„…aerul din România pentru mine este otrăvit…”

Lui P.I., membru în grupul celor 7 arestaţi pe Aeroport, Securitatea i-a ridicat carnetul P.C.R. pentru a-l returna Comitetului municipal de partid Târgu-Mureş. După explicaţiile de rigoare cuprinse în adresa trimisă instituţiei, Securitatea mureşeană a avut grijă să insereze şi câteva pasaje semnificative din cuprinsul scrisorilor interceptate de la bătrânul pensionar, cel ce avusese sarcina ca la două zile după plecarea lor din ţară, să le expedieze părinţilor acestora. „Nu fiţi supăraţi pe mine, dar nu am altceva de făcut – scria P.I. părinţilor săi – aerul din România pentru mine este otrăvit, aşadar las România şi-mi caut liniştea într-o altă ţară…Pentru voi mă doare foarte tare că trebuie să vă las aici, dar ura mea faţă de regim este atât de puternică încât întrece această durere a mea…” T.C., membru U.T.C., scria şi el la adresa României cuvinte deloc măgulitoare. „…în această blestemată Românie – scria acesta părinţilor – mă simt de parcă aş fi un animal sălbatic domesticit, care fiind închis într-o cuşcă, îşi râvneşte libertatea, însă îi este aproape imposibil să fugă, deoarece îngrijitorul lui crud şi barele de fier îl păzesc cu severitate aşa cum suntem şi noi…” Ancheta Securităţii mureşene asupra celor 5, a mai pus în valoare faptul că „ei cunoşteau faptul că membrii grupului, în caz de nereuşită vor prăbuşi aeronava.” Era o circumstanţă deosebit de agravantă pentru întregul grup care va cântări şi ea greu atunci când se vor pronunţa sentinţele.

Sentinţele

Trebuie remarcat de la bun început, un lucru pe care l-am mai spus şi în prima parte a acestui articol, şi anume că întreaga anchetă a acestui caz, de la arestarea celor 7, produsă pe data de 8 septembrie 1971 şi până la pronunţarea sentinţelor, pe data de 14 octombrie 1971, totul s-a desfăşurat foarte operativ. Pe data de 5 octombrie 1971, întregul lot de 12 membri, a fost trimis în judecata Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti. Un complet format din cinci membri – colonel de justiţie militară Sitaru Valeriu în calitate de Preşedinte, lt.col. de justiţie Munteanu Fănică, în calitate de judecător şi coloneii Ştefănescu Marin, Ivan Constantin şi Florea Petre, în calitate de asesori populari – au pronunţat sentinţele. Condamnările pronunţate s-au situat între 12 şi 3 ani. Cele mai aspre pedepse le-au primit cei din grupul celor 7, în timp ce ceilalţi 5 membri, care se dovediseră mai cooperanţi în anchetă, au primit pedepse mai mici. Pe data de 18 octombrie 1971, toţi cei 12 se aflau deja depuşi în Penitenciarul Târgu-Mureş, loc unde urmau să-şi execute pedeapsa…şi să mediteze unde anume apăruse defecţiunea. Nu aveau de unde să ştie cine „sifonase” şi nici bănuieli măcar nu aveau. Ar fi interesant de ştiut, peste ani, dacă C.C., tânăra din Miercurea-Ciuc care se destăinuse unei prietene despre intenţia de a fugi peste graniţă, a prietenului ei, a avut vreodată remuşcări despre crasa inconştienţă pe care o dovedise în relaţia cu prietena ei, informatoare a Securităţii, cea care provocase tăvălugul de arestări de la Târgu-Mureş.

Nicolae BALINT

 

 

 

Vreau o țară ca afară

Marea mizerie din vămile patriei…

Casa de producţie „B and B-Cotroceni-Victoria(Secret)”, ne-a prezentat timp de două săptămâni un serial de capă şi şpagă din ciclul „Să vezi şi să nu crezi!” sau altfel spus, „Poveşti de adormit Mitzura”. În primul episod, am văzut cum tanti Mitza Biciclista şi nea Nelu Uşurelu făceau trafic cu ţigări prin vama Siret, fie cu bicicleta, fie cu maşina. Adică „fiecare după posibilităţi” sau, cum ar zice nea Niculae Moromete – un personaj drag mie pentru înţelepciunea lui – „fiecare după facultăţi.” Apoi, pe măsură ce episoadele se succedau ameţitor – Stamora-Moraviţa, Naidăş, Cruceni…şi ce-o mai urma – am văzut o desfăşurare de forţe menită să-ţi zburlească părul în cap, pe piept, pe picioare…adică peste tot. Am descoperit cu stupoare (?!), odată cu Preşedintele-jucător, ce hal de corupţie apasă pe umerii cu epoleţi (la vedere sau nu) din vămile patriei noastre. Părintele naţiunii ne crede ori naivi, ori iremediabil tâmpiţi. Cine v-a împiedicat vreodată să iniţiaţi şi să promovaţi o lege a ilicitului, aşa cum am avut noi cândva? Adică de când sunteţi Preşedinte, dv. care ştiţi tot ce mișcă în țara asta, ”râul, ramul…”, de la viaţa dublă a Motanului Felix, până la nebuniile Porumbacului Crin sau cotloanele în care se ascund escrocii internaţionali Nicolae Popa sau Haysam, chiar nu ştiaţi în ce hal de mizerie morală se scaldă vameşii şi poliţiştii noştri de frontieră? Nu ne insultaţi inteligenţa domnule Preşedinte. Acolo a fost aşa de când lumea şi pământul. Noi n-am avut niciodată un Giovanni Falcone sau un Dalla Chiesa, care să meargă până în pânzele albe şi cu orice risc, după nemernicii şpăgari susţinuţi de politicieni de diferite culori, dar de aceleaşi moravuri îndoielnie. Şi asta pentru că, indiferent de oamenii cinstiţi şi hotărâţi care nu mă îndoiesc că există și la noi, aceştia nu ar fi avut niciodată susţinerea politică necesară pentru a eradica „muşuroiul”. Indiferent cine a fost la putere în ultimii 21 de ani, a acceptat tacit „modelul”. S-au făcut că nu văd şi nu ştiu. Poate este chiar rentabil, atunci când şpaga se întoarce cu lopata şi se adună cu găleata. Sistemul piramidal al obţinerii şi (re)distribuirii şpăgii, nu s-a putut dezvolta decât cu voie de sus, adică de la putere. Organizată ca o veritabilă microintreprindere, pe principiul economic al „diviziunii sociale a muncii”, am văzut cum şpaga se aduna şi apoi pleca, „pe drum de seară” sau dis-de-dimineaţă, spre alte destinaţii. Şpagă, nu glumă, de vreme ce lucrătorii din vamă sau PCTF – cum îi spun actualii poliţişti de frontieră, foştii grăniceri de altădată – şi-au permis să-şi ridice ditai viloaiele de neam prost, fără cel mai elementar bun simţ şi frică de Dumnezeu, că de lege…ce să mai vorbim. În naivitatea mea, îndrăznesc să întreb, totuşi unde sunt TIR-urile? Adică alea cu ţigări şi cu legume-fructe de contrabandă. N-am auzit să se pomenească nimic despre ele până acum. Pentru că de aici se încasa adevărata şpagă. Aia multă, „fără număr, fără număr…”, de vreme ce o funcţie de şef de vamă costa 130.000 de Euro. Bănet, nu glumă. Mă gândesc amar, ca unul care cândva i-am cunoscut îndeaproape pe grăniceri…De la nevinovatele sticle de Coca-Cola, câte un pachet de Vegeta sau o cutie de cafea Ness, mai rar câte o carpetă cu „Răpirea din serai”, „Regele animalelor în junglă” ori „Natură moartă cu fazani”, comandate după preferinţele şi gusturile discutabile ale şefilor grăniceri de dinainte de 1989, cât de mult „am evoluat” (sau decăzut), adică la ditai găleţile doldora de valută, de azi. Se spune că pe timpul lui Uica Lae, Securitatea îi bătea pe unii să spună cu cine şi ce legături au avut. Apoi, când respectivii începeau să vorbească, aceeași Securitate nu mai ştia cum să-i facă să tacă. Tare mi-e teamă că, „strânşi cu uşa” de procurori, împricinaţii din ziua de azi, vor începe să vorbească mai mult decât ar trebui. Şi atunci cum vor fi potoliţi să tacă? Ei, oricum nu mai au nimic de pierdut. Ştiu că „sacrificarea” lor este una ritualică. Interese superioare (de partid) cer acest lucru. Da cu Schengen-ul cum rămâne? Credeţi că ăia nu s-au prins de şmecherie?

 

 

ASPECTE DIN ACTIVITAEA EDILULUI MUREŞEAN BERNÁDY GYŐRGY, ÎN PERIOADA DE DUPĂ 1918

A R G U M E N T

După cum prea bine ştim, miturile domină puternic istoria universală, dar și istoriile naționale şi locale, pentru că cea mai mare parte a istoriei s-a construit pe mituri. Fie că este sau nu necesar, unele mituri sunt demolate, altele mai puțin întemeiate, se construiesc şi le iau locul. Consider că este o anume dinamică a istoriei, mai puţin fastă şi cu consecinţe, în timp, greu de prevăzut, atâta timp cât istoria va fi manipulată politic, de oameni care au, de cele mai multe ori, prea puţine în comun cu ştiinţa istorică şi mai ales cu adevărul. Noile „construcții” se vor a răspunde unor nevoi pe care le resimt acut atât românii, cât și maghiarii din Transilvania – dar nu numai ei – şi reprezintă şi un anume tip de răspuns tendinţelor de globalizare a naţiunilor, tendinţe care se manifestă tot mai pregnant şi insidios.Dincolo de ceea ce înseamnă în fapt manipularea istoriei, există însă şi o cauză – să-i spunem obiectivă – nevoia de repere morale. Mitul însă păcătuiește prin faptul că are tendința de a supradimensiona calitățile personajului istoric devenit mit, pe când defectele sau scăderile sale, mai mari sau mai mici – în fond şi ele definesc anumite laturi ale personalităţii – sunt parțial uitate sau pur și simplu omise. Arhivele în general, iar în cazul de față arhivele mureșene, ne relevă, treptat, aspecte pe care le cunoaștem mai puțin sau chiar deloc şi care, coroborate cu informaţii din alte surse, ne pot contura imagini mult mai apropiate de conturul real al uneia sau alteia dintre personalităţile unui timp istoric. Avem dreptul, dar și obligația morală de a cerceta aceste informaţii și de a le prezenta „Sine ira et studio” (“Fără ură și părtinire”). O istorie adevărată înseamnă o istorie eliberată de prejudecăți și inhibiții, pe când o istorie selectivă nu folosește nimănui. Din această perspectivă, mi-am propus să abordez şi anumite aspecte mai puţin cunoscute din activitatea publică a edilului mureşean, dr. Bernády Győrgy (1864-1938).

1. BERNÁDY  GYŐRGY , OMUL TIMPULUI SĂU

Primarului mureşean Bernády Győrgy, farmacist şi jurist, om cu o bogată activitate edilitară, istoricii maghiari i-au acordat spaţii ample[1], mai ales atunci când se fac referiri la edificiile realizate în Târgu-Mureş, până la începerea Primului Război Mondial, cu trimitere directă și în mod deosebit, la monumentalul Palat al Culturii din Târgu-Mureş, clădire impozantă şi grandioasă în acelaşi timp. Însă această clădire, prin destinaţia ei iniţială, trebuia să aibă un anume rol cultural în defunctul Imperiu Austro-Ungar. Palatul Culturii fusese realizat cu eforturi materiale considerabile, în timpul primului mandat de Primar, pe care Bernády Győrgy îl exercitase între 1902-1913. Despre rolul acestui edificiu, construit între 1911-1913, profesorul Traian Popa făcea însă, la începutul deceniului trei al secolului trecut, o observaţie deosebit de explicită, scriind, citez: „Scopul acestor palate culturale era să concentreze forţele culturale maghiare, cu excluderea confesiunilor şi a naţionalităţilor cari luptă împotriva integrităţii statului.”[2] În acelaşi context, Popa mai arăta că în anul 1907, în Camera Deputaţilor din Budapesta, politicienii maghiari insistaseră asupra rolului concret al acestor instituţii întrucât, citez: „…avem nevoie (argumentau acei politicieni citați de Popa – n.a.) de un tratament şi un mijloc care să asimileze prin cultură, toate elementele şi clasele sociale care formează statul.”[3] Această idee, era de altfel afirmată anterior şi de Aurel Filimon, bibliotecar şi apoi director (1922-1940) al Bibliotecii orăşeneşti din Târgu-Mureş[4]. Este în mod evident şi neîndoios, o poziţie exclusivistă a statului austro-ungar, iar activitatea Primarului Bernády din primul său mandat, se circumscrie acestui obiectiv urmărit de stat, şi care era atât de clar enunţat în 1907 de politicienii maghiari.[5]  Acest fapt nu scade cu nimic din meritele edilitare ale dr. Bernády Győrgy, care va obţine un nou mandat de Primar, între 1926-1929, în timpul Regatului României. De altfel, un alt istoric roman, Traian Duşa, într-o carte a sa, referindu-se la Primarul maghiar, va sublinia, citez: “…om cu vederi liberal-democratice, plin de iniţiative şi personalitate, care a arătat necesitatea unei astfel de construcţii în care să funcţioneze Conservatorul oraşului, biblioteca publică, o sală pentru spectacole de teatru, operă, concerte, galerii de artă, cinematograf, etc..”[6]  Este însă o abordare incompletă, pentru că interesul profesorului Duşa s-a focalizat doar pe destinaţia de după 1918 a Palatului Culturii din Târgu-Mureş şi nu abordează câtuşi de puţin obiectivul iniţial al construcţiei. Ţinând seama de timpul (şi locul) când îşi publica cartea profesorul Traian Duşa – 1970, la Târgu-Mureș – este însă lesne de înţeles, că tratarea anumitor subiecte se făcea “cu menajamente”, pentru a nu sensibiliza – în opinia regimului comunist – buna înţelegere româno-maghiară. Pentru a înţelege pe deplin personalitatea Primarului Bernády Győrgy, personal consider că este foarte important ca ea să fie abordată şi din perspectiva exercitării celui de-al doilea mandat al său, respectiv cel dintre anii 1926-1929, dar şi după încheierea mandatului, întrucât Bernády a rămas în continuare o personalitate politică importantă. În Fondul personal Bernády Győrgy[7], am putut consulta foarte multe documente în limba română, întrucât o parte importantă ca număr dintre documentele arhivate, sunt şi în limba română. Este vorba, în special, despre unele procese-verbale ale şedinţelor Consiliului municipal, procese-verbale ale unor negocieri purtate de către anumiţi lideri politici maghiari cu anumite partide româneşti, referate asupra unor chestiuni administrative, constatări, mandate şi împuterniciri, chiar şi ciorne ale unor discursuri pe care Primarul Bernády Győrgy le-a susţinut cu unele ocazii festive. Documentele sunt interesante, instructive şi…edificatoare. Edificatoare pentru perspectiva pe care ţi-o oferă în înţelegerea a ceea ce a înseamnat şi înseamnă compromisul politic şi limitele lui, precum şi a impactului acestuia în sferele vieţii publice. Sunt edificatoare şi pentru înţelegerea unei laturi mai puţin relevate a politicianului maghiar, dr. Bernády Győrgy.

2. LEGEA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI – ÎNTRE „CERERE ŞI OFERTĂ”. AU NEGOCIAT CU LIBERALII….ŞI AU IEŞIT PE LISTELE PARTIDULUI POPORULUI

În noiembrie 1925, Partidul Naţional Liberal şi reprezentanţii bisericilor minoritare negociau discret chestiuni legate de Legea învăţământului particular. Episcopul romano-catolic G.K. Majláth, dr. Elemer Gyárfas, consilier romano-catolic, dr. Juliu Illés, consilier de episcopie reformată şi dr. L. Mikó, secretarul Bisericii Unitariene, au fost reprezentanţii bisericilor minoritare la negocierile din noiembrie 1925. În acelaşi timp, Partidul Maghiar prin liderii săi – Bernády Győrgy fiind unul dintre aceştia – va face şi el complicate jocuri politice[8]. Din partea liberalilor, au fost desemnaţi I. Valaori, secretar de stat, P. Gârboviceanu, deputat şi raportor al Legii învăţământului particular, Nae Dumitrescu, director general al învăţământului particular şi Alexandru Peteancu, inspector general. Potrivit celor convenite între cele două părţi, acestea urmau să se sprijine reciproc la momentul dezbaterii în parlament a acestei legi, susţinând în comun introducerea a 19 prevederi noi, la legea deja elaborată în proiect. Astfel, una dintre cele mai importante prevederi din cele 19, susţinută de partea maghiară, se referea la faptul că bisericile minoritare maghiare ţineau ca legea să prevadă expres posibilitatea de a sprijini în număr nelimitat şcoli confesionale, „conform necesităţilor, pentru învăţământul primar şi secundar.”[9] Nu le era însă permis bisericilor minoritare – şi acest lucru le fusese impus de partea română – să susţină şcoli normale şi universităţi. În schimb, liberalii, mai negociaseră – dincolo de limba de predare „care se fixează de susţinătorul fiecărei şcoli” – ca limba română să fie obligatorie a fi învăţată şi ea, iar – Atenţie! – Istoria Românilor şi Geografia României să se predea în limba română. La examenul de intrare în clasa a V-a secundară, elevii acestor şcoli urmau să susţină examen şi la limba română, precum şi la Istoria Românilor şi Geografia României. Se mai prevedea totodată că, citez: „profesorii şi învăţătorii sunt obligaţi ca în termen de 5 ani a da examenul de limba română.”  Negocieri aveau să se poarte şi în ianuarie 1926. Alţi protagonişti, alte chestiuni. Din partea Partidului Maghiar, au participat Bernády Győrgy, deputat, precum şi conţii Arthur Teleki, Mihail Toldolaghy şi dr. Arpad Paál, ce ereau împuterniciţi, citez: ”a face învoieli definitive”[10]. Din partea PNL, participa la negocieri Tancred Constantinescu, deputat. Se specifica de la bun începutul protocolului încheiat, că toate cele convenite între cele două părţi, reprezintă “o acţiune comună în cadrul intereselor ţării”[11]. Se mai convenise ca, citez “orice acţiune iredentistă din partea minorităţilor, în special maghiară, să fie exclusă…”[12] Cele două părţi – care urmau să acţioneze în spiritual celor convenite – hotărâseră ca la alegerile judeţene, în judeţele cu majoritate maghiară, Partidul Maghiar va avea un număr proporţional cu numărul alegătorilor unguri, “fără însă ca jumătate plus unul din numărul total al consilierilor, să înceteze de a fi români”, iar “în judeţele în care maghiarii sunt minoritari, ei vor avea o parte proporţională din numărul membrilor aleşi.”[13] Prevederi foarte clare, care nu lăsau loc de echivoc s-au convenit şi pentru alegerile de la Camera Deputaţilor şi Senat. Cele convenite însă cu liberalii au rămas literă moartă. În cele din urmă, simţând de unde “bate vântul schimbării”, Partidul Maghiar a încheiat şi în judeţul Mureş, un cartel electoral cu Partidul Poporului, condus de mareşalul Averescu. Bernády Győrgy, va deveni deputat de Mureş, iar contele Arthur Teleki, senator de Mureş, ambii pe listele…Partidului Poporului[14]. Ca “bonus”, Bernády Győrgy va prelua însă şi mandatul de Primar al oraşului Târgu Mureş, până în 1929. Un mandat care, aşa cum vom vedea, n-a fost deloc unul uşor.

3. O ACUZAŢIE GRAVĂ ŞI….O DEMISIE DEMNĂ

Primariatul lui Bernády Győrgy, avea să înceapă sub auspicii relativ bune. Pe data de 30 ianuarie 1926, Guvernul liberal trimisese Prefecților de județe, o adresă prin care li se aducea la cunoștință faptul că, citez: „…s-a hotărât colaborarea cu cu Partidul Maghiar în tot Ardealul şi Banatul. Bazele colaborării sunt următoarele…”[15] În conţinutul adresei respective erau enumerate cele convenite, precum şi indicaţia ca Prefectul, în calitate de reprezentant al Guvernului în teritoriu, să-şi dea tot concursul în acest sens. În martie 1926 însă, liberalii au părăsit puterea, dar guvernul format de generalul Averescu, a dispus colaborarea cu Partidul Maghiar pe aceleaşi baze ce erau cuprinse în adresa anterior menţionată. În schimb, relaţiile Primarului Bernády cu anumiţi consilierii, erau destul de încordate. S-a ajuns până acolo încât, unele şedinţe să fie suspendate, altele nu au mai avut loc din lipsă de cvorum, în alte şedinţe s-a ajuns să se profereze grave acuzaţii la adresa Primarului, iar în urma unei ședințe tensionate, Primarul însuşi a ajuns să sesizeze Ministerul de Interne pentru ca acesta din urmă să facă o anchetă în Primărie. Spre exemplu, unul din cazurile cele mai mediatizate în presa mureşeană a timpului, a fost cel al lui Victor G. Maior. Om politic mureșean, acesta lansa în 1926 o gravă acuzaţie la adresa Primarului Bernády. Potrivit lui Maior, Bernády ar fi dispus, în calitatea oficială pe care o avea în cadrul defunctului Imperiu Austro-Ungar, alcătuirea în urmă cu zece ani (1916) a unei liste cu intelectualii românii din Târgu Mureş şi judeţ – lideri de opinie – care urmau să fie arestaţi şi spânzuraţi imediat ce Regatul României ar fi intrat în război împotriva Puterilor Centrale. În timpul Imperiului Austro-Ungar, Victor G. Maior a fost notar cercual în Cerghidul Mic, judeţul Târnava Mică şi în această calitate îl cunoscuse pe Bernády. Atunci când însă lansa grava acuzaţie la adresa omului politic Bernády Győrgy, Maior era preşedintele Camerei Agricole Mureş şi un cunoscut om politic local[16]. Această acuzaţie la adresa primarului mureşean era lansată în presă şi în acelaşi timp era însoţită şi de demisia lui Maior din funcţia ce o deţinea. „Nu mă pot identifica cu acţiunile D-lui Primar (Bernády – n.a.) care, după părerea mea – scria Maior în demisia sa – în mod direct sau indirect, nu importă, urmăreşte o tendinţă de a compromite statul…Nu pot aproba direcţiunea ascunsă, care fatalmente constrânge pe cei mai buni şi eminenţi funcţionari români să renunţe la funcţiunile ce le aveau la primărie, nemaiputând tolera atmosfera încărcată ce s-a creat şi le impune încătuşarea sentimentelor patriotice”. Pentru a se face lumină în acest caz, odată cu demisia sa, Maior cerea, să fie audiaţi în calitate de martori şi cei 35 de români arestaţi[17]. Victor G. Maior mai cerea să fie audiat şi un martor cheie, căpitanul de jandarmi Varga Ludovic, cel care-i arestase din ordinul lui Bernády, pe cei 35 de români[18]. Contextul în care Maior făcea aceste afirmaţii era unul deosebit de încărcat, care risca să se deterioreze şi mai mult. În urmă cu doi ani, mai mulţi funcţionari ai fostului Imperiu Austro-Ungar, refuzaseră să depună jurământul de credinţă faţă de statul român şi ca urmare au fost concediaţi de autorităţi. Lezat probabil de acuzaţiile care i se aduseseră şi de bănuielile care planau asupra sa, Bernády s-a adresat Ministrului de Interne pentru a dispune o anchetă şi a-şi proba nevinovăţia. Concluziile rezultate au fost cuprinse în raportul de anchetă nr. 105 din 1926. Investigaţiilor făcute la Târgu Mureş de inspectorul general din minister, Victor H.Starrak, l-au determinat pe Directorul General din Ministerul de Interne, C.Caloianu să-i aprobe lui Bernády Győrgy să deschidă proces de calomnie împotriva lui Victor G. Maior. Procesul lung şi anevoios, derulat pe parcursul a doi ani, 1926-1928, i-a dat în cele din urmă câştig de cauză lui Bernády Győrgy, deşi multe aspecte ale acestui caz au rămas neelucidate. În ordonanţa definitivă a Tribunalului Mureş, se spunea sec: „ Bernády Győrgy a fost aflat nevinovat”. Chiar Bernády, politician abil, declarase în cuprinsul anchetei făcute de trimisul din Ministerul de Interne, citez: „…Pentru faptele mele de atunci (1916 – n.a.), chiar şi în ipoteza că nu mi-aş fi făcut datoria, ori am abuzat de atribuţiile mele, nu mai pot fi răspunzător. Din partea Ungariei nu, fiindcă nu mai sunt supus ungur, iar din partea României nu, fiindcă atunci eram supus ungur şi fapta era comisă în Ungaria…”[19] Inteligent răspuns, trebuie să recunoaştem.

4. O ATITUDINE DISCUTABILĂ. CONSILIUL MUNICIPAL LA UN PAS DE DIZOLVARE

Om cu merite certe pe linie edilitară, aflat însă la o vârstă relativ înaintată, dar un politician naţionalist foarte abil şi uşor versatil, Bernády a ştiut întotdeauna să iasă cu bine din situaţiile delicate. Foarte calm şi stăpân pe sine, a evitat polemicile tensionate cu mult tact. Fie, pur şi simplu nu s-a lăsat angrenat în unele dintre ele, fie a părăsit şedinţele sau chiar…şi-a mai luat câte un concediu de odihnă şi a plecat în străinătate, provocând furia mai marilor din administraţia centrală, de la Bucureşti. În şedinţa solemnă din decembrie 1926, din Palatul Primăriei, consilierii români îl dăduseră la început „lipsă la apel” pe Primar. Se aşteptau la acest lucru. Nu ar fi fost pentru prima oară. Iar acum, ţinând seama şi de semnificaţia momentului – 1 Decembrie – nu ar fi fost ceva chiar ieşit din comun. Dar nu mică le-a fost mirarea atunci când, la puţine momente după începerea şedinţei, Primarul şi-a făcut apariţia într-un tradiţional port popular maghiar. Calm şi degajat, Bernady a ţinut să rostească un mesaj, citez: „M-am prezentat la această sărbătoare, ca să dovedesc în mod neîndoielnic că doresc să fiu părtaş în soarta hărăzită…Prin prezenţa mea, am dorit să dovedesc în mod neîndoielnic, aceea că mă încorporez acestui Stat şi mă străduiesc a-mi împlini în mod cinstit toate datorinţele…”[20] Prin gestul său, de prezenţă, dar şi prin conţinutului mesajului, Primarul dr. Bernády Győrgy, dorea să pună capăt speculaţiilor unor consilieri locali, dar şi ale unor politicieni români, conform cărora nu ar fi fost loial statului român. În mesajul său către suveran, Bernády declara, citez: „Golesc acest pahar pentru Maiestatea Sa, Regele Ferdinand I, întemeietorul templului înţelegerii şi rog pe Atotputernicul, ca să-l ţină sănătos…”[21] Din păcate, în 1927, Ferdinand I – „Întregitorul”, cum a intrat el în istorie – a decedat lăsând Regatul într-o gravă criză dinastică, provocată de renunţarea la tron a prinţului moştenitor Carol. Pe data de 7 decembrie 1927, Prefectul de Mureș, Ioan Vescan, îi adresase un raport ministrului de Interne, dr. Al. Vaida-Voievod, în legătură cu plecarea în concediu a lui Bernády, fără ca acesta din urmă să aibă aprobare. Primarul plecase în concediu pe data de 2 decembrie 1928, la Budapesta, urmând ca de acolo să plece apoi la Viena. Depusese cererea de plecare în concediu, dar nu mai aşteptase aprobarea acestuia, fapt ce provocase iritarea Prefectului. Acesta din urmă era nemulţumit nu numai de faptul că Primarul plecase în concediu fără aprobare, ci şi pentru că acesta neglijase total două chestiuni majore. Era vorba despre dezbaterea bugetului Primăriei pe anul 2009 şi aprobarea descărcării de gestiune pe anul 1927. Prefectul, îi cerea ministrului să-l delege pe inspectorul general administrativ Dumitru Tomescu, din minister, citez: „să asiste la şedinţa Consiliului municipal, din 14 decembrie 1928, ora 16,00…şi întrucât va fi cazul, să îndeplinească (D.Tomescu – n.a.) formalităţile legale pentru dizolvarea Consiliului…”[22] Inspectorul Tomescu – devenit un obişnuit al locului, întrucât mai făcuse anchete la Mureş şi anterior – a venit, dar i-a convocat pe consilieri şi pe Primar, într-o şedinţă extraordinară, abia pentru data de 3 ianuarie 1929. „…Am onoarea a vă ruga – scria inspectorul Tomescu în convocatorul de şedinţă – să binevoiţi a vă prezenta şi a ne da relaţiuni asupra chestiunilor notate alăturat, în ziua de 3 ianuarie 1929, ora 16,00, în sala de şedinţă a Consiliului din localul Primăriei.”[23] Tomescu mai ataşase la chemări şi câte un chestionar cu câte 5 întrebări, la care dorea răspunsuri foarte clare şi la obiect. Însă Tomescu, trimisese convocările de şedinţă prin Prefectura Poliţiei, fapt mai puţin obişnuit potrivit uzanţelor administrative ale timpului. Acest gest, a provocat reacţia Primarului Bernády care s-a simţit lezat. „Pentru ce – îi scria Bernády lui Tomescu – nu aţi binevoit domnule inspector general a trimite Primăriei spre înmânare adresele destinate…şi pentru ce a trebuit ca dv. domnule inspector general, să interveniţi în interesul înmânării acestora la Prefectura Poliţiei?”[24] Şedinţa care a urmat, a fost una foarte aprinsă – ca mai toate şedinţele din Primărie – dar s-a încheiat într-o atmosferă paşnică. Consiliul nu a fost dizolvat, dar nici Tomescu nu a primit răspuns la toate problemele. Avea să mai vină până la sfârşitul mandatului de Primar al lui Bernády, încă de două ori, dar şi după aceea, când Primăria va fi preluată de Emil Aurel Dandea. O situaţie similară mai existase însă şi în data de 14 mai 1928. Tomescu venise şi atunci, cercetase problemele din Primăria mureşeană condusă de Bernády şi concluzionase că, citez: „există un serios diferend…unii consilieri nu mai au încredere în dl. Primar Bernády”, arătând faptul că la momentul respectiv, dizolvarea Consiliului nu este posibilă întrucât scria el, citez: „…numărul celor care manifestă neîncredere în Primar nu atinge 2/3 legale.”[25] În respectiva situaţie, potrivit prevederilor Legii administraţiei publice, dizolvarea Consiliului nu a fost posibilă. În şedinţa anterioară, cea din 8 mai 1928, Primarul Bernády fusese şi atunci pus în situaţii delicate trebuind să dea diverse explicaţii pe marginea unor probleme controversate. La şedinţa respectivă, cel mai vehement se dovedise a fi consilierul Aurel Baciu, din partea ţărăniştilor. Acesta, pe un ton ridicat, şi în prezenţa aceluiaşi inspector Tomescu, îi ceruse Primarului Bernády să răspundă punctual la câteva probleme de interes comun. Baciu cerea să se facă publice rezultatele anchetei asupra vechiului Consiliu al Primăriei, anchetă care – în opinia sa – ar fi fost tergiversată de actualul Primar. Baciu ridicase tot atunci, problema datoriei de 60.000 de lei, pe care o avea faţă de Primărie, ziarul local de orientare liberală „Viitorul Mureşului”, precum şi chestiunea legalităţii „în problema furnizării în mod gratuit (de către Primărie – n.a.)  a curentului electric pentru Biserica reformată…” Şi tot el, Baciu, avocat de meserie, solicita ca Prefectul de Mureş, care se mutase cu locuinţa în Palatul Primăriei, să fie evacuat întrucât, spunea el, citez: „..actualul domn Prefect a sfidat acest Consiliu şi s-a mutat în Palatul Primăriei chiar atunci când Consiliul hotăra că nu admite ca cineva să se mute cu locuinţa în Palatul Primăriei.”[26] În apărarea Prefectului, a intervenit consilierul maghiar Andrei Ugron, care a declarat, citez: „Domnul Prefect nu a voit să rechiziţioneze locuinţă pentru a cruţa o familie de mizeriile rechiziţionării…”[27] Consilierul Aurel Baciu l-a atacat virulent, dar în lipsă, pe Tancred Constantinescu (1878-1951), om politic liberal, fost deputat şi senator de Mureş, fost secretar de stat şi apoi ministru al Industriei şi Comerţului (1923-1926), văzut foarte des prin Primăria mureşeană. Baciu îl acuza pe acesta de, citez: „amestec în treburile Primăriei şi ale Consiliului”, spunând despre el că „este nesuferit în acest oraş.”[28] Nici Primarul Bernády, personal, n-a fost cruţat. Consilierul Adrian Popescu l-a acuzat de „ambiţii bolnăvicioase.” Calm şi argumentat, Primarul a replicat, citez: „în urma acestei ambiţii, sunt zilnic în birou de dimineaţa până seara şi lucrez în interesele municipiului, neglijând interesele mele particulare…”[29] La doi ani după moartea sa, pe data de 3 mai 1940, printr-o decizie semnată de Primarul din Târgu-Mureş, medic general dr. Eugen Curta, văduva dr. Bernády Győrgy era înştiinţată de faptul că strada “Sfântu Gheorghe” din oraş, urma să se numească “Strada Primar dr. Bernády Győrgy”, ca urmare a meritelor edilitare ale fostului edil.[30] Este o dovadă a faptului că dincolo de anumite atitudini discutabile din unele momente ale vieţii sale, prevalaseră totuşi meritele.          

BIBLIOGRAFIE

– N. Balint în Magazin istoric, an XL, nr. 7 (472)/ iulie 2006. 

– T. Bosoancă şi Ilarie. Gh. Opriş, Alegerile parlamentare din judeţul Mureş (1919-1939), Editura Ardealul, Târgu-Mureş, 2004.

– I. N. Ciolan şi colectiv, Transilvania – istorie şi dăinuire românească. Documentele oficiale confirmă, Editura Sirius, Bucureşti.

– T. Duşa, Palatul Culturii din Târgu-Mureş, Editura Meridiane, Bucureşti, 1970.

– A. Filimon, în Boabe de grâu, an II, nr. 2, februarie 1931.

– Nagy Miklos Kund, Bernády Győrgy emlékezete, Editura Impress, Târgu-Mureş, 1999.

– Pál-Antal Sándor, Indicatorul istoric al străzilor, pasajelor şi pieţelor din Târgu-Mureş, Editura Mentor, Târgu-Mureş, 1997.

– T. Popa, Monografia oraşului Târgu-Mureş (volum reeditat, apărut iniţial în 1932, la Tipografia Corvin din Târgu-Mureş), Editura Ansid, Târgu-Mureş, 2005.

– SJMAN (Serviciul Judeţean Mureş al Arhivelor Naţionale), Fond personal Bernády Győrgy din Târgu-Mureş, 1896-1940 (Dosar 39/1925; Dosar 43/1926; Dosar 44/1926; Dosar 61/1927; Dosar 67/1927; Dosar 64/1928; Dosar 65/1928; Dosar 69/1929; Dosar 70/1929; Dosar 89/1940).

---

[1] A se vedea în acest sens culegerea de texte în limba maghiară (ce cuprinde şi câteva texte în limba română), realizată de Nagy Miklos Kund, Bernády Győrgy emlékezete, Editura Impress, Târgu-Mureş, 1999.

[2] T. Popa, Monografia oraşului Târgu-Mureş (volum reeditat, apărut iniţial în 1932, la Tipografia Corvin din Târgu-Mureş), Editura Ansid, Târgu-Mureş, 2005, p. 287.

[3] Ibidem.

[4] Aurel Filimon, în Boabe de grâu, an II, nr. 2, februarie 1931, pp.98-104.

[5] Această atitudine este deosebit de sugestiv evidenţiată de Ioan N. Ciolan şi colectiv, Transilvania – istorie şi dăinuire românească. Documentele oficiale confirmă, Editura Sirius, Bucureşti, pp. 119-131.

[6] T. Duşa, Palatul Culturii din Târgu-Mureş, Editura Meridiane, Bucureşti, 1970, p. 16.

[7] SJMAN, Fond personal Bernády Győrgy din Târgu-Mureş, 1896-1940, nr. inventar 1366.

[8] Despre complicatele jocuri politice din acea perioadă, vezi T. Bosoancă şi Ilarie. Gh. Opriş, Alegerile parlamentare din judeţul Mureş (1919-1939), Editura Ardealul, Târgu-Mureş, 2004,  pp. 58-65.

[9] SJMAN, Fond citat, dosar 39/1925, ff. 2-3.

[10] SJMAN, Fond citat, dosar 43/1926, f. 1.

[11] Ibidem, f. 3.

[12] SJMAN, Fond citat, dosar 43/1926, f. 3.

[13] Ibidem, f. 4.

[14] T.Bosoancă şi Ilarie Gh. Opriş, op.cit., p. 64 şi p. 202.

[15] SJMAN, Fond citat, dosar 44/1926, f. 1.

[16] Vezi în acest sens T. Bosoancă şi Ilarie Gh. Opriş, op. cit., pp. 64-65. 

[17] O plăcuţă comemorativă, cuprinzând numele acestor 35 de fruntaşi români arestaţi în 1916, din ordinul lui Bernády Győrgy – comite suprem (prefect) la vremea aceea – se află instalată actualmente pe Prefectura Mureş, fiind refăcută şi reaşezată în 2003, după ce anterior, în anul 1940, fusese distrusă de trupele hortyste.    

[18] SJMAN, Fond citat, dosar 70/1929, ff. 1-2; Conţine declaraţia lui Varga Ludovic (Lajos, cum apare în declaraţia de la dosar), dată în favoarea Primarului Bernády, la Budapesta, declaraţie prin care arată împrejurările arestării şi internării la Sopron, a protopopului ortodox, Ştefan Russu din Târgu-Mureş.   

[19] Situaţiei celor 35 de români arestaţi în 1916 din ordinal dr. Bernády Győrgy – un caz faţă de care luase atitudine Victor G. Maior, în 1926 – i-am dedicat un amplu articol, publicat în revista Magazin istoric, an XL, nr. 7 (472)/ iulie 2006, pp. 24-25. 

[20] SJMAN, Fond citat, dosar 61/1927, f. 6.

[21] Ibidem, ff. 7-8.

[22] SJMAN, Fond citat, dosar 67/1927, f 1.

[23] SJMAN, Fond citat, dosar 69/1929, f. 1.

[24] Ibidem, f. 8.

[25] SJMAN, Fond citat, dosar 65/1928, f. 2.

[26] SJMAN, Fond citat, dosar 64/1928, f. 2.

[27] Ibidem, f. 4.

[28] Ibidem, f. 2.

[29] Ibidem, f. 4.

[30] SJMAN, Fond citat, dosar 89/1940, f. 1; A se vedea şi  Pál-Antal Sándor, Indicatorul istoric al străzilor, pasajelor şi pieţelor din Târgu-Mureş, Editura Mentor, Târgu-Mureş, 1997, p. 72.