România din suflet

România o purtăm mereu cu noi. În suflet, în felul de a fi, de a gândi, de a simți…Nu sunt cuvinte mari, sunt simțămintele firești ale oricărui român de bună credință, deși alții – în fond niște renegați și frustrați – încearcă de ani buni a ne sădi în suflete ”florile răului”, picurând otrava neîncrederii în noi, românii, și în România, o țară descrisă în fel și chip, ca sursă a tuturor relelor posibile. Mergeți la țară și, acolo unde mai există țărani adevărați, veți descoperi România în tot ceea ce are ea fundamental: toleranță, bunătate, credință în Dumnezeu, dragoste de om și de natură, ospitalitate…Acestea și multe altele sunt darurile făcute nouă de Dumnezeu, sunt cele ce ne-au asigurat existența în istorie și în vremuri potrivnice, de grea cumpănă. Aceasta este matricea noastră spirituală. Asta poartă în suflet românii, uneori chiar fără să știe. Deseori află acest lucru, prea tîrziu. Abia atunci când după peregrinări de 40-50 de ani sau chiar mai mult, prin lumea largă, se întorc acasă mânați de un sentiment inexplicabil. Vin să moară aici și să fie îngropați în pământul care i-a zămislit. Într-un gest de împăcare supremă cu ei și cu Dumnezeu. Pentru că orice ar face și oriunde s-ar duce, poartă mereu România cu ei, în suflet.

Operațiuni speciale în Călimani

Câțiva mureșeni curajoși s-au retras în apropierea Munților Călimani și au încercat timid să constituie o formă de rezistență anticomunistă. Aveau avantajul cunoașterii zonei montane, dar erau slab pregătiți și dotați cu armament. Zona a fost împânzită cu informatori deghizați în ciobani și milițieni deghizați în pădurari. La toate acestea s-au adăugat însă teama și suspiciunea celor urmăriţi faţă de de localnicii din zonă, fapt care le-a îngreunat intențiile, iar acțiunile conjugate ale Securității și Miliției mureșene aveau să le zădărnicească orice acțiune eficientă.

Cum poate suplini devotamentul, lipsa de pregătire

Partidele politice ale căror elemente activau încă în clandestinitate, anumite personalități locale sau naționale, dar în mod deosebit rezistența din munți – mai mult sau mai puțin coagulată – au reprezentat doar câteva din obiectivele muncii informative și a măsurilor de anihilare corespunzătoare preconizate de Securitatea mureșeană. Puținii profesioniști care au mai fost păstrați în noul sistem au fost și cei care au organizat măsurile de contracarare ale opoziției. Mai ales în primii ani de la înființarea ei, Securitatea mureșeană – ca dealtfel în întreaga țară – a trebuit să facă față unor probleme complexe. Lipsiți în bună parte de rețele informative, dar mai ales lipsiți de o pregătire corespunzătoare și experiență în domeniu, însă devotați cauzei “luptei de clasă”, lucrătorii din Securitatea mureșeană au suplinit lipsa lor de experiență, cu perseverența și devotamentul față de cauză. Încadrată mai ales la eșalonul de comandă locală într-o proporție covârșitoare cu elemente provenite din rândul minorităților etnice, agramatismul, stângăcia și precaritatea pregătirii lucrătorilor din Securitate mureșeană se relevă treptat din studierea corespondenței întocmite și purtate între diferitele eșaloane ale Securității teritoriale.

PNL Mureș – o filială atent supravegheată

Prin ordinul nr. 112/69172 din 8.12.1948 al Direcției Generale a Securității Poporului (DGSP), se transmitea Serviciului de Securitate din Târgu-Mureș – prin Regionala de Securitate Cluj – ordinul circular nr. 1 din 11.12.1948. Prin acest ordin se atrăgea atenția serviciului local de securitate asupra necesității supravegherii în mod deosebit a activității PNL Mureș. Mai marii de la București cereau intensificarea muncii informative și totodată să să li se raporteze săptămânal “cine sunt persoanele de încredere din teritoriu însărcinate să raporteze la centru (PNL București – n.a.), rezultatele activităţii lor în teritoriu, ce instrucţiuni li s-au dat de la Bucureşti, deplasările şi activitatea lor după primirea instrucţiunilor de la Bucureşti”. Promptă, pe data de 27.03.1949, cu adresa nr. 1/3990, Securitatea mureşeană raporta la Bucureşti, prin intermediul Regionalei Cluj căreia i se subordona ierarhic, faptul că “am organizat o reţea informativă, dând instrucţiuni informatorilor în această problemă pentru a putea urmări cât mai aproape activitatea acestora (delegaţilor PNL din teritoriu – n.a.)…”. În iunie 1949, Centrala Securităţii de la Bucureşti transmitea Serviciului de securitate din Târgu-Mureş că PNL Bucureşti a instruit special şi trimis în teritoriu un delegat care să ia legătura cu mai multe filiale din Transilvania. Mai mult decât atât, se indicau Securităţii mureşene şi persoanele locale care urmau să fie contactate: “…maior Bătrânu din Târgu-Mureş, Oprea Vasile din Târgu-Mureş, colonel în rezervă, Gradu Ioan, Tudor Ioan din Târgu-Mureş…“. Este evident că Centrala Securităţii de la Bucureşti reuşise să obţină date detaliate chiar din structura de conducere a PNL Bucureşti pe care o penetrase informativ.

Vasile Netea căutat de Securitate

Periodic, Securitatea mureşeană primea de la Centrala Securităţii din Bucureşti (DGSP) tabele nominale cu persoanele care – în situaţia că ar fi ajuns în raza ei de responsabilitate – trebuiau localizate, apoi urmărite pentru a li se stabili contactele locale şi ulterior arestate. Profesori universitari, generali şi ofiţeri superiori, oameni politici, oameni de cultură se aflau pe aceste liste întocmite la centru ca urmare a faptului că, în diverse momente ale activităţii lor – anterioare instaurării regimului comunist – cei în cauză avuseseră atitudini anticomuniste. Printre cei urmăriţi general, am remarcat astfel câteva nume şi funcţii sonore: generalul Mihail Voicu, fost comandant al Diviziei 14 infanterie, Ovidiu Vlădescu, profesor universitar, Gheorghe Manoliu, fost comandant al Diviziei 4 Munte, Gheorghe Cretzeanu, fost director de bancă în Bucureşti, Dumitru Negel, fost mareşal al Curţii Regale…însă Securitatea mureşeană întocmea şi ea propriile ei liste. Astfel, în dosarul cu problema “Bande” (1948), în adresa cu nr. 1/16051 din august 1949, întocmită de Serviciul local de securitate din Târgu-Mureş, printre mai mult sau mai puţin anonimii Covrig Vasile din Vătava (implicat în mişcarea legionară), Toderic Gheorghe, tot din Vătava, care se făcea vinovat de legături cu Covrig Gheorghe sau de urmăritul Cristea Petru din Topliţa care se făcea vinovat de împuşcarea în 1946 a doi funcţionari din Gărzile Populare, am remarcat şi numele omului de cultură mureşean Vasile Netea. Motivul? Netea, potrivit menţiunilor Securităţii mureşene, “la afirmaţiile (care ?) făcute de Toderic, s-a ataşat… (Netea – n.a.) a fost semnalat la locul numit Poiana Rusca din munţii Răstoliţei”. Nimic altceva, niciun alt cap de acuzare serios şi fundamentat, decât că ar fi împărtăşit probabil anumite afirmaţii ale unui oarecare Toderic Gheorghe. Prea puţin, din punctul meu de vedere. Suficient însă din punctul de vedere al Securităţii. Se cuvine însă menţionat faptul că, în zona Mureşului, Netea era cunoscut ca un politician activ care, e drept, trecuse prin două partide, PNL şi Frontul Renaşterii Naţionale. În plus, mai era şi finul unui alt “proscris” al timpului, Emil Aurel Dandea.

Operaţiunea “Pădurarii”

Marea problemă de la începutul deceniului cinci a Securităţii mureşene o reprezenta rezistenţa din zona Munţilor Călimani, care însă era insuficient coagulată la momentul respectiv, dar pe cale de se organiza şi a deveni eficientă. După ce au fost identificaţi anticomuniştii care luaseră calea muntelui şi contactele locale ale acestora, Securitatea mureşeană a trecut la întărirea posturilor de miliţie de pe Valea Mureşului, precum şi la trimiterea unui număr de 7 informatori deghizaţi în ciobani, la anumite stâne pentru a putea urmări şi raporta eventualele mişcări ale fugarilor. Mai mult chiar, Securitatea mureşeană – cu ajutor de la Bucureşti – a iniţiat organizarea şi lichidarea acestor rezistenţe (sporadice) din zona Călimanilor. Pe data de 13 septembrie 1949, a sosit de la Bucureşti căpitanul Eugen Alimănescu (Direcţia Generală a Miliţiei), care împreună cu căpitanul de miliţie Ioan Sasu (comandantul Miliţiei Judeţului Mureş) şi sublocotenentul Constantin Radu din partea Serviciului de securitate Târgu-Mureş au convenit măsurile ce trebuiau luate grabnic pentru anihilarea bandelor. În cuprinsul procesului-verbal încheiat cu ocazia întâlnirii celor trei, se convenea asupra faptului ca Miliţia Judeţeană Mureş să trimită la Ocoalele Silvice din regiunea unde erau semnalate bande, “miliţieni îmbrăcaţi în uniforme de pădurari”, aceştia urmând să fie recrutaţi, potrivit specificărilor din procesul-verbal “din elementele cele mai devotate clasei muncitoare şi curajoase care să nu dea înapoi chiar dacă vor fi atacaţi de bandiţi”. Printre alte măsuri preconizate, se mai preciza şi faptul ca, legitimaţiile pădurarilor, armele şi uniformele acestora să fie procurate, într-un deplin secret, de la Direcţia Silvică Mureş. Nu cunoaştem alte amănunte referitoare la desfăşurarea opraţiunii, dar este de presupus că a fost un succes, de vreme ce pe parcursul anilor următori – din documentele pe care le-am consultat până acum – nu mai semnalează aspecte vizând existenţa unei eventuale rezistenţe în zona Munţilor Călimani sau în zonele mai apropiate de Valea Mureşului.            

CASETA 1

Tabel nominal cu informatorii (ciobani) special plasaţi în părţile muntoase (zona Munţilor Călimani) şi la obiectivele problemei subversive:

– Fazakas Gheorghe                 – în Poiana Cofu

– Mocar Francisc                      – Muntele Moldovanca

– Luierean Gavril                      – Piciorul Popii

– Banu Dumitru                        – Zimbroiţa

– Truţa Ioan                              – Muntele Bătrâna

– Gliga Gavril                           – Muntele Socinca

– Truţă Simion                          – Muntele Siriod

(Adresa cu nr. 982 din 26 februarie 1949 întocmită de Biroul de securitate Reghin şi adresată Serviciului de securitate Târgu-Mureş)

    

Politică cu iz de hazna desfundată

Din ce în ce mai uimiţi şi bulversaţi – dar cel mai adesea dezgustaţi – suntem părtaşi volens-nolens, mai mult sau mai puţin, la circul tragicomic care se desfăşoară de mai bine de 20 de ani pe scena politică românească. Un circ ieftin oferit de o clasă politică imatură şi incapabilă să înţeleagă care sunt în aceste momente priorităţile reale ale României, dar și pericolele deloc inventate. Împărţiţi în două tabere, dând dovadă de infantilism politic, o mare parte din români pun acum trup şi suflet în a se manifesta pro-Băsescu sau pro-USL. Atâta energie consumată aiurea ar merita cu siguranţă o cauză mai bună. Atât de o parte cât şi de alta se aruncă în luptă acuzaţii grave, făcându-se un trafic abracadabrant şi nepermis de imoral cu informaţii mai mult sau mai puţin secrete care se scurg (oare cum?) în atât de independenta media românească (o glumă bună de adormit Mitzura). A te situa în afara acestui circ penibil şi pueril înseamnă să rişti a fi catalogat drept lipsit de civism, de patriotism şi de ce nu…vândut unor ”cercuri străine”. Altele binenţeles, decât cel pro-Băsescu sau pro-USL. Pentru românii neimplicaţi afectiv şi tocmai de aceea raţionali, sătui şi scârbiţi de acest circ perpetuu şi puternic mediatizat, cu un puternic iz balcanic de hazna desfundată în văzul lumii, acest “spectacol naţional” oferit de discursurile semi-patetice ale lui Băsescu, Ponta sau Antonescu, ceea ce se întâmplă e tot mai penibil şi dezarmant. Părtaşi împotriva voinţei noastre – aşa cum am mai spus – la acest circ naţional, nu poţi să nu te gândeşti la faptul că în acest moment există cu certitudine două Românii. Una strălucitoare, lipsită de griji, cea a oligarhiei postdecembriste născută din nimic, dar care a acces cu neruşinare şi infatuare la putere şi bogăţie – cel mai adesea prin politică – alternând de atunci încoace (aproape) democratic la conducerea ţării şi o Românie ternă, cenuşie, cu perspective deloc îmbucurătoare în timp, adică a noastră, a oamenilor simpli.  Cele două lumi – aproape ireconciliabile – se întâlnesc rar şi de departe: doar în campaniile electorale debordând de minciuni spuse cu convingere, în băile publice de imagine mustind de SPP-işti, la Te-Deum-uri pioase şi uşor prefăcute. De 20 de ani încoace, EI ne oferă acelaşi spectacol jalnic şi imoral. Într-un “joc al istoriei” aproape implacabil şi acceptat tacit, manipulatorii dintotdeauna se întâlnesc cu eternii manipulaţi. Istoria se repetă de veacuri, mereu aceeaşi, doar actorii şi limbajul lor se schimbă sub povara trecerii impasibile a timpului. Ar putea fi un semn de împăcare tardivă între cele două lumi. Pentru manipulatorii din totdeauna nu este însă nimic altceva decât încă un binevenit „exerciţiu de imagine”. Pentru eternii manipulaţi doar o dovadă a respectării regulilor jocului. Un joc perpetuu “de-a râsu-plânsu’”…În ţara lui Caragiale însă, azi faţă de ieri, până şi râsul e tot mai trist şi mai amar.

Cea de-a XIV-a ediție a „Zilelor Miron Cristea” – impresii de final

Desfăşurate în perioada 18 – 20 iulie a.c. şi organizate de către Consiliul Local Topliţa Română, Primăria Topliţa şi Fundaţia Miron Cristea, în colaborare cu Episcopia Harghitei şi Covasnei, „Zilele Miron Cristea” aflate la a XIV-a ediţie – parte distinctă a „Zilelor Topliţene” – au cuprins o multitudine de activităţi menite a comemora şi omagia în acelaşi timp, personalitatea distinctă a celui care a fost primul Patriarh al României reîntregite, Elie Miron Cristea, fiu al acestor locuri. Organizate impecabil, activităţile derulate pe parcursul celor trei zile, au oferit ocazia participanţilor – cadre didactice universitare, istorici, etnografi, muzeografi, arhivişti, publicişti, teologi şi jurnalişti din toată ţara – de a-şi pune în valoare cercetările referitoare la dimensiunea complexă a marelui dispărut, dar şi a unor chestiuni cu trimitere directă la spaţiul geografic în care a avut loc manifestarea şi a problematicii lui. Un loc aparte l-au avut şi discuţiile purtate de participanţi pe marginea manifestărilor cu caracter revizionist, iredentist şi a atacurilor tot mai dese şi evidente la Constituţia statului român, fapt ce generază teamă şi profundă îngrijorare din partea locuitorilor români ai acestei zone. Cu ocazia „Zilelor Miron Cristea”, au fost prezentate un număr de 45 de volume publicate în acest an. Ca de fiecare dată, participarea mureşenilor la această ediţie a fost una consistentă, nu numai ca număr, dar şi ca domenii de reprezentare.

Activităţi diverse, bogate în conţinut şi semnificaţie

Prima zi a manifestării, 18 iulie a.c., a fost una cât se poate de consistentă. După debutul „Zilelor Miron Cristea” în sala de consiliu a Primăriei Topliţa Română şi rostirea alocuţiunilor prilejuite de această ocazie, au urmat prezentările de carte. Acest moment a fost marcat de lansarea volumului V al publicaţiei „Sangidava”, apărut la editura „NICO” din Târgu-Mureş şi care, în cele 568 de pagini ale sale, cuprinde 51 de comunicări publicate in extenso, precum şi un cuvânt înainte şi câteva aprecieri vis-a-vis de personalitatea marcantă a poetului Grigore Vieru. Activităţile au continuat în parcul din localitate, loc unde s-au desfăşurat slujba de pomenire a patriarhului Elie Miron Cristea, precum şi dezvelirea bustului poetului basarabean Grigore Vieru, Topliţa Română fiind prima localitate din România care i-a acordat marelui poet titlul de cetăţean de onoare. În continuare, pe trei secţiuni – istorie, cultură şi civilizaţie, precum şi credinţă străbună – a urmat prezentarea comunicărilor ştiinţifice ale participanţilor. Cea de-a doua zi, 19 iulie a.c., a continuat cu prezentări de carte la Biblioteca municipală „George Sbărcea” – o altă mare personalitate a acestor locuri – şi deplasarea în comuna Bilbor din judeţul Harghita, locul naşterii lui Octavian Codru Tăslăuanu, scriitor şi om politic, personalitate marcantă a perioadei interbelice, originar din acea comună. Comemorarea personalităţii acestuia, a avut loc la Biserica ortodoxă din localitatea, locul unde au fost prezentate mai multe comunicări, atât verbal, cât şi power-point. Drumul spre Bilbor, a fost marcat de o scurtă oprire la monumentul de la Secu unde îşi dorm somnul de veci 771 de ostaşi români căzuţi în Primul Război Mondial. „Zilele Miron Cristea” s-au încheiat pe data de 20 iulie a.c., cu participarea la sărbătoarea hramului Mânăstirii Sfântu Ilie şi ulterior, cu discuţii şi concluziile rezultate în urma celor desfăşurate la Topliţa română, ocazie cu care a fost adoptat şi un comunicat comun ce urmează a fi difuzat în zilele următoare în media.

Bucuria frăţească de a fi împreună

 

„Vin întotdeauna cu bucurie frăţească în mijlocul dumneavoastră să văd ceea ce se întâmplă bun, iar ceea ce se întâmplă aici este cu adevărat ceva bun, care-mi arată nu numai preocupările dv., dar şi unitatea dv. în credinţă…” (ÎPS Ioan Sălăjan, arhiepiscop al Covasnei şi Harghitei)

Topliţa, un spaţiu de spiritualitate

 

„Topliţa, deşi este un orăşel mic, un municipiu cu doar 16.000 de locuitori, cu fiecare an devine un loc tot mai prezent în planul spiritualităţii transilvănene, un loc în care se vorbeşte tot mai mult despre cultura acestei zone, dar şi despre problemele ei şi care nu sunt puţine…” (Inginer Stelu Platon, primarul localităţii Topliţa Română, la dezvelirea bustului poetului basarabean Grigore Vieru)

Grigore Vieru nu şi-a dorit decât să treacă Prutul

 

„Ceea ce se întâmplă azi la Topliţa Română, reprezintă o manifestare necesară (…) care ne afirmă şi ne protejează identitatea (…) Grigore Vieru spunea că, şi aici îl citez: Dacă alţii şi-au dorit să zboare în Cosmos, eu nu mi-am dorit altceva decât să trec Prutul…” (Poetul Nicolae Băciuţ, directorul Direcţiei pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Cultural Mureş vorbind despre Grigore Vieru

Grigore Vieru, un poet printre îngeri

 

„Acest Grig (poetul Grigore Vieru – n.a.) pe care eu l-am sculptat, cred că vă vorbeşte de acolo de sus, printre îngeri, unde el cu siguranţă că se află…” (Sculptorul Aurelian Antal, autor al bustului lui Grigore Vieru)

Necesitatea de a continua un drum început în urmă cu 14 ani

 

„Ne-am străduit ca întotdeauna de când organizăm această manifestare, să o facem într-un mod cât se poate de serios şi profesional, iar participarea dv. tot mai numeroasă şi mai consistentă din punct de vedere al conţinutului comunicărilor pe care le prezentaţi, îmi confirmă necesitatea continuării, pe mai departe, a acesteia…” (Profesorul Ilie Şandru, preşedinte al Fundaţiei Miron Cristea din Topliţa Română, cea mai activă şi implicată persoană în organizarea Zilelor Miron Cristea) 

Minunea de a fi împreună în vremuri grele

 

„În vremurile acestea în care se întâmplă atâtea, este o adevărată minune că putem fi din nou împreună pentru a putea omagia personalitatea patronului spiritual al acestui oraş, Patriarhul Elie Miron Cristea…” (Dr. Ioan Lăcătuşu, Secţia Judeţeană Covasna a Arhivelor Naţionale ale României)

 

Zilele Miron Cristea, ocazie pentru dezbateri, dar şi pentru acţiuni comune

 

„Este o manifestare mai mult decât necesară. Suntem împreună, preţ de câteva zile, oameni de diverse profesii, dar cu aceeaşi pasiune comună: istoria neamului. Este o ocazie favorabilă de a schimba impresii, idei, de a comunica şi dezbate subiecte actuale, dar şi de a stabili căi de acţiune comună.” (Dr. Florin Bengean, istoric din Târgu-Mureş)

Zilele Miron Cristea au oferit prilejul lansării unor cărţi cu o temă inedită 

„Mă bucur foarte mult că sunt aici, la Zilele Miron Cristea şi că astfel mi s-a oferit această ocazie minunată de a-mi prezenta cartea care tratează un subiect care încă nu a mai fost tratat la noi…” (Alin Goga din  Sângeorgiu de Mureş, absolvent al Facultăţii de teologie ortodoxă din Alba-Iulia, cu ocazia prezentării cărţii cu titlul „Veşmintele liturgice în Răsărit”) 

 

 

 

Crimă la Sângeorgiu de Mureș. Autor necunoscut

Alexandru Galoczi de 14 ani, elev la Şcoala din Sângeorgiu de Mureş, a fost împuşcat în cap. A murit la mai puţin de două ore după ce a fost împuşcat. N-a mai apucat să i se acorde ajutor medical deoarece moartea sa a survenit în timp ce era transportat cu căruţa spre spitalul din Târgu-Mureş. Glonţul ucigaş i-a perforat creierul. N-a avut practic nicio şansă de supravieţuire sfârşindu-se sub privirile împietrite de durere ale tatălui său. Era în ziua de 11 aprilie 1957, în jurul ore 9,00 dimineaţa când, aflat la munca câmpului împreună cu Ştefan Galcozi, tatăl său, tânărul Galcozi a murit. Ancheta – care a durat mai bine de trei ani – nu a putut stabili cu precizie din ce armă s-a tras glonţul ucigaş. Incompetenţă sau muşamalizarea cazului?

Cercetările au trenat în mod inexplicabil

Cercetând cazul, Procuratura Militară Principală Târgu-Mureş a pus în evidenţă faptul că la momentul la care tânărul a fost împuşcat, în pădure se aflau – având însă toate aprobările legale – pădurarul Lazăr Dăndărău, inginerul silvic Petru Ştefănescu şi cetăţeanul Alexandru Varo. Pădurarul Dăndărău şi inginerul silvic Ştefănescu folosiseră armele de vânătoare, dar atât autopsia medico-legală, cât şi expertiza balistică concluzionaseră că glonţul ucigaş nu provenea dintr-o armă de vânătoare, ci dintr-o armă militară. Ancheta Procuraturii Militare mai arătase însă şi faptul că în aceeaşi zi, în poligonul Sângeorgiu de Mureş s-au executat trageri pentru reglarea armamentului în vederea executării unor şedinţe de tragere cu mitraliera de companie model “Gorinov”, de către soldaţi şi cadre militare de la U.M. 01291 Târgu-Mureş. Cu respectiva ocazie s-au tras 24 de cartuşe, cal. 7,62 mm., model 1908. Reglarea armamentului s-a executat sub comanda locotenentului major Ion Ghinea şi a locotenentului Nicolae Voinescu. Cei doi ofiţeri susţineau că tragerile pentru reglarea armamentului s-ar fi executat în jurul orei 12,30.

Expertizele balistice nu au putut indica arma crimei

Într-adevăr, chiar şi foaia de parcurs a maşinii care îi adusese în poligon – maşină ce aparţinea altei unităţi, respectiv U.M. 03902 Târgu-Mureş – pe soldaţi şi pe cele două cadre militare, menţiona ca oră a plecării din unitate, ora 11,30, când victima Alexandru Galgoczi era deja împuşcată. Expertizele balistice efectuate ulterior – două la număr – arătaseră şi faptul că de la locul tragerii cu mitraliera şi până la locul unde tânărul Galcozi fisese împuşcat în cap erau circa 4000 de metri, iar efectul omorâtor al glonţului mitralierei “Gorinov” era doar până la distanţa de 3000 de metri. Deşi ancheta nu fusese încheiată pentru că nu se ajunsese încă la nişte concluzii cât de cât edificatoare, locotenentul major de justiţie Iosif Şefan de la Procuratura Militară Principală Târgu-Mureş propunea scoaterea din cauză a militarilor care efectuaseră reglarea armamentului în poligonul armatei de la Sângeorgiu de Mureş. Pe data de 11 ianuarie 1958, cu adresa nr. 168, Procuratura Generală a Republicii Populare Române solicita Procuraturii Militare Principale Târgu-Mureş să i se trimită dosarul cauzei. Făcea acest lucru probabil la cererile insistente ale tatălui care, exasperat de durata anchetei, vroia ca aceasta să fie urgentat şi vinovatul trimis în faţa justiţiei.

Jocul de-a ancheta

“Se restituie dosarul 265 din 1957 ….compus din 31 de file şi dosarul…cu  menţiunea de a se completa cercetările în conformitate cu indicaţiile precise date prin referatul Institului de criminalistică (din Bucureşti – n.a.) în vederea identificării unităţii militare care a executat trageri în poligon în dimineaţa zilei de 11 aprilie 1957, în special între orele 10,00 – 11,30 când s-a întâmplat accidentul….”, se menţiona în adresa cu nr. Z.P./104/1959 a Procuraturii Generale a R.P.R., aceeaşi Procuratură care în urmă cu un an îl ceruse de la Mureş. Procuratura Generală nu stabilise nimic în plus după un an de când ceruse dosarul cauzei, ba dimpotrivă – fapt cel puţin bizar – cerea un lucru care deja fusese stabilit de procurorii militari de la Mureş, adică identificarea unităţii militare care executase trageri în acea dimineaţă fatidică de 11 aprilie 1957. Procuroul militar, căpitan de justiţie Dumitru F`rcaş, elibera în noiembrie 1960 o ordonanţă prin care solicita Biroului tehnico-ştiinţific al Miliţiei Regiunii Autonome Maghiare o nouă expertiză balistică în cazul Galcozi, deoarece se ştia chiar şi mitraliera cu care se executaseră trageri în acea dimineaţă, era vorba de mitraliera model “Gorinov”, seria 552. “La adresa nr.5/46 din 10 noiembrie 1960, restituim proiectilul corp delict scos din craniul victimei Galcozi Alexandru, precum şi cele trase experimental cu mitraliera “Gorinov” din dotarea U.M. 01291 Târgu-Mureş“, se menţiona în răspunsul formulat de către Biroul tehnico-ştiinţific al Miliţiei. Aceasta stabilise că se trăsese cu o armă (mitralieră) model “Gorinov”, dar nu cu cea care purta seria 552. După trei ani de zile de când tânărul Alexandru Galcozi era în pământ, atât experţii de la diverse instituţii de profil din Târgu-Mureş şi Bucureşti, precum şi anchetatorii procurori militari, nu reuşiseră să stabilească cine e vinovatul. De trei ani – voit sau nu, cine ar mai putea ştii azi – se învârteau în cerc în jurul aceloraşi supoziţii şi probe.

Cine a tras?

Evident că imediat, după primele concluzii puse de medicina legală, coroborate cu concluziile raportului balistic al Miliţiei, a reieşit faptul că pădurarul, inginerul silvic şi cetăţeanul care îi însoţea pe aceştia trebuiau scoşi din cauză ca suspecţi de omor prin imprudenţă. Glonţul unui cartuş de vânătoare are cu totul alte caracteristici decât cel tras de o armă militară. S-a stabilit – deşi după mai mult de un an de zile – unitatea militară care a tras în ziua respectivă, calibrul şi tipul armei, precum şi persoanele care au participat la tragere. Cu toate acestea, din declaraţiile date de ofiţerii participanţi la tragere a reieşit că ei ar fi plecat din cazarmă după ora 11, 30 (fapt consemnat şi în cuprinsul foii de parcurs a autovehiculului care i-a adus pe militari în poligon), iar că reglarea efectivă a mitralierei ar fi avut loc după ora 12,00, oră la care tânărul Galcozi – deja împuşcat în jurul orei 9,00 – decedase în drum spre spital.

Rămân întrebări fără răspuns

Peste timp, rămân câteva aspecte importante nelămurite:

– de ce militarii aparţinând U.M. 01291, au venit la poligonul din Sângeorgiu de Mureş pentru reglarea armamentului, cu maşina unei alte U.M., respective cea aparţinând U.M. 03902?

– de ce odată ce s-a concluzionat faptul că Alexandru Galcozi a fost omorât cu un glonţ provenit dintr-o armă model “Gorinov” – alta decât mitraliera cu seria 552 – nu s-a procedat şi la expertizarea balistică a celorlate mitraliere din garnizoana Târgu-Mureş, ştiut fiind faptul că nu puteau fi foarte mitraliere de acel tip în toată garnizoana (adică una la o companie de soldaţi);

– de ce soldaţii participanţi alături de cei doi ofiţeri la reglarea armamentului nu fuseră audiaţi în cadrul anchetei?

– de ce după ce iniţial de această cauză se ocupase procurorul militar, locotent major de justiţie Iosif Ştefan, aceeaşi cauză a fost ulterior încredinţată spre rezolvare procurorului militar, cpt. de justiţie Dumitru Fărcaş?

– și în fine, de ce o anchetă relativ simplă a trenat timp de trei ani?

Sunt întrebări care au rămas fără răspuns. Dacă mai adăugăm şi faptul că la scurt timp după respectivul eveniment nefericit care a dus la moartea unui tânăr, cei doi ofiţeri au fost mutaţi din garnizoana Târgu-Mureş, atunci lucrurile se complică şi mai mult, iar răspunsurile sunt şi mai greu de aflat… şi cu atât mai mult după mai bine de cincizeci de ani.

 

Caseta 1

“Din probele administrate în cauză, rezultă că proiectilul corp delict extras din corpul victimei nu a fost tras cu mitraliera “Gorinov”, seria 552, model 1943 din U.M. 01291. Nu s-au executat nici un fel de trageri la data de 11.04.1957, de nicio unitate militară din Târgu-Mureş, în poligonul Sângeorgiu de Mureş, în afară de U.M. 01291 care doar a reglat la acea dată, la ora 12,00, în poligon, mitraliera “Gorinov”, seria 552…”

(fragment din Referatul cu concluziile puse la dosarul cauzei pe data de 7 decembrie 1960 de către procurorul militar, căpitan de justiţie Fărcaş Dumitru)     

     

 

 

 

 

 

 

 

Un mureșean pe frontul din Spania – studiu de caz

Destinul unui luptător pentru o cauză pierdută

Motivații diverse i-au făcut pe mulți români, să adopte o ideologie sau alta, respectiv comunismul sau fascismul. Printre ei și mureșeanul Andrei Sas Dragoș, un om ce s-a sacrificat în mod deliberat, dar  inutil, în numele unei cauze iluzorii în care însă a crezut cu fanatism. Născut în 1912, într-o familie de argați de pe moșia familiei grofului Zichy, o familie care deținea întinse proprietăți  – inclusiv în județul Mureș – Dragoș a fost nevoit să lucreze el însuși, ca argat, încă de la 6 ani. Cu imense greutăți materiale a urmat apoi școala din Hidrifaia și ulterior, pe cea din Bahnea. Timp de cîțiva ani a fost ucenic de croitor și apoi lucrător calificat la o croitorie în Târnăveni.

Voluntar în rândurile republicanilor

În 1929, s-a mutat la București unde a lucrat un timp la o mare croitorie de lux. Criza economică mondială din anii 1929-1933, a determinat un mare val de greve, inclusiv în România. Aceasta a fost perioada în care Andrei Sas Dragoș a intrat în mișcarea comunistă, participând activ atât la grevele din ’29-’33, cât și la acțiuni ilegale inițiate de Partidul Comunist din România. În contextul dat și cu experiența de viață avută până în acel moment, evoluția sa politică este explicabilă, și chiar de înțeles, în mare parte. Încorporat în 1934 la Regimentul 84 infanterie din București, Andrei Sas Dragoș a fost lăsat la vatră în 1936, an în care a intrat în atenția organelor Siguranței statului român pentru activitate comunistă. Tot în același an, 1936, a izbucnit și războiul civil din Spania, un fel de „repetiție generală” a războiului mondial care avea să izbucnească peste foarte puțin timp. Fidel crezului său, dar și pentru a scăpa de atenția organelor Siguranței române, Dragoș a plecat ca voluntar în Spania înrolându-se în tabăra republicană alături de alți voluntari români sau străini. De cealaltă parte a baricadei se aflau trupele conduse de viitorul conducător al statului spaniol, generalul Franco și de generalul Mela. Și în rândul trupelor franchiste s-au înregimentat voluntari străini, iar din România în mod deosebit legionari.

O evadare cu peripeții

Sosirea lui Dragoș în Spania, nu a fost scutită de peripeții. A trebuit să parcurgă un traseu lung și ocolitor, prin Cehoslovacia, Austria, Elveția și Franța. Încadrat în Brigada a 14-a internațională staționată la Albacete, Andrei Sas Dragoș a participat la mai multe bătălii pe fluviul Ebru, cu Bateria de artilerie „Tudor Vladimirescu” constituită în exclusivitate din români. În Spania a cunoscut mai multe personaje interesante, care aveau să ajungă ulterior mari potentați ai regimului din România comunistă. Printre aceștia și pe inginerul Walter Ernest Neulander, un evreu ungur din Transilvania, ce avea mai târziu să-și „românizeze” numele în Valter Roman (tatăl actualului om politic Petre Roman). De altfel, Walter Roman l-a evocat pe Andrei Sas Dragoș într-una din scrierile sale cu caracter memorialistic, “Sub cerul Spaniei. Cavalerii speranţei”. Înfrângerea republicanilor i-a determinat pe voluntarii români să se refugieze în Franța, unde au fost dezarmați și internați în lagărele de la Saint-Cyprienne, Angelis-sur-Mer și Gurs, înjghebate pe platourile de la poalele Pirineilor. Intenția autorităților franceze de a-i transporta într-un lagăr din Africa de Nord, i-a determinat pe români să se organizeze în vederea evadării. Pe data de 21 martie 1941, după ce au fost îmbarcați în tren în gara Toulouse, având ca destinație Africa de Nord, cei 16 români au reușit să sară din tren și să evadeze. Cu sprijinul celor din FTP (franctirori și partizani), românii s-au încadrat în Rezistența franceză pentru a lupta împotriva germanilor care ocupaseră Franța.

Un sfârșit prea puțin romantic

Românii evadați au format primul detașament de străini – „Main d’Oeuvre Immigre” (Mâna de lucru imigrată, cum au fost denumiți) – din Rezistența franceză. Condus de Nicolae Cristea, detașamentul românesc a participat încă din primele săptămâni de la constituire la acte de sabotaj împotriva trupelor germane, în mod deosebit deraieri de trenuri de marfă.  Pe 16 octombrie 1942, Nicolae Cristea, Ioan Crăciun și Andrei Sas Dragoș, au atacat cu grenade de mână un grup de aviatori germani care făceau exerciții pe stadionul Montrouge, aflat într-o suburbie a Parisului. Acțiunea insuficient pregătită – nu este exclusă nici ipoteza trădării – nu s-a soldat cu mari pierderi în rândul aviatorilor, în schimb românii au fost arestați într-un timp foarte scurt de Gestapo. După 4 luni de detenție și torturi în închisoarea militară de la Fresnes, cei trei au fost executați pe data de 13 martie 1943. Abia șapte ani mai târziu avea să afle familia lui Andrei Sas Dragoș din Mureș, despre tragica moarte a acestuia. Mormântul – dacă a avut vreodată – nu l-au mai aflat însă. Studiat la mai bine de 60 de ani de la moartea sa, cazul lui Andrei Sas Dragoș, reprezintă cazul tipic al unui idealist care a crezut cu fanatism într-o ideologie și o cauză care s-a dovedit a fi falimentară în timp.

„După noi, vom veni tot noi!”

Având studii de inginerie la Politehnica din Brno, Cehoslovacia, Walter Roman a intrat de tânăr în mișcarea comunistă și a luptat în războiul civil spaniol de partea republicanilor. După înfrângerea acestora s-a refugiat în URSS unde, pe toată perioada războiului, a condus secția de limbă română a Radio Moscova. A revenit în țară după 23 august 1944 și a ocupat importante funcții de partid și de stat, ajungând până la gradul de general-maior și șef al Marelui Stat Major al Armatei Române. Istoricul sovietic T. M. Islamov, a publicat documente care arată că Walter Roman „ar fi pledat în fața membrilor Comisiei Litvinov în favoarea înființării statului independent Transilvania, girat de marile puteri Uniunea Sovietică, SUA și Marea Britanie”. Fiul lui Walter, Petre Roman, contestă cele spuse de istoricul sovietic spunând ca tatăl său ar fi susținut de fapt rămânerea Transilvaniei ca provincie a României. În 1956, Walter Roman a avut un rol major în atragerea în România, a grupului Imre Nagy – conducătorul mișcării antisovietice și anticomuniste din Ungaria – pentru a putea fi predat ulterior sovieticilor. Marginalizat de Dej, dar în mod deosebit de Ceaușescu, Walter Roman s-a dedicat în totalitate activității științifice parcurgând aproape toate treptele carierei universitare, iar la un moment dat a devenit și director al Editurii Politice. A scris diverse cărți printre care și pe cea intitulată “Secolul XX – Secolul Marilor Revoluții”, carte ce a fost publicată la București în 1970 și care, prin conținutul ei elogiază revoluția comunistă din URSS. Unul din paragrafe este extrem de interesant. „Cine va veni după noi?” se întreabă la un moment dat, retoric, Walter Roman referindu-se la comuniștii care conduceau URSS și țările din Europa de Est. „După noi, vom veni tot noi,” răspunde același Roman. „Noi nu scriem istoria. Noi o creăm”, a continuat el. Gândindu-ne la atât de contestatele evenimente pe care le-am trăit în 1989, dar și după, nu poți să nu-ți pui întrebarea dacă a avut sau nu dreptate? Răspunsul îl putem da însă fiecare dintre noi…depinde doar din ce unghi privim problema.  

În 1989, soarta Europei de Est ”fusese croită”

Scriitor şi publicist-comentator al evenimentelor internaţionale. Diplomat de carieră cu o impresionantă activitate: peste 40 de ani în slujba României. A îndeplinit diferite misiuni la Paris (UNESCO şi Uniunea Latină), Bruxelles, Luxemburg, Roma, Moscova și Havana. Un observator avizat al evoluțiilor din spațiul european și internațional. Întors recent din Cuba lui Fidel Castro, domnia sa face o radiografie atentă și cuprinzătoare a evoluțiilor politice latino-americane, dar se referă și la jocurile de culise din preajma anului 1989, la corupția din România ca atac la democrație, și la ascensiunea dreptei la putere, în întreaga Europă. Fecund autor de carte, fin exeget al operei eminesciene, dar și un traducător prolific din literatura franceză și francofonă, dl. George Apostoiu, ministru consilier, a avut amabilitatea de a acorda un interviu în exclusivitate reporterului Nicolae Balint de la cotidianul mureșean Zi de Zi.

Reporter: Stimate domnule George Apostoiu, aveţi o experienţă diplomatică de patru decenii. Aţi îndeplinit diferite misiuni la Paris (UNESCO şi Uniunea Latină), Bruxelles, Luxemburg, Roma, Moscova, Havana. Unde v-a prins momentul 1989.  Cum aţi caracteriza azi acest momentul din perspectiva diplomatului care a beneficiat – cred eu – şi de alte surse de informare, pentru că, am convingerea, nu aţi fost luat prin surprindere de acel moment.

George Apostoiu: Momentul 1989, cum îl numiţi, l-am trăit la Bucureşti.  Mai bine decât puteau afla românii de la posturile de radio străine, diplomaţii ştiau ce se întâmplă în lume şi, nu este un secret, informau despre evoluţiile politice (a se vedea volumul de corespondenţă diplomatică ,,1989. Principiul dominoului”, 2000). Sentimentul dominant în Centrală era de contrarietate. Vedeam că lumea se mişcă dar, sper să nu greşesc, nu eram în condiţia să evaluăm rapiditatea schimbărilor. Informaţiile ambasadelor intrau într-un laborator dar ecoul lor nu trecea de pereţii acestuia. În timp ce destinul Europei era discutat de liderul sovietic Gorbaciov cu premierul englez Margaret Thatcher, cancelarul german Helmuth Kohl şi, mai ales, cu preşedintele SUA George Bush, Bucureştiul nu lua măsuri de adaptare la noul curs al vremurilor. Ceauşescu se blocase în adevărul lui. România, care în anii 70, prin multe demersuri diplomatice corecte, conta pe plan internaţional, acum dispăruse de pe harta intereselor politice. În anii 80, când istoria îşi accelera ritmul, conducerea României întârzia într-un proiect de regim pe care marile puteri îl spulberau prin înţelegeri cu Moscova. Dar nu numai românii au fost surprinşi de modificarea hărţii politice a Europei. Recomand cititorilor literatura politică recentă, inclusiv memoriile protagoniştilor momentului. Vor avea surprize. Una o dezvălui: rapiditatea schimbărilor a făcut ca  preşedintele Franţei, Fr. Mitterrand, să aibă o poziţie rezervată faţă de re-unificarea Germaniei.

Reporter: Din perspectiva pe care v-o dă activitatea dumneavoastră de diplomat, de scriitor şi de publicist-comentator al evenimentelor internaţionale, cum aţi caracteriza, foarte succint, evoluţiile de după 1989?  Câte din aşteptările fireşti de după acel an credeţi că s-au împlinit?

George Apostoiu: Trebuie să încep cu o precizare: prin vărsarea de sânge – peste 1000 de morţi – România a re-înnodat nefericit, în 1989, firul revoluţiilor sângeroase. Nu era cazul. Soarta Europei de Est, aşa cum am arătat, fusese croită. Ne mai rămânea să folosim sensul istoriei pentru a evita capcanele ei şi prăbuşirea ţării. Nu am făcut-o iar consecinţele se întind până astăzi. Este o dovadă a păcatului de aritmie, probă că uneori suntem – mai ales când nu trebuie! – atipici. Evoluţia noastră ulterioară poartă, precum coconul larva, acest păcat. Totuşi, obiectivul nu a fost compromis. Suntem în structurile europene şi pan-europene politice, economice, militare. Am compromis, însă, avantajul imens pe care l-am avut la start pentru a moderniza rapid România. Comparativ cu alte state în care se prăbuşiseră regimurile de guvernare comunistă, aveam o industrie încă funcţională, aveam un mare potenţial agricol, al doilea în Europa, şi nu aveam datorii. Bătălia pentru putere, în prima fază, şi apoi corupţia, care nu sunt altceva decât atacuri la democraţie, s-au manifestat înainte ca instituţiile statului de drept să se fi consolidat suficient pentru a putea rezista. Efectele s-au văzut în capacitatea de asigurare a ordinii şi legalităţii constituţionale. Repet: nu idealul a fost greşit, ci mijloacele de a-l atinge.

Reporter: Am observat în ultimul timp prezenţa tot mai vocală în viaţa politică europeană şi chiar o ascensiune a dreptei la putere în mai multe state, precum şi manifestări tot mai evidente cu caracter revizionist, de contestare şi chiar de rediscutare a tratatelor care au consfinţit, după două războaie, ordinea pe continent. Credeţi că într-o Europă care se vrea unită, asemenea manifestări ar putea să constituie, într-un viitor nu prea îndepărtat, un pericol real pentru democraţie? Plecând de la această evoluţie posibilă – una sumbră în mod cert – consideraţi că pot fi făcute anumite analogii cu evoluţiile din perioada interbelică care ştim spre ce au condus în final?

George Apostoiu: Pericolul există, evident, şi nu trebuie minimalizat. Similitudini cu ceea ce s-a mai întâmplat, de asemenea, dar istoria nu se repetă în toate datele ei. Sper ca Europa să găsească la timp antidotul pentru revendicările care pun în cauză nu numai democraţia ci şi ordinea europeană. Ascensiunea dreptei este favorizată de crizele sociale, financiare, economice, la care trebuie adăugate războaiele. Constatările nu pot să ne lase indiferenţi. În numai doi ani, partidele de extremă dreaptă au câştigat substanţial teren în Belgia (Partidul Vlaams Belang, 17,1%), Austria (FPO, 12,7%), Franţa (Frontul Naţional 10%), Ungaria (14,8%), Italia (Lega Nord, 10,2%), Lituania (12,2%), Olanda (17%), Norvegia (22,9%), Elveţia (29%), Finlanda (Adevăraţii Finlandezi, 17%,) chiar şi în Bulgaria (12%). Platformele lor politice sunt infestate de intoleranţă, mai ales faţă de străini, xenofobia lor este transparentă iar unele au revendicări iredentiste. Prof. Michael Minkenberg de la Universitatea Europeană din Frankfurt pe Oder afirma în studiul ,,La Est, obsesia frontierelor” că în Europa de Est (Rusia, Bulgaria, R. Cehă şi numai) au apărut mişcări revendicative. Din motive de spaţiu, citez numai un paragraf: ,,Mişcările de recucerire cele mai virulente sunt, însă, în Ungaria.  Partidul Justiţiei şi al Vieţii Ungare şi Mişcarea pentru o Ungarie mai Bună (Jobbik) pledează, amândouă, pentru revizuirea Tratatului de la Trianon şi pentru extinderea graniţelor (Ungariei) în spaţiul monarhiei de Habsbourg”.

Reporter: Sunt convins că la Roma, Paris, Bruxelles sau Moscova fiind, aţi beneficiat de sinteze ale presei, fie zilnice, fie săptămânale. După ştiinţa mea, ataşatul de presă era cel care se ocupa cu aşa ceva. Cum era România văzută de afară? Evident, puteţi trata problema din perspectiva celor două perioade, cea de până la 1989 şi cea de după.

George Apostoiu: Sunt diferenţe. A fost o vreme când România era curtată de Occident pentru politica ei de independenţă faţă de URSS. În anii 60 ne-au vizitat preşedinţii Franţei Charles de Gaulle, şi al Statelor Unite, Richard Nixon. Bucureştiul a stabilit relaţii diplomatice cu R.F. a Germaniei, nu a rupt relaţiile cu Israelul după războiul din 1967, nu a participat la invazia Cehoslovaciei. Părerile despre România de dinainte de 1989 sunt uneori distorsionate prin introducerea în judecată a criteriilor politice de azi. Propaganda oficială din deceniul opt de a susţine politica sau chiar cultul lui Ceauşescu nu trebuie să anuleze orice sau totul. Interesul în Occident pentru contactele intelectuale cu lumea de dincolo de cortina de Fier a fost, chiar dacă limitat, unul real. România nu era suficient de cunoscută, dar nici ignorată. Este o diferenţa între propaganda de partid şi cunoaşterea prin cultură. Difuzarea culturii se bucura de un alt regim. Dacă existau limite, ele erau impuse, ca şi azi, de fonduri, de interesul politic sau al publicului. Din experienţa mea de ataşat cultural – nu am fost ataşat de presă – aş putea vorbi mult despre turneele teatrelor şi orchestrelor din România, despre participările la festivaluri, la expoziţii, la simpozioane, despre traducerile din literatura română. După 1989, România beneficiază de un cu totul alt statut. Să ne bucurăm că filmul românesc este, în continuare cunoscut, ca a fost recompensat din nou la Cannes, că literatura noastră contemporană este tradusă, că avem mai multe centre culturale româneşti decât înainte de 1989. Revin, dacă îmi îngăduiţi, cu câteva precizări. Înainte de 1989, românii au jucat pe Goldoni la Roma, pe Shaekespeare la Londra; filmul ,,Pădurea spânzuraţilor”, cu excelentul actor Victor Rebenciuc, a luat premiu la Cannes pe criterii artistice, nu politice. Un excepţional patrimoniu antic a fost prezentat, în 1978-1979, în expoziţia ,,Civilizaţia daco-romană” la Bruxelles, Luxemburg, Roma, Paris. Acad. Emil Condurache, profesorii Hadrian Daicoviciu şi Mihai Pop au ţinut conferinţe la Universitatea Liberă din Bruxelles.  Poeţi din România, citez restrictiv pe Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Ilie Constantin (aflat în exil) au participat la Festivalul de poezie de la Knokke-Belgia. Pe Augustin Buzura, Adrian Marino, Romul Munteanu, Paul Everac, Nicolae Prelipceanu şi încă mulţi alţii i-am cunoscut, personal, la Bruxelles. Aşa cum, în calitatea mea de ataşat cultural am fost onorat să-i cunosc şi să mă bucur de plăcerea unor discuţii cu Eugen Ionescu, Mircea Eliade şi violonista Lola Bobescu, de care, iată câtă ingratitudine!, românii nu-şi mai aduc aminte. În anii 70, Lola Bobescu, care trăia în Belgia de la 16 ani şi care spunea frecvent că este româncă şi, în plus, olteancă, era socotită cea mai mare violonistă a momentului în Europa. În 1977, împreună cu regretatul scriitor Fănuş Neagu şi cu editorul Julien Wewerberg am demarat proiectul ,,Biblioteca de literatură română” în cadrul căruia au apărut, în limba neerlandeză, fără nici o contribuţie financiară a României, romane de Panait Istrati, Mihail Sadoveanu, Fănuş Neagu, Vladimir Colin. În 1988, criticul Dan Hăulică participa, la Paris, la simpozionul internaţional ,,Europe sans rivage. De l’identité culturelle européenne”.

Reporter: Ultima parte dv. activităţii diplomatice aţi petrecut-o la Havana. I-aţi cunoscut, probabil, pe Fidel Castro, pe Raul Castro…Cum apreciaţi ţara, oamenii, modul lor de viaţă? Mai sunt azi relaţiile cubano-ruse aşa de puternice, precum erau până în 1991, an în care s-a prăbuşit URSS?

George Apostoiu: Nu, relaţiile cubano-ruse nu sunt strânse, nici îngheţate, şi nu mai au nimic din natura ideologică de altădată. Moscova a încetat, din 1992, să dea ajutoare Cubei iar efectul a fost prăbuşirea bruscă, cu cca. 60%, a economiei acestei ţări. Liderii de la Havana au făcut responsabile Moscova şi regimurile comuniste din Europa nu numai de prăbuşirea economiei Cubei ci şi de abandonarea idealurilor comuniste. Este părerea lor, istoria merge mai departe. Deşi cubanezii continuă să fie ţinuţi în idealul revoluţiei permanente, liderii lor au fost obligaţi să facă schimbări, unele fundamentale. Economia se redresează greu. Regimul comunist, instaurat nu în 1959 ci după ruperea relaţiilor cu SUA, în 1961, şi consolidat după criza rachetelor din 1962, a creat cubanezilor o mentalitate aparte. Cei care nu au acceptat regimul comunist au părăsit în condiţii dramatice insula. Marea majoritate a susţinut însă au fost satisfăcuţi de avantajele pe care acesta, din motive de strategie politică, îl oferea: gratuitatea locuinţelor, învăţământului, educaţiei, asistenţei sociale şi medicale, chiar şi a sportului, telefonului, transportului. Acum aceste avantaje dispar treptat iar restricţiile de circulaţie sunt ridicate. Când am ajuns la Havana, în 2007, bolnav, Fidel Castro nu mai apărea în public. Raul, fratele lui, devenise şeful statului şi, în această calitate am constatat că este pragmatic, mai puţin sofisticat politic decât fratele lui.

Reporter: În spaţiul latino-american evoluţiile politice sunt total diferite faţă de cele din Europa. În timp ce în Europa, dreapta accede la putere în tot mai multe state, în America Latină stânga devine puternică şi îşi manifestă tot mai pregnant anti-americanismul. Care să fie cauza, dar mai ales evoluţiile posibile în timp, în acel spaţiu?

George Apostoiu: Realităţile pe continentul latino-american au particularitatea lor. O bună înţelegere a evoluţiilor de acolo trebuie să pornească de la faptul că revoluţiile din America Latină nu au fost duse niciodată până la capăt. Acolo nu s-a întâmplat, ca în Europa după 1848, să fie creată clasa dinamică a progresului, burghezia. De un deceniu aproape, în America Latină a apărut conceptul de ,,socialism al sec. XXI” care porneşte de la preocuparea guvernelor  de stânga de a intra în posesia avuţiilor naţionale. Numai că este greu de pus în aplicare pentru că el presupune atât naţionalizarea bogăţiilor naturale cât şi a sectoarelor productive, aproape toate aflate în  mâinile corporaţiilor străine. Am constatat că, pe acest teren, orice forţare a lucrurilor a condus la conflicte. Modelul cubanez impune prudenţă. Cubanezii înşişi i-au scos pe Marx şi Lenin din Constituţie şi i-au înlocuit cu Jose Marti, Che Guevara şi Fidel. În unele state latino-americane continuă să existe tentaţia revoluţiei şi fascinaţia mituri politice. Fidel este un far, incontestabil, pentru ,,socialismul sec. XXI”. Atâta cât am stat în Cuba, în 2007-2008, Havana era vizitată săptămânal de un ministru de externe, la două săptămâni de un prim ministru şi lunar de un şef de stat. Dar, între timp, a apărut modelul de dezvoltare brazilian,  diferit de cel cubanez. ,,Socialismul sec. XXI”, oricât de tentant l-ar face sărăcia, are drum lung de parcurs.

Reporter: Schimbând acum tematica întrebărilor mele şi cunoscând faptul că sunteţi un exeget al operei eminesciene, vreau să vă întreb de ce credeţi că în ultimul timp, sub false sau închipuite pretexte, au existat tot mai multe atacuri la Eminescu şi la opera sa? Ce se urmăreşte de fapt şi cine are interesul „să-l dea jos de pe soclu” pe Eminescu, sub diverse pretexte, precum cele pe care le-am auzit şi eu în ultimul timp. („Eminescu, un poet depăşit”, „Eminescu nu mai este actual”, etc.)

George Apostoiu: Răspunsul l-am dat pe larg în vol. ,,Neamul şi Babilonia”. Îl sintetizez.  Eminescu cumulează, în opera lui, toate aspiraţiile şi virtuţile poporului român. El este primul mare gazetar care a apărat cu argumente, cu convingere, fără compromisuri şi cu talent idealul naţional, cel al creării statului românesc şi a instituţiilor de care acesta avea nevoie să existe.  El a apărut atunci când staul avea mai multă nevoie şi a arătat o intuiţie corectă a mersului istoriei. Timpul lui Eminescu era timpul statului naţional. Astăzi trăim într-un alt timp dar asta nu îndreptăţeşte pe nimeni să socotească naţionalismul lui Eminescu reacţionar. Ca poet, Eminescu este o culme şi nu este nevoie de nici o demonstraţie aici. Eminescu nu este contestat ca ultimul mare romantic, nici ca poetul nepereche, nici ca omul deplin al culturii române. El este contestat de pe poziţiile realismului socialist din anii 50, de internaţionaliştii de azi, mulţi descendenţi ai proletcultei de odinioară, ca poet naţional, pornind nu de la opera lui poetică ci de la  gazetăria lui politică. În zadar.

Reporter: Ca unul care cunoaşteţi Târgu-Mureşul, la final vreau să vă întreb cum apreciaţi relaţiile româno-maghiare în aceste momente? Cum vi se pare oraşul, şi mai ales cum vi se par oamenii de aici?

George Apostoiu: Oraşul Tg. Mureş, aşa cum l-am revăzut în toamna lui 2010, mi s-a părut modern, civilizat, luminos.  Am fost bucuros să constat că s-a investit mai mult şi mai cu folos decât la Bucureşti în restaurarea patrimoniului arhitectural. Spre mulţumirea mea, şi nu numai, am constatat că tensiunile din martie 1990 şi-au stins ecoul. Sper că nu este numai o impresie. Eu am cunoscut direct, din ianuarie 1990, în contacte şi discuţii diplomatice, unii dintre fermenţii care au bulversat Tg. Mureş în acel trist martie. Am scris o singură dată despre câte şi ce ştiu dar voi reveni . Cred că, acum, la Tg. Mureş, a fost găsită calea de urmat în România, şi de maghiari, şi de români. Voi reveni cu ce ştiu despre martie 1990 pentru că sunt convins că putem trăi în România fără revendicări. Putem trăi în linişte şi civilizat  ,,fără să fie nevoie să răsturnăm cu oiştea în sus carul vremii”. Sunt vorbele unui mare filozof român,  Mircea Vulcănescu, cel care a murit în puşcăriile comuniste deşi, ca secretat de stat la Finanţe în guvernului mareşalului Antonescu, se dovedise cu adevărat patriot veghind ca Hitler să plătească până la ultimul cent petrolul şi grâul românesc la care poftise din raţiuni de război.

CASETA

George Apostoiu este licențiat al Universității București – Facultatea de Filologie, din anul 1963, dar și bursier UNESCO, la Paris, în 1969. A funcționat în MAE român, din anul 1963 și până în 2008, îndeplinind diferite misiuni diplomatice la Paris (UNESCO și Uniunea Latină), Bruxelles, Luxembourg, Roma, Moscova, Havana. Este totodată și membru al Asociației ambasadorilor și diplomaților de carieră din România, al Fundației Europene Titulescu și al Fundației România în Lume. A publicat mai multe articole, studii și comunicări, precum și lucrări de mare cuprindere intelectuală, dintre care se cuvine să enumerăm: ,,Mihai Eminescu. Rayonnement d’ un génie”, Editura Minerva, București, 1989, ,,Eminescu. Pour le monde latin”, Editura Europa Nova, București, 2001, ,,Buongiorno, Italia”, Editura Europa Nova, București, 2002, ,,Un Talleyrand pentru Romania. Trecut imperfect Prezent obsedant”, Editura România în lume, 2006, ,,Neamul și Babilonia. Spiritul public în cultura română”, Editura România în lume, 2009. Ministrul consilier George Apostoiu a realizat, de asemenea, și traduceri din literatura franceză și francofonă, precum ,,Ieșirea din moarte” (titlul original ,,L’Hotel Saint-Pol”) de Michel Zevaco, Editura I.G.R.-S.R.L., 1992, ,,Dragoste și ură” de Michel Zevaco, Editura I.G.R.-S.R.L., 1992, precum și traduceri din poezia contemporană franceză, belgiană și africană.

 

Prima închisoare militară din armata română

Arhivele – în cazul de faţă cele mureşene – abundă de informaţii interesante, chiar inedite în cele mai multe cazuri. Uneori, căutând asiduu şi tenace anumite date pentru documentarea unui subiect aflat în cercetare, descoperi cu totul întâmplător alte informaţii cu totul aparte. Cum ar fi spre exemplu, date relevante despre înfiinţarea primului batalion disciplinar (închisoare militară) din armata română pe cale de comunizare. Trebuie precizat de la bun început faptul că nu am fost „originali” în acest domeniu. Am avut însă avantajul de a beneficia de o bogată sursă de inspiraţie, batalioanele disciplinare din armata sovietică.

Prima închisoare militară a funcţionat la Iaşi

 

Primul batalion disciplinar din armata română a fost înfiinţat în 1952. Se numea batalionul disciplinar 457 şi avea codul de Unitate Militară (U.M.) numărul 03692. Decretul de înfiinţare cu numărul 104 din 17 iulie 1951, având menţiune secret de serviciu, a fost prelucrat în luna august 1951 în toate unităţile armatei române, precum şi în cadrul organelor de procuratură militară, inclusiv la Târgu Mureş unde funcţionau încă din 1951 organe ale acestei instituţii şi care se aflau în subordinea Procuraturii militare a oraşului Stalin (Braşov). Cum a fost organizat batalionul disciplinar, cine erau cei ce-l încadrau, ce se întâmpla acolo şi cui a aparţinut ideea înfiinţării unor asemenea unităţi disciplinare? Acest batalion – de fapt o puşcărie militară – funcţiona în garnizoana Iaşi şi era amplasat în localul fostului Penitenciar Galata. Dovedindu-şi în scurt timp eficienţa în a înfrânge rezistenţa şi moralul celor ce ajungeau să-i treacă pragul, precum şi de a-i disciplina mai mult decât o făceau celelalte unităţi din armata română, batalioanele disciplinare au ajuns ulterior să fie extinse ca număr. Au funcţionat efectiv însă abia de la 1 ianuarie 1952. Ele erau destinate pentru executarea unor pedepse privative de libertate de până la doi ani, de către militarii în termen din armata română. În cele 46 de articole ale Regulamentului de funcţionare, ministrul Forţelor Armate ale Republicii Populare Române, generalul colonel Emil Bodnăraş, prevedea în detaliu modul cum funcţionează o asemenea unitate militară, cum va fi încadrată cu personal, programul zilnic al condamnaţilor, precum şi categoria de infracţiuni pentru care un militar ajungea să fie condamnat la batalion disciplinar.
Reeducarea prin muncă
Potrivit decretului de înfiinţare, dar şi Regulamentului de funcţionare, batalionul disciplinar era destinat pentru reeducarea prin muncă cu o durată de 12 ore zilnic, din care 9 ore lucrări de construcţie şi gospodărie şi 3 ore pentru instruire politică şi pregătire de front. Această unitate se organiza pe baza unui stat special de funcţiuni şi se subordona nemijlocit Şefului Marelui Stat Major al Armatei, iar numirea comandantului de batalion disciplinar şi a locţiitorului său politic se făcea de către ministrul Forţelor Armate. Celelalte cadre din batalion erau numite în funcţii de către Şeful Marelui Stat Major. Toate cadrele acestui batalion aveau drepturi de a pedepsi şi recompensa mai mari cu o treaptă decât ale comandanţilor de acelaşi rang din celelalte unităţi ale armatei române. Spre exemplu, comandantul de batalion disciplinar avea drepturile disciplinare ale comandantului de regiment, iar gradul funcţiei sale era cu o treaptă mai mare decât în batalioanele obişnuite ale armatei române. Primul batalion disciplinar, apoi şi celelalte care s-au înfiinţat erau cazate separat de celelalte unităţi din garnizoană, într-un local îngrădit cu un gard special, de cel puţin 2,5 m. Militarii condamnaţi la batalion disciplinar erau trimişi acolo sub escortă înarmată din ordinul comandantului de unitate, după primirea hotărârii de condamnare din partea instanţei militare de judecată. Militarii condamnaţi care îşi ispăşiseră pedeapsa, erau trimişi la unităţi fără escortă, pentru a-şi continua serviciul militar. Timpul petrecut în batalion disciplinar nu se considera ca stagiu în armată. Mulţi dintre cei care ajungeau într-un batalion disciplinar erau deseori pedepsiţi pentru cele mai mici abateri şi supuşi unui tratament umilitor, agresaţi fizic, bătăile fiind la ordinea zilei, pentru că cei selecţionaţi să se ocupe de ei erau, în cle mai multe cazuri, adevărate brute. Aşa că, nu puţine au fost cazurile de încercare de dezertare sau de încercare de sinucidere din partea unor militari care n-au rezistat tratamentului la care au fost supuşi în cadrul batalioanelor disciplinare.
Un personaj bizar
Se pare că ideea înfiinţării unor astfel de „aşezăminte” a fost a lui Bodnăraş, dar nu era una originală. Ruşii, pe care Bodnăraş îi cunoştea de mult timp, înfiinţaseră asemenea unităţi de pedepsire cu mult timp înainte. Inclusiv în Germania nazistă funcţionaseră unităţi asemănătoare ca scop cu cele din armata sovietică. În timpul războiului aceste unităţi luptaseră în linia întâi şi este lesne de înţeles de ce. Erau şanse minime ca să scapi cu viaţă, dar oricum nu-i regreta aproape nimeni pe cei ce mureau şi cu atât mai puţin statul care-i trimisese la moarte. Ironia sorţii consta în faptul că Bodnăraş, fostul dezertor din armata regală română (în 1932), aflat în 1951 într-una dintre cele mai importante funcţii din statul comunist, ajunsese acum să dea „lecţii de moralitate” celor din subordinea sa. Tânărul căpitan Bodnăraş din 1932 – fost şef de promoţie al armei sale – trecuse atunci la ruşi cu cifrul armatei române, urmase un curs de spionaj la Arhanghelsk, iar apoi revenise în România dirijat de NKVD. Arestat nu la mult timp după ce a revenit în ţară, Bodnăraş făcuse cunoştinţă în puşcărie cu bonzii din PCR. Devenit un element de încredere, probabil la recomandarea Moscovei, Bodnăraş – cunoscut în timpul loviturii de stat din august 1944 sub numele de inginerul Ceauşu – a fost cel care l-a transportat pe Antonescu şi ceilalţi arestaţi atunci, de la Palatul Regal în casa conspirativă din cartierul Vatra Luminoasă, le asigurase paza şi ulterior, asigurase predarea lor ruşilor care i-au transportat la închisoarea Lublianka din URSS. Timp de doi ani, până în 1946, aceştia s-au aflat sub anchetă sovietică. Între timp, în România, steaua lui Bodnăraş urca tot mai sus pe firmament, ajungând într-un timp foarte scurt să urce atât în grad (general), cât şi în funcţie (ministrul Forţelor Armate). Un timp l-a avut drept adjunct pe generalul Walter Ernst Neulander, un evreu maghiar (devenit Valter Roman prin românizare – tatăl lui Petre Roman), un alt „dirijat” de Moscova, iar mai apoi pe Leontin Sălăjan. Ideea lui Bodnăraş de înfiinţare a unor asemenea unităţi a fost susţinută în mod deosebit de un membru al Consiliului Militar Superior, colonelul pe atunci – viitorul comandant de mai târziu al Trupelor de grăniceri (anii ’80) – Vasile Petruţ, un alt personaj interesant ca origine şi evoluţie în ierarhia militară. Bodnăraş, un personaj bizar, a cărui biografie mai are încă multe pete albe, a murit suspect în urma unei banale operaţii de apendice făcute de cel ce avea să ajungă la scurt timp minstru al Sănătăţii în Republica Populară Română, Eugeniu Proca. Batalionul disciplinar înfiinţat din ordinul lui Bodnăraş i-a supravieţuit şi au fost înfiinţate chiar şi altele. Se dovedise viabil iar experienţele „pozitive” se cer extinse, nu-i aşa?

 

”De data asta ni se vrea capul! Vor să dispărem fizic…”

Suflet generos, deschis și sincer. Crescut în spiritul unor valori de excepție: dragoste de neam și țară. A adunat la un loc, într-o viață de om, speranțe dar și deziluzii. A înțeles însă că procesele istorice, indiferent unde se petrec ele, sunt influențate. De cele mai multe ori, de factori externi care acționează direct sau indirect. Are curajul și răspunderea să spună întotdeauna lucrurilor pe nume. Chiar și atunci când este vorba despre subiecte delicate. Brutal de sincer și dureros de adevărat. Cadru didactic universitar și om cu o bogată experiență de viață, profesorul Ion Coja a aceptat să acorde un interviu, în exclusivitate, pentru cotidianul mureșean ”Zi de Zi”. 

 Reporter:  De ani buni, trăim o criză materială evidentă, dar de ceea ce este și mai grav, trăim o criză morală fără precedent. Societate românească este bulversată de falsele modele care i se oferă suspect de generos, mai ales prin mass-media. Dilentantismul și impostura au invadat întreaga viață publică. Este oare o consecință inevitabilă a ”societății de consum”, a globalizării și aplatizării conștiințelor sau un proces indus, cu scopuri bine definite, atât pe termen scurt, cât mai ales pe termen lung. Dumneavoastră ce părere aveți domnule profesor?

Ion Coja: Nu poate fi vorba de ceva spontan, necontrolat, nedirijat! Când Petre Roman a desființat Comitetul de stat pentru planificare, celebrul CSP, spunând că planificarea este un atribut al societății totalitare, comuniste, i-am transmis, prin mai multe declarații publice, că în felul acesta, renunțând la propria noastră planificare, nu facem decât să intrăm sub efectul planificării făcute de alții, în alte cancelarii ale lumii! Căci orice om serios și orice țară serioasă elaborează proiecte pentru viitorul său apropiat sau mai îndepărtat. Planificarea este apanajul inalienabil al suveranității! Ca stăpân, numai ca stăpân îți faci planuri, proiecte. Iar ca slugă pui în practică planurile altora. Cum a făcut Petre Roman, punând în practică planuri de transformare a noastră în slugi! Petre Roman a lucrat în interiorul planului de pierdere a suveranității noastre naționale. Din această perspectivă, într-adevăr nu mai aveam nevoie de niciun CSP. Însăși prestația lamentabilă, propriu-zis criminală, a lui Petre Roman s-a defășurat după un plan, un  proiect elaborat cu mult înainte de decembrie 1989. Vă dau un singur exemplu: în ultimele minute ale guvernării sale, când minerii îl fugăreau prin București, Petre Roman a mai avut timp, pentru ce credeți? Să semneze destituirea directorului de la Arhivele Naționale!… De ce a făcut-o? Pentru că o avea în caietul de sarcini primit la investitura de prim ministru, iar respectivul director era un naționalist, un istoric patriot care nu ar fi permis jaful din arhive care s-a dezlănțuit ceva mai târziu, când au început să fie căutate dovezi ale Holocaustului…Alt exemplu: eu am fost senator PDAR, partidul agrarienilor. Eram convins că acest partid a fost înființat de Victor Surdu, după ideea sa, ori a altui agronom din România. Abia după vreo trei ani am aflat că în toate țările fost socialiste se înființase un partid pereche al PDAR!… Evident, după un proiect, după o planificare. A cui? Nu mai are importanță! În nici un caz nu era un proiect românesc sau polonez!… Iar procesul de decădere morală la care vă referiți este un obiectiv extrem de important în strategiile și proiectele care ne vizează fără ca noi să știm de ele, cine sunt autorii, ce intenții au… Putem, în cel mai bun caz, să ne dăm seama că nu poate fi vorba de întâmplare, de coincidențe, ci de lucruri care se leagă logic între ele. Firește, este vorba de logica răului, a destructurării, a disoluției!… Acest răspuns la întrebarea dumneavoastră nu eludează faptul că un rol important l-au jucat și trădătorii, cozile de popor! Dar eu pe aceștia nu-i am în vedere atunci când mă gândesc la popor, la neam!

Reporter: Știu că i-ați evocat cu multă căldură și în mai multe ocazii, pe Alexandru Graur și pe Petre Țuțea, oameni pe care îi considerați părinți spirituali, adevărate modele pentru dv., dar și pentru generațiile trecute. În treacăt fie spus, generația mea  încă își mai amintește cu mare plăcere de ”tabletele” de gramatică românească pe care ni le oferea Al. Graur, la radio, într-un mod cât se poate de acccesibil și util. Puteți să-i evocați pe scurt și mai ales în ce a constat influența acestor oameni asupra domniei voastre?

Ion Coja: Al.Graur a fost fiul unui „evreu pământean”. Și-au dat acest nume evreii din România care, pe la sfârșitul veacului al 19-lea, au ales să fie cetățeni loiali ai statului român, să se stabilească definitiv în România, să se asimileze în măsura în care acest proces era spontan și natural. Despre acești evrei ne-a vorbit însuși Graur la curs, la cursul dedicat numelor de persoane, pornind de la detaliul onomastic caracteristic pentru acești evrei: ei au dat copiilor nume românești care nu proveneau din fondul de nume de origine iudaică, gen Gabriel sau Daniel, ci nume ca Nicolae, Constantin, Ștefan, Alexandru, Aurel etc. Din asta se înțelege cât de liber gândea Graur, liber de orice prejudecată. Avea o singură grijă: adevărul. Fusese comunist încă din 1938. Poziția sa de om corect, dedicat adevărului, i-a adus multe necazuri din partea comuniștilor habotnici, intriganți, ahtiați după putere, de teapa unui Leonte Răutu. Pe vremea aceea, lunar, profesorii participau obligatoriu la ore de așa-zis „învățămînt politic”. Uneori, aceste lecții erau conduse de Graur și se transformau imediat în dezbateri de idei științifice. De la Graur, la aceste ore de învățămînt așa-zis politic, am deprins argumentele cele mai solide împotriva formalizării și matematizării domeniului lingvistic. Am adăugat și eu alte argumente…Nu mi-l puteam închipui pe Graur susținând idei sau teze în care să nu creadă. La un astfel de învățămînt politic l-am auzit spunând, de la catedră, că „de-aia mi-e frică mie când aud la radio că se vor face îmbunătățiri!” După 1990, am aflat că Al.Graur, când a văzut că mi se pun piedici la angajarea ca asistent universitar deoarece nu aveam dosar politic bun, a amenințat că-și dă demisia din învățămînt dacă nu se ia în considerație voința sa de a mă angaja ca asistent…Viața mea ar fi fost cu totul alta! Mă bucur să mă simt dator la un astfel de om! Ca și în cazul lui Petre Țuțea…Cred că l-am cunoscut prin 1970…Îl știam din vedere și mi-era antipatic. L-am ocolit o vreme. Mi s-a părut prea gălăgios. Era mereu înconjurat de tineri de vârsta mea, dintre care câțiva mi-erau bine cunoscuți câte parale făceau!…După o vreme Țuțea a rămas singur în holul de la Athenee Pallace unde își bea zilnic cafeaua. I-o oferea gratis nea Nicolae, un chelner bătrân care știa cu cine are de-a face…Într-o zi ne-am nimerit la aceeași masă, numitorul comun fiind Florin Pucă, adică prietenul comun. Am stat de vorbă până ne-au dat afară din restaurant, trecut de miezul nopții…Țuțea mi-a dat argumentele cele mai convingătoare pentru sentimentul în care am fost crescut de părinții mei, oameni simpli, veniți de la țară: mulțumirea, satisfacția de a mă ști român…Țuțea a teoretizat acest sentiment, l-a transformat în idee, judicios argumentată. Așa am ajuns la descoperirea că prin legionari, noi, românii, am dat umanității câteva modele sublime de comportament civic. În primul rând Căpitanul!…Moța și Marin…Nicadorii… Decemvirii…O justă înțelegere a epocii respective se poate face împărțind lumea românească după acest criteriu: capacitatea de a înțelege rostul înalt al Mișcării Legionare. Unii au avut organ pentru a pricepe noutatea și profunzimea (sau înălțimea!) gândirii și acțiunii legionare, alții n-au avut această capacitate. Pe aceștia trebuie să-i privești ca pe niște persoane cu handicap! Nu ca pe niște adversari de idei!

Reporter: Karl Marx – filosof studiat și azi în universitățile care se respectă, studiat nu numai din perspectiva istoriei filosofiei, dar mai ales ca și conținut al doctrinei pe care a întemeiat-o alături de Engels – considera că, citez ”acumulările cantitative pregătesc saltul calitativ”. Privit din perspectivă istorică, ”saltul”este un proces ciclic inevitabil. Temporal vorbind, nu cred că mai este mult până la acel moment. Istoria, privită din perspectivă filosofică, este un continuu proces de ”negare a negației”. Văzând și trăind în mod direct ceea ce se întâmplă acum și aici, știind și care ne sunt ”acumulările cantitative” din ultimii 20 de ani, care credeți că vor fi consecințele pentru statul român, după acel moment inevitabil al ”saltului”?

Ion Coja: Momentul 1989 o fi fost un salt, dar a fost un salt în gol!…Nu știu dacă este adevărată teza marxistă, cu acumulările cantitative, teză preluată, dacă nu mă înșel, de la Hegel…Oricum, după 1990 nu prea văd ce acumulări cantitative s-au produs. Dimpotrivă, pierderi în toate planurile s-au produs!…O adevărată hemoragie! Suntem, mai mult ca oricând în ultimii 200 de ani, în cumpănă cu pieirea! Nu sunt de acord cu fonfăiții care fac pe moraliștii și consideră că noi, românii, suntem principalii vinovați!…Un asemenea diagnostic ne îndepărtează de identificarea cauzei și deci ne îndepărtează de găsirea remediului! Or, în realitate noi suntem un popor și un stat agresat! Nu de ieri, de alaltăieri, ci de câteva decenii bune, ca să nu zic secole!…Am fost foarte conștient de asta atunci când am înființat Liga pentru Combaterea Anti-Românismului LICAR. Cei care ne agresează azi nu vor să ne ocupe și să ne pună la muncă pentru ei, așa cum, bunăoară, a fost modelul clasic de agresiune, bunăoară cea otomană otomană. Sau modelul rusesc, care a avut țintă sufletul nostru românesc, să-l părăsim, să ne facem ruși! De data asta ni se vrea capul! Vor să dispărem fizic de pe aceste meleaguri! În cazul cel mai bun, să părăsim Țara, cum ne îndeamnă însuși președintele Țării…Ne vor căzuți în fundul prăpastiei! În aceste condiții, una din două: primejdia de moarte se va împlini până la capăt sau poate să genereze reacția de apărare, acea reacție firească la orice ființă căreia i se ia viața. Potrivit vorbei românești „mor cu el de gât”! Trebuie deci să ne pregătim pentru această reacție, să ne organizăm viața în acest sens, astfel încât rău-voitorii noștri să ia aminte și să bată în retragere! Inimicii noștri care, împing prea departe ura și antipatia lor, e timpul să priceapă că începe să fie riscantă meseria de dușman al neamului românesc!

Reporter: Despre rolul elitelor în evoluția societății au scris în special Vilfredo Pareto și Gaetano Mosca, iar la noi, Tudor Vianu. Dumneavoastră sunteți o prezență activă în viața științifică și academică, iar din această perspectivă, v-aș ruga să ne indicați câteva repere din rândul elitelor de azi, de aici, de pe mioriticul plai și mai ales ce ne oferă ele nouă, vulgului, ”stupid people” cum ne definea cineva, mai puțin inspirat – eu i-aș zice chiar cu intenție peiorativă – în urmă cu mai bine de un deceniu.

Ion Coja: Modele?…Eu am avut și alte modele, puțin sau deloc cunoscute publicului. Cum ar fi Constantin Boceanu…Fost director al închisorii Văcărești!…Când m-am arătat mirat că un om ca el a putut fi director de închisoare, mi-a deschis ochii: pe vremea aceea, erai director de închisoare numai după câțiva ani de magistratură ireproșabilă. Prin el am cunoscut elita românească de odinioară, consistența aristocrației românești, a boierimii, pe care unii politruci nefericiți ca Paul Georgescu sau Petru Dumitriu nu au înțeles-o sau nu au cunoscut-o! Dar a existat o aristocrație autentică românească, ar trebui recuperată, cu grija de a o distinge de venituri (plural de la venitură!, nu de la venit…), de ciocoi, de venetici…Chiar și azi am modele, persoane la a căror ținută morală aspir sau regret că nu mai am vreme să ajung…Să dau și câteva nume? Doctorul Tiberiu Turculeț… Dintre persoanele cunoscute, aș numi modele pe generalul Ioan Costaș, din Basarabia, pe istoricii Gheorghe Buzatu și Ioan Scurtu. Nu e deloc întâmplător că cei doi istorici nu au încăput sub bolta Academiei Române…Istoricii ajunși academicieni excelează prin grija de a ocoli subiectele riscante pentru cariera unui autor, cum ar fi legionarii, Antonescu, așa-zisul Holocaust, Ceaușescu…Dintre tinerii pe care îi cunosc, Marian Munteanu sau Dan Dungaciu…L-aș numi și pe Miron Scorobete, autorul clujean al volumului Dacia Edenică, o carte care va intra în definiția neamului românesc, alături de alte câteva, nu foarte multe…Sper să capete circulația și notorietatea pe care o merită câtă vreme autorul mai este în viață! Doctorii Pesamosca sau Dănilă…Și, de ce nu?, doctorul Aurel Coja, fratele meu mai mare, care mi-a fost model de când mă știu!…La multe prostii m-a învățat! Când am intrat la facultate, mi-a trimis o scrisoare în care mă atenționa că numai în anii următori, de studenție, mi se îngăduie să fac  ceea ce nu voi mai putea face niciodată după aceea! Dacă-ți vine cheful să te urci în vîrful unui stâlp, numai acum, câtă vreme ești student, o poți face!…I-am urmat sfatul de câteva ori, sfatul și pilda! Nu știu dacă eu însumi sunt un model pentru alții…Am avut în vedere această postură, măcar ca părinte să contez, pentru copiii mei! Drept care m-am ferit în mod programatic să cad în păcat. Am greșit deseori, dar nu sunt greșeli de care să-mi roșească obrazul! Nici al meu, nici al copiilor sau al eventualilor simpatizanți… În oarecare măsură mi-am planificat viața…Cu o singură excepție: nu-mi vine să-mi planific moartea. Nu mă pot gândi la cumătra cu toată seriozitatea, măcar că am trecut de mult de vârsta la care s-a prăpădit bietul tata…

Reporter: Petre Țuțea, pe care eu l-am auzit vorbind pentru prima dată în primii ani după decembrie 1989 și care m-a cucerit prin harul și vivacitatea sa, considera că un om de dreapta este un ”român absolut”. De fapt, ce ar trebui să înțelegem prin această dreaptă națională, pentru că la noi – s-ar putea să greșesc – dar am impresia că nu există o graniță, o delimitare între dreapta, stânga, centru…Nu mai vorbesc de ușurința cu care unii politicieni, trec de la stânga la dreapta și viceversa. Dar asta este în primul rând o problemă de caracter, de conștiință și nu de convingeri politice. Percepția mea asupra doctrinelor românești de azi, este aceea că ele nu sunt încă nici conceptual bine definite. Domnule profesor, dumneavoastră vă considerați un om de dreapta? De ce?

Ion Coja: Expresia „român absolut” Petre Țuțea a folosit-o referindu-se la aromâni, la macedo-românii din Mișcarea legionară, la comportamentul lor în detenția comunistă. Eu nu mă consider mai mult de dreapta decât de stânga. Încă nu m-am hotărît. Mă consider și aspir să fiu naționalist! Și nu mi-aș permite să spun că naționalismul este o caracteristică exclusiv a dreptei! Dimpotrivă, insist și subliniez de câte ori se ivește prilejul: naționalismul nu respinge politica de stânga în mod obligatoriu, încă din teorie. Nu este monopolul unui partid anume, al unei ideologii anumite! Luați exemplul unor naționaliști de stânga din America Latină. Eu unul nu practic distincția aceasta. Aș merge încă o dată pe mâna lui Țuțea: un om normal este de stânga la tinerețe, iar când se maturizează devine de dreapta. Cu mențiunea că la mine, probabil, ordinea s-a inversat: am început prin a fi de dreapta și așa am rămas până în decembrie 1989. Adică, pe vremea comuniștilor m-am simțit în opoziție și, deci, de dreapta. După 1990, când am văzut câte haimanale se dau de dreapta, când am asistat la atacul acestora la adresa statului, la adresa interesului național, m-am manifestat deseori ca și când aș fi fost de stânga. Repet: opoziția corectă este între naționaliști și anti-naționaliști. Între patrioți și trădători. Între profesioniști autentici și impostori.

Reporter: În altă ordine de idei, știu că ați fost acuzat de anti-semitism, că aveați chiar un proces intentat prin 2009 și care se baza pe acuzația că ați fi negat Holocaustul. În opinia mea, un om care îl consideră ca unul dintre părinții săi spirituali pe un evreu – Alexandru Graur a fost evreu – nu cred că poate fi considerat un anti-semit. Este o chestiune de logică elementară. Ce ne puteți spune însă despre acel proces? S-a încheiat? Cum anume?

Ion Coja: Sunt mai multe procese. Cele împotriva mea s-au încheiat fără a ajunge în instanță, acuzațiile respective dovedindu-se a fi neîntemeiate. Dar am deschis și eu proces împotriva unor așa ziși lideri evrei. I-am acuzat de calomnie. Cu dovezi mult mai serioase. Am făcut câteva greșeli de strategie, căci l-am dat în judecată și pe Aurel Vainer, președintele comunității evreiești. Or, acesta, ca parlamentar, are imunitate. Pregătesc alt proces, împotriva comunității evreiești, dacă aceasta va continua să blocheze accesul la arhivele sale. Arhivele noastre sunt la dispoziția oricărui cercetător evreu. Arhivele evreiești sunt ținute sub șapte lacăte!

Reporter: Dumneavoastră ați invocat la un moment dat, pentru elucidarea unor importante aspecte privind Holocaustul, ”Memoriile” scrise de Wilhelm Filderman, fost lider al comunității evreiești din România, în perioada interbelică și apoi antonesciană, un om care a dispus prin testament, ca acele ”Memorii” să fie donate după moartea sa Academiei Române. Se pare că – spuneați dv. – acele scrieri au luat alt drum. Agenți ai Mossad-ului le-ar fi ridicat și dus în Israel. De ce atâta interes din partea unui serviciu secret pentru acele scrieri?

Ion Coja: Pentru că autorul acestor memorii este martorul cel mai important al celor petrecute în România, în mod special în Transnistria. Din alte documente rămase de la Wilhelm Filderman, liderul evreimii românești, rezultă clar părerea și mărturia sa: în România nu a fost Holocaust și nici prigoană anti-evreiască, iar Ion Antonescu a fost un protector al evreilor!

Reporter: La final domnule profesor, v-aș ruga să-mi spuneți dacă mai credeți sincer că acest popor se va mai ridica la acea statură morală și acel respect de care se bucura cândva? Ne pleacă copiii prin cele străinătăți, mamele își abandonează pruncii proaspăt născuți, oamenii mor cu zile prin spitale, rata abandonului școlar crește alarmant și în aceeași proporție și analfabetismul, prăpastia între cei bogați și săraci se adâncește tot mai mult și pe zi ce trece, revizionismul și iredentismul maghiar găsesc acum cel mai propice câmp de manifestare…Mai avem vreo șansă? Care este calea?

Ion Coja: Cunoașteți vorba cum că în tot răul e și un bine! Traversăm o perioadă foarte grea. Ea ne ajută însă să distingem grâul de neghină. Este o perioadă în care fiecare arată măsura consistenței sale morale, civice. Iar în privința românilor care au plecat să muncească sau să trăiască în Occident, partea bună este că în felul acesta, prin contact direct cu lumea civilizată, românii vor descoperi că sunt cel puțin egalii celorlalți. Se vor vindeca de complexul de inferioritate pe care l-au avut și pe care o bună parte din mass-media îl cultivă pur și simplu printre noi, în mentalul românesc colectiv. Nu avem niciun motiv temeinic să stăm timorați și sfiiți dinaintea altor culturi și civilizații. Iar ca persoane, ca indivizi, aproape întotdeauna românii sunt remarcabili, sunt plăcuți și interesanți. Străinii ne descoperă cu uimire. Deci am o părere optimistă cu privire la viitorul nostru. Cu condiția ca românii să priceapă că trăim într-o lume anormală, că trebuie să ne organizăm, să elaborăm o strategie națională de supraviețuire, să reacționăm în maniera lui Avram Iancu față de cei ce ne vor capul! Toleranța este o atitudine potrivită față de persoane slabe, care au nevoie de un ajutor. Dar față de cel care te atacă, față de cel care vrea să te scoată din casa și din propria ta istorie, nici vorbă nu mai poate fi de toleranță. Mâna pe par! Sau, în termeni mai poetici, aux armes, citoyens!