ABUZURI ALE ORGANELOR MAI – SECURITATE ŞI MILIŢIE – REFLECTATE IN DOCUMENTELE PROCURATURII MILITARE PRINCIPALE TÂRGU-MUREŞ. MEMORIA CA FORMĂ DE JUSTIŢIE – MĂRTURII ORALE

Arestări şi confiscări abuzive, folosirea armamentului din dotare în condiţii neregulamentare, ocuparea ilegală a unor locuinţe aparţinând particularilor sunt doar câteva dintre cele mai frecvente şi mărunte abuzuri comise de lucrătorii aparatului represiv din România şi implicit de cei din judeţul Mureş.

Foto - Sediul Securitatii din Targu-Mures in anii '50

De cele mai multe ori trecute cu vederea, adică tolerate cu “voie de sus”, abuzurile se înmulţiseră într-o asemenea măsură încât până şi mai marii din Securitate, Procuratură şi Ministerul Afacerilor Interne au fost nevoiţi la un moment dat să ia atitudine împotriva celor care le comiteau. Abuzurile, dincolo de faptul că reflectau calitatea umană şi profesională[1] a celor ce le săvârşiseră, prefigurau de fapt naşterea unei noi categorii sociale cu o nouă mentalitate[2]. Se năştea un nou tip de “stăpân”, cel căruia, în numele imperativului “luptei de clasă” îi era permis orice. Cei care trebuiau să vegheze la respectarea legalităţii erau primii care o încălcau. O făceau în deplină cunoştinţă de cauză, dar şi cu aroganţa „stăpânului” care crede că totul i se cuvine. Procesele verbale aflate în fondul de arhivă Procuratura Militară Principală Târgu-Mureş reflectă în modul cel mai evident această stare de fapt.

Abuzul ca stare de fapt – scurtă radiografie a celor mai simple şi frecvente abuzuri

„Majoritatea abuzurilor le fac tovarăşii miliţieni…”, scria generalul locotenent Alexandru Drăghici, ministrul Afacerilor Interne al Republicii Populare Române într-o notă informativă cu caracter intern difuzată la nivelul unităţilor din subordine, precum şi la nivelul organelor Procuraturii Militare, în iunie 1955. Exasperat de cele constatate Drăghici trimitea un ordin observator[3] către toate unităţile MAI, inclusiv organelor de Procuratură Militară. În cuprinsul acestuia se arăta faptul că în urma controalelor făcute pe CFR de către Direcţia Financiară din Ministerul Afacerilor Interne, pe o singură regională – regionala Braşov – într-o singură săptămână au fost constatate, citez: „o serie de nereguli şi abuzuri din partea cadrelor Ministerului Afacerilor Interne, atât în ceea ce priveşte manipularea, cât şi utilizarea documentelor de transport pe CFR”. În cuprinsul aceleiaşi note informative, era prezentată o situaţie statistică arătându-se faptul că atât cadre din MAI, cât şi soldaţi şi gradaţi din  acelaşi minister recurgeau deseori, atât la refuzul de a se legitima atunci când li se cerea acest lucru de către organele de control, cât şi la ameninţări cu arma, substituirea de indentitate, fapt care le permitea să călătorească cu alte documente de transport, dar  şi la falsificarea sau chiar vânzarea acestor documente. (Anexa 1) Ministrul Drăghici mai arăta: „Majoritatea abaterilor le fac tovarăşii miliţieni care se urcă înarmaţi în tren, fără nici un fel de documente de transport, nu se legitimează şi în unele cazuri nici în faţa organelor de control MAI, căutând să intimideze prin calitatea pe care o au şi accentuând pe faptul că sunt înarmaţi”. În continuare, Drăghici ordona măsurile ce trebuiau luate la nivelul fiecărei unităţi MAI, pentru ca asemenea fenomene să fie stopate. Şcolarizarea precară a cadrelor MAI din anii ’50 era una din cauzele acestei stări de fapt. Selecţia cadrelor se făcea pe criterii de origine socială şi ataşament faţă de cauza clasei muncitoare[4] fără a se avea în vedere aptitudinile candidaţilor şi nici ciclul şcolar absolvit de aceştia, astfel încât la un moment dat s-a ajuns la situaţia hilară în care, într-o promoţie de cadre MAI din anii ’50 (cursuri scurte sau lungi), chiar dacă primeau acelaşi grad militar, puteau fi întâlniţi subofiţeri sau ofiţeri cu patru clase primare, dar şi cu gimnaziul – şi mai rar – cu liceul absolvit. Competenţa, dar şi moralitatea multora dintre ei era îndoielnică. Cea mai mare parte a abuzurilor comise de aceştia poate fi deci explicată şi prin gradul precar de şcolarizare, deşi acest fenomen are şi alte explicaţii mult mai profunde. Cel mai frecvent abuz al miliţienilor şi securiştilor din Târgu-Mureş, ca de altfel din întreaga Românie a anilor ’50, îl reprezenta însă ocuparea abuzivă a locuinţelor unor particulari. Studiind arhivele Procuraturii Militare Principale Târgu-Mureş am constat că numai în decursul anului 1955, au fost peste 30 de asemenea situaţii în jurisdicţia acestei instituţii. Părţile vătămate îi reclamau în mod direct organelor de Procuratură Militară sau unităţilor militare în care erau încadraţi cei ce comiseseră abuzurile, iar uneori chiar Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Române. În cele din urmă reclamaţiile acestor oameni ajungeau tot la Procuratura Militară Târgu-Mureş care trebuia să se ocupe de anchetarea – mai mult formală – a acestor abuzuri, dar şi de rezolvarea lor. Acestor frecvente încălcări ale legii li se adăugau şi altele, precum confiscarea unor maşini de scris, a unor aparate de radio şi a altor obiecte de uz casnic sau personal. Totul se făcea sub diferite pretexte, puţin justificate chiar şi din punctul de vedere al regimului. Iată spre exemplu, câteva asemenea situaţii. Spre exemplu, Popa Maria[5], domiciliată în Târgu-Mureş, str. Varosmarty, nr. 34 făcea o plângere în anul 1954 la Procuratura Militară contra organelor de Securitate arătând că acestea ar fi ridicat din locuinţa ei cu ocazia unei perchiziţii un aparat de radio şi o maşină de scris. La scurt timp, Popa Maria şi-a retras plângerea. La fel a procedat şi farmacistul Teodor Alexandru[6], domiciliat în Târgu-Mureş, str. Ştefan cel Mare, nr. 22 care a sesizat Procuratura Militară în anul 1954 asupra faptului că slt. de miliţie Răceanu Teodor şi lt. de securitate Gheorghe Emanoil i-ar fi ocupat abuziv o cameră. Şi acesta şi-a retras însă la scurt timp plângerea făcută anterior. Janosy Iolanda, funcţionară la Banca de Stat, filiala din Târgu-Mureş, domiciliată pe strada Harghitei, nr.6, îl reclama în martie 1955 pe sergentul de securitate Blaga Simion că a ocupat abuziv, o cameră din casa mamei sale. Acesta avusese concursul superiorului său, locotenentul Oneţ. Daniel Ştefan, din Târgu-Mureş, strada Spitalului Vechi, nr.3, reclama tot în martie 1955, faptul că locotenentul Stoica a ocupat abuziv o cameră din locuinţa mamei sale. Daniel Ştefan a ajuns să se adreseze chiar şi Consiliului de Miniştri, dar fără nici o şansă. Asztalos Maria din Târgu-Mureş, de pe strada Kemeny Zsigmond, nr.22, depunea o plângere în acelaşi martie ’55 la Procuratura Militară din Târgu-Mureş, Ea îl reclama pe locotenentul Gheorghe Costea că i-a ocupat abuziv o cameră din locuinţă.  Erau însă şi situaţii oarecum hilare. Spre exemplu, plutonierul Ştefan Cazacu îl reclama pe locotenentul Gheorghe Ciobalca pentru că nu-i dădea dreptul să folosească toaleta comună (ambii locuiau în Târgu-Mureş, pe strada Călăraşilor, nr.35). Procuratura Militară şi-a declinat competenţa şi i-a recomandat lui Cazacu să se adreseze Tribunalului Popular al oraşului Târgu-Mureş. Makkai Vasile din Târgu-Mureş, strada 7 noiembrie, nr.39, a depus în mai 1955 o plângere împotriva plutonierului major de miliţie Vasile Fonogea pentru că-l împiedica să folosească locuinţa ce-i fusese repartizată. Fonogea se instalase în acea locuinţă şi nu dorea să o elibereze chiar dacă Makkai avea repartiţie primită de la Intreprinderea Judeţeană de Gospodărie Comunală şi Locativă. Silvia Bucur din Târgu-Mureş, strada Soos Pal, nr.3, reclama că locotenentul Ioan Mihăilescu îi ocupă în mod abuziv locuinţa, după ce, în anul 1951 a fost evacuată din aceasta. Procurorul Iuliu Bokor din Târgu-Mureş, l-a reclamat în mai 1955, la Procuratura Militară din localitate pe plutonierul de miliţie Petru Hodorogea că i-ar fi ocupat în mod abuziv locuinţa ce-i fusese repartizată. Procuratura Militară din Târgu- Mureş a constatat că cele reclamate erau reale şi a cerut Miliţiei evacuarea lui Hodorogea. Asemenea abuzuri au continuat după cum am văzut şi pe parcursul anilor următori, însă cea mai mare parte din reclamanţi şi-au retras ulterior plângerile făcute[7]. Nu am reuşit să aflu dacă au făcut acest lucru benevol sau ca urmare a unor intimidări sau presiuni şi nici cum s-au rezolvat situaţiile lor. Ca o caracteristică generală, „pretenţiile” celor care în anii ’50 ocupau abuziv anumite locuinţe, camere din locuinţe mai mari sau dependinţe ţinând de acestea erau mult mai modeste. Pretenţiile lor aveau însă să crească în timp, pe măsură ce aceştia aveau să urce în grad şi în funcţii, deci în ierarhia aparatului comunist. Procuratura Militară însăşi s-a văzut – nu de puţine ori – în situaţia de a interveni pentru a limita aceste abuzuri. Prin ordinul circular nr. 01140 din 19.05.1956, Procuratura Militară a Regiunii a 3-a Militare Cluj atrăgea atenţia Procuraturilor Militare din subordine (Oradea, Baia Mare, Târgu-Mureş, Timişoara, Stalin – Braşov) să prelucreze măsurile ce se impun pentru a limita abuzurile militarilor din MAI.

“…procurorii militari, se arăta în cuprinsul ordinului, trebuie să ţină o şedinţă cu comandanţii Direcţiei Regionale a MAI şi cu responsabilul Secţiei Administrative a Comitetului Regional PMR în care să se analizeze abuzurile săvârşitre de cadrele de securitate şi miliţie”[8]. Nu de puţine ori însă, Procuratura Militară s-a dovedit o “umbrelă” salvatoare pentru abuzurile comise de cei din MAI. Spre exemplu, în perioada 01.01.1957-01.09.1957, Procuratura Militară Principală Târgu-Mureş a dat ordonanţă de refuzare a pornirii procesului penal în 16 cauze, toate acestea referindu-se fie la cercetare abuzivă, fie la reţinere ilegală sau chiar la vătămare corporală gravă a celor reţinuţi şi cercetaţi de organele MAI[9]. Cele mai grave însă – dar mai puţin cunoscute la vremea aceea – erau abuzurile comise în timpul anchetelor[10] desfăşurate de Securitate împotriva celor consideraţi periculoşi pentru stabilitatea regimului comunist. Ordinul nr. 3 din 1960 al Şefului Procuraturii Militare Principale specifica în mod clar faptul că, citez: “…procurorii militari au obligaţia de a asigura în condiţii de bună calitate supravegherea urmăririi penale la organele MAI prin participarea la anchetă, îndrumări scrise la speţă, etc…”[11]. Invocându-se lipsa de personal şi volumul de muncă foarte ridicat procurorii militari participau mai rar  la anchetele MAI, dar este indubitabil faptul că ei cunoşteau abuzurile comise de MAI. Au fost situaţii în care gravitatea abuzurilor comise de organele MAI au determinat o reacţie mult mai fermă din partea organelor de Procuratură Militară întrucât prin consecinţele lor – cauzarea unor infirmităţi fizice sau chiar decesul – abuzurile nu mai puteau fi muşamalizate. Spre exemplu, Horvath Geza[12], din com. Bozont, raionul Sfântu Gheorghe îl reclama pe şeful Postului de miliţie din localitate că i-a violat în mod repetat soţia sub ameninţarea pistolului. Kalamyos Miklos, Deme Agnes (gravidă în luna a VII-a) şi Kalamyos Virag[13] îl reclamau în 1959 pe slt. de miliţie Lazslo Arpad pentru reţinere şi cercetare abuzivă. În 1960, soţia numitului Cucu Alexandru[14] sesiza Procuraturii Militare Târgu-Mureş faptul că soţul ei, în timp ce se afla reţinut pentru cercetări în ancheta Securităţii din Târgu-Mureş pentru presupuse activităţi contrarevoluţionare ar fi fost determinat să se sinucidă de către lt. de securitate Harmati Adalbert, cel care îl cerceta. Este posibil ca indicaţiile venite pe linie de partid să fi determinat o atitudine mai fermă din partea organelor de Procuratură Militară, comparativ cu cea adoptată de aceleaşi organe de Procuratură la începutul anilor ‘50 pentru că, în general faptele comise de angajaţii MAI după anii ’60[15] au fost cercetate cu mai mare atenţie, mai mult chiar, comitenţii au fost trimişi în judecata Tribunalului Militar al Regiunii a 3-a Militare Cluj fiind ulterior condamnaţi, iar după rămânerea definitivă a sentinţei, scoşi din cadrele permanente ale MAI. Un referat[16] al procurorului militar, maior de justiţie Dumitru Fărcaş de la Procuratura Militară Târgu-Mureş este elocvent în reflectarea calităţii umane şi profesionale a angajaţilor din MAI, dar şi a stării de fapt din acest minister. Într-un interval de numai 8 luni, decembrie 1963-august 1964, după cum arăta procurorul militar Fărcaş, fuseseră comise 17 fapte violente ale unor angajaţi ai MAI care avuseseră drept rezultat vătămarea gravă a integrităţii unor persoane, infirmitatea unora dintre ei sau – după cum am văzut –  chiar decesul acestora.

Teroarea ca metodă şi justiţia ca instrument

Urmare a bătăilor îndurate în timpul anchetei, Bartis Francisc[17] – un tânăr de 18ani – care ajunsese într-o vădită stare de degradare psihică,  anchetatorii Securităţii mureşene au fost nevoiţi să-l interneze în 1954 la Clinica de Psihiatrie din Târgu-Mureş. Un grup de patru medici – dintre care şi două ilustre personalităţi de mai târziu ale urbei şi ştiinţei medicale mureşene – au concluzionat că Bartis Francisc era “în stare de răspundere în momentul comiterii faptei”. Bartis Francisc (Anexa 2) n-a fost însă singurul caz de acest gen. Securitatea avea să mai apeleze la serviciile medicilor psihiatri. Asta când, în unele cazuri – aşa cum se va vedea – nu ajungea chiar ea, Securitatea,  să pună “concluzii medicale”. După doar cinci săptămâni de la internare, medicii mureşeni din Clinica de Psihiatrie din Târgu-Mureş au putut face istoricul bolii, din care rezulta că Bartis Francisc ar fi avut antecedente în familie, el fiind marcat profund de acestea. Nici un cuvânt despre cauzele principale – tortura fizică şi psihică îndurată de tânăr în timpul anchetei – evenimente care ar fi putut determina pregnant manifestarea bolii. Prin girul ştiinţific acordat, medicii acopereau în fapt un abuz comis de Securitatea mureşeană, iar Procuratura Militară îi conferea aparenţa de legalitate. Era doar una din formele de colaborare care avea să stea la baza relaţiei dintre cele trei instituţii. Din păcate s-a vorbit încă prea puţin despre aceste aspecte. O tăcere de neînţeles, dar poate că şi o anumită indiferenţă din partea societăţii civile au făcut ca aceste aspecte să nu fie încă îndeajuns de bine aprofundate. Mărturiile dizidentului Vasile Paraschiv[18] care a trăit o asemenea experienţă, aruncă doar o palidă lumină asupra colaborării dintre Spitalele de Psihiatrie din România comunistă şi Securitatea română. Pe de altă parte sunt greu de identificat şi supravieţuitorii unor asemenea aşezăminte care ar mai putea depune mărturie. Şi câţi dintre ei – presupunând că mai trăiesc – ar mai putrea fi luaţi azi în serios?  Ştiut este faptul că dizidenţii internaţi în asemenea clinici – chiar sănătoşi fiind – dar între bolnavi incurabili, era aproape imposibil să nu fie marcaţi într-un fel sau altul de o asemenea experienţă de coşmar. Apoi medicaţia care li se prescria ducea în mod invariabil spre anihilarea personalităţii individului.

“Propunem reţinerea, anchetarea şi trimiterea în justiţie…”

“…În data de 15 martie a.c. (1954 – n.a.), Bartis Francisc – scria în referatul său sublocotenentul de securitate Szabo Ioan –  a organizat un grup de 15 elevi şi a sărbătorit în mod illegal 15 martie 1848, ziua revoluţiei maghiare. În cadrul acestei şedinţe, atât el, cât şi ceilalţi au recitat poezii cu caracter naţionalist şi au purtat cocarde maghiare în piept. De menţionat este faptul că deşi nu a primit aprobare de la Comitetul regional al Partidului Muncitoresc Român pentru a ţine această serbare, totuşi Bartis Francisc a instigat şi influenţat pe restul elevilor ca să participe…”. Concluzia aceluiaşi sublocotenent Szabo Ioan, suna cât se poate de firesc: “…Bartis Francisc a fost iniţiatorul acestei serbări ilegale, astfel că se face vinovat de delictul de instigare publică, fapt prevăzut şi pedepsit de art. 327/alin. 3 din Codul penal al R.P.R. …Faţă de cele de mai sus, propun reţinerea, anchetarea şi trimiterea susnumitului în justiţie pentru fapta săvârşită”[19]. Pe data de 27 iunie 1954, Bartis Francisc a fost arestat. La mai puţin de două săptămâni de la arestare, pe data de 6 iulie 1954, unul dintre anchetatorii de Securitate, locotenentul Henter Francisc, trăgea următoarea concluzie în referatul pe care îl întocmise pentru şeful său ierahic: “…cercetând dosarul de anchetă a învinuitului Bartis Francisc, am constatat că arestatul la data de 6 iulie 1954, în mersul cercetărilor (sic!) a prezentat semne de deranjare psihică”[20]. Doar 11 zile i-au trebuit Securităţii mureşene pentru a-l transforma pe arestatul Bartis într-o “legumă”. Pe data de 8 iulie 1954, acesta a fost internat în Clinica de Psihiatrie din Târgu-Mureş. Cu adresa nr. 18633 din 11 august 1954, şeful Direcţiei Regionale a M.A.I., maiorul Kovacs Mihai, cerea procurorului militar de la Târgu-Mureş să dispună suspendarea urmăririi penale în cazul lui Bartis Francisc. În starea în care ajunsese acesta nu mai era periculos şi deci nu mai prezenta interes pentru Securitate. “…bine nutrit, fără simptome de boală internă. Neurologic organic negativ, prezintă o serie de simptome funcţionale, ca tremurături în pleoape, degete…Din punct de vedere psihic se constată în prezent unele simptome care trădează psihoza. Aceste simptome sunt : răspunsuri întârziate, necomplete, este prost orientat în timp privind mai ales debutul reacţiei sale psihogene, e deprimat şi în acelaşi timp neliniştit…”, concluzionau cei patru medici mureşeni, dr. Csiki Kalman, dr. Kiss Ferencz[21], cpt. dr Jozefovici Francisc şi dr. Andrei Mera. După cinci săptămâni de tratament, diagnosticul pus de medici a fost neuropatie gravă, psihoză reactivă în stare ameliorată. Printre concluziile trase de medicii mureşeni în cazul lui Bartis Francisc mai sunt câteva foarte interesante: “…De la vârsta de 13 ani suferă de nervi şi avea accese funcţionale cu ocazia diferitelor greutăţi întâmpinate în viaţă…În momentul comiterii delictului a suferit de aceeaşi neuropatie…În momentul comiterii delictului a fost în stare de răspundere pentru faptele sale…La data de 26 iunie 1954 (atenţie – cu o zi înainte de arestare) a prezentat aceeaşi stare de neuropatie, n-a simulat boala, arestarea sa a declanşat reacţia psihotică de care suferă în prezent…”. Medicii au omis însă cu bună ştiinţă să arate faptul că duritatea anchetei şi nu numai arestarea ar fi putut determina declanşarea neuropatiei grave constatată de ei. Cu alte cuvinte Securitatea era exonerată de orice răspundere.

Documente rătăcite…dar relevante

În mod cu totul inexplicabil, în dosarul de anchetă al lui Bartis Francisc apare şi un alt document care aparent n-are nici o legătură cu cazul acestuia. Este vorba despre o Hotărâre din data de 12 iulie 1954 semnată de anchetatorul de Securitate Fabian Martin – Bartis era deja internat de 4 zile în Clinica de Psihiatrie din Târgu-Mureş – şi care se referă la învinuitul Veres Andrei. “Cercetând dosarul de anchetă a lui Veres Andrei, scria lt. Fabian Martin, am găsit că numitul arestat la data de 16 mai 1954, în timpul anchetei s-a îmbolnăvit de boală mintală…Acţiunea de anchetă în problema lui Veres Andrei, învinuit pentru faptele de activitate contrarevoluţionară se vor întrerupe până la vindecarea lui”. După cum aveţi ocazia să observaţi de data aceasta, “concluziile medicale” le trăgea direct Securitatea. Nu ştim dacă Veres Andrei a avut sau nu vreo legătură cu cazul lui Bartis Francisc şi ce caută această Hotărâre în dosarul lui Bartis. Este însă cât se poate de relevant că “boala mintală” la care se referă anchetatorul în cazul lui Veres s-a declanşat în timpul şi mai ales din cauza durităţii anchetei. Sunt aproape sigur că Veres a urmat acelaşi traseu ca şi Bartis, Clinica de Psihiatrie. De aici încolo ei nu mai contau pentru Securitate. Doi duşmani periculoşi ai regimului deveniseră doar doi “nebuni” inofensivi.

Memoria ca formă de justiţie 

Prin infernul concentraţionar comunist au trecut un număr imens de persoane. O cifră exactă este greu de stabilit în momentul de faţă. Codamnaţi la diferite termene, unii au avut şansa ca după expirarea pedepsei să poată să-şi revadă familiile. Viaţa ‘’de după’’ a fost de cele mai multe ori un calvar. Marcaţi definitiv de grozăviile văzute şi trăite în puşcării[22], alţii nu şi-au mai revenit niciodată. Au existat şi foarte mulţi care n-au mai apucat să-şi revadă vreodată casa, părinţii şi fraţii,  soţiile sau copii. Au rămas în gropi comune, ştiute sau neştiute în diferite locuri din ţară. Printre ei şi mureşenii, a căror listă parţială o redau mai jos şi în posesia căreia am intrat în 2004, graţie domnului Alexandru Man, preşedintele de atunci al AFDPR Mureş. (Anexa 3) AFDPR Mureş a fost şi este preocupată în continuare să întocmească o listă completă cu cei asasinaţi de Securitate în timpul anchetelor, dar şi cu cei care au decedat din cauza regimului de penitenciar. Din 1990 de când a fost înfiinţată, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România (AFDPR),  prin demersurile sale la nivel central, dar în mod deosebit prin activitatea filialelor pe care le are în ţară, a reuşit să se impună opiniei publice ca vocea cea mai autorizată în demascarea marilor crime comise de autorităţile comuniste. O muncă asiduă, nu lipsită chiar de riscuri uneori. AFDPR doreşte ca prin vocile membrilor ei să reconstituie şi să recupereze un capitol de istorie trăită, dar “furată” şi care se regăseşte prea puţin reflectată în manualele de istorie. În demersurile mele, menţionez faptul că m-am bucurat de un sprijin real, sincer şi dezinteresat din partea persoanelor cu care am intrat în contact, membrii ai AFDPR Mureş putând să reconstitui astfel, şi cu ajutorul domniilor lor diverse momente din experienţele nefaste pe care le-au trăit.

Nicolae BALINT

Anexa 1

–     călători fără documente de transport= 8

–          însuşiri de foi de drum= 16

–          cadre care au dat spre folosire foi de drum, rudelor sau cunoscuţilor= 11

–          sustrageri de foi de drum= 3

–          vânzări de foi de drum= 1

–          foi de drum în alb găsite asupra cadrelor= 2

–          cadre care au refuzat să se legitimeze= 4

 

Anexa 2

Bartis Francisc s-a născut la Gheorgheni în 1936. Cu doar un an înainte de fatidicul moment al arestării sale, Bartis Francisc venise la Târgu-Mureş. A fost pe rând brutar, cazangiu, pontator, etc., muncind pentru a se putea întreţine. Urma în acelaşi timp şi clasa a XI-a la seral, la Liceul “Iosif Rangheţ” din Târgu-Mureş unde de altfel devenise şi membru al Cenaclului literar “Salamon Erno”. Din anul 1950, aşa cum reiese din documentele de anchetă ale Securităţii mureşene, Bartis a scris şi publicat diferite articole şi poezii care au apărut în diverse publicaţii de limbă maghiară, precum “Utunk”, “Varos Lazslo”, “Elore” şi “Igaz szo”, ultima fiind şi cea mai preferată dintre publicaţiile lui Bartis. Pe data de 14 martie 1954, membrii cenaclului au propus să se ţină o serbare în amintirea poetului Petofi Sandor, dar nefiind aprobată au ţinut-o a doua zi, pe data de 15 martie. La aceasta au participat 15-16 elevi care au purtat cu această ocazie şi cocarde tricolore maghiare. Aşa cum s-a stabilit la anchetă, una din membrele cenaclului – cu vederi “internaţionaliste” – Balog Eva, s-a ridicat în timpul şedinţei de cenclu şi i-a spus lui Bartis că “…prin purtarea cocardei este micşorată figura poetului Petofi Sandor ca poet revoluţionar întrucât Petofi a fost un poet al libertăţii internaţionale şi nu numai poet maghiar…”.

 

Anexa 3

O listă incompletă încă…Unde sunt cei care nu mai sunt ?

  1. Astaloş    Ştefan, 25 de ani, din Târgu Mureş, ucis în 1960 în lagărul de la Periprava ;
  2. Baciu      Aurel, născut în 1886, avocat din Târgu Mureş, ucis în 1954 în închisoarea de la Sighet ;
  3. Banu       Stelian, funcţionar din Sângeorgiu de Pădure, 55 de ani, ucis în 1953 la închisoarea Aiud;
  4. Beu         Titus, avocat din Târgu Mureş, 45 de ani, ucis în 1952 la Aiud ;
  5. Bihoreanu Viorel, ţăran, din Papiu Ilarian , ucis în 1950 la sediul Securităţii din Târgu Mureş ;
  6. Borş         Ştefan, agricultor din Căluşeri, 23 de ani, omorât în 1947 la Aiud ;
  7. Brustur    Remus, primar din Lechinţa, 66 de ani, omorât în 1949 de Securitate ;
  8. Cengher   Eugen, economist din Răstoliţa, 40 de ani, împuşcat în 1948 de Securitate la Răstoliţa ;
  9. Cioban    Gheorghe, student, din Nazna, ucis în 1950 la Târgu Ocna ;
  10. Circa       Alexandru, preot din Ogra, 57 de ani, ucis în 1953 la Aiud ;
  11. Comşa     Ioan, din Târgu Mureş, ucis în trenul dubă în 1958 în drum spre Mislea ;
  12. Crişan      Eugen, muncitor, din Ocna Mureş, împuşcat în 1953 de Securitatea Cluj ;
  13. Crişan      Ioan, învăţător din Filea, împuşcat în 1948 de Securitatea Cluj ;
  14. Faliboga   Ioan, învăţător din Târgu Mureş, ucis în 1964 la Gherla ;
  15. Gilda        Iuliu, avocat din Târgu Mureş, 58 de ani, ucis în 1950 la Aiud ;
  16. Galea        Ion, student originar din Bahnea, 31 de ani, executat în 1953 la Jilava ;
  17. Grama     Ioan, doctor în istorie-teologie, 40 de ani, originar din Şerbeni, ucis în 1950 la Ocnele Mari ;
  18. Grigorescu Alexandra, ofiţer, 32 de ani, ucis în 1949 de Securitate la Răstoliţa ;
  19. Hacuţă     Maxim, rotar, 32 de ani, din Sângeorgiu de Mureş, asasinat în 1947 la Aiud ;
  20. Ignat        Vasile, învăţător din Bogata, 28 de ani, ucis în 1950 la Aiud ;
  21. Ihuţ          Traian, ţăran din Bistra, împuşcat în 1950 ;
  22. Kantor      Ion, notar din Dumbrăvioara, 50 de ani, ucis în 1947 la Aiud ;
  23. Kiss          Istvan, din Vărgata, împuşcat în 1950 de Securitate la Vadu ;
  24. Kugler      Gheorghe, funcţionar din Reghin, 25 de ani, ucis în 1948 la Aiud ;
  25. Lăluţ         Remus, proprietar din Orosia, 42 de ani, împuşcat în 1950 de Securitate

26. Moldovan  Alexandru, funcţionar din Târgu Mureş, 37 de ani, ucis în 1953 la Aiud ;

27. Nagy          Lazslo, din Sântana, 37 de ani, împuşcat în 1950 de Securitate ;

28. Şanta          Iosif, învăţător din Neaua, 53 de ani, împuşcat în 1949 de Securitate ;

29. Pantea        Grigore , inginer din Reghin, 27 de ani, ucis în 1950 la Aiud ;

30. Ţântaru      Ion, din Târnăveni, mort în 1948 la Blaj în timpul anchetei ;


[1] Potrivit lui Catalan, G. şi Stănescu, M. în studiul Din istoria Securităţii publicat în Anuarul Institutului de istorie “ A.D.Xenopol” din Iaşi, nr. XLI/2004, p. 419, în anul 1949 în compunerea Securităţii erau un total de 3.553 de angajaţi din care 64% erau muncitori, 28% funcţionari, 2% intelectuali, 4% ţărani şi 2% fără profesie. Până spre sfârşitul deceniului şase această stare de fapt nu s-a modificat esenţial. Cifre asemănătoare sunt oferite şi de Oprea, M., în Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente, 1949-1989, Editura Polirom, Iaşi, 2002, pp.65-67.

[2] Un excelent studiu despre mentalitatea securiştilor anilor ’50 ne oferă Cesereanu, R., în Gulagul în conştiinţa românească, Editura Polirom, Iaşi, 2005.

[3] Ordinul observator al ministrului Afacerilor Interne nr. 464 din iunie 1955.

[4] Oprea, M., op.cit., pp. 65-67 şi Ivănescu, S., Direcţii şi obiective în activitatea Securităţii, 1948-1965, în Anuarul Institutului de istorie “A.D.Xenopol”, Iaşi, 2004, nr. XLII/2005, p. 431.

[5] ANDJM, fond Procuratura Militară Mureş , dosar 13/1954, f. 1-3.

[6] ANDJM, fond citat, dosar 45/1954, f. 1-2.

[7] ANDJM, fond citat, dosar 1/1954, f. 1-90 (dosarul cuprinde rechizitorii de clasare a unor plângeri adresate de diverşi cetăţeni, victime ale unor abuzuri săvârşite de militari din cadrul MAI).

[8] ANDJM, fond citat, dosar 241/1956, f. 157.

[9] ANDJM, fond citat, dosar 355/1957, f. 89.

[10] Pop, I., Credinţă şi apostolat – memorii, Editura Fundaţiei Culturale Vasile Netea, Târgu-Mureş, 2004, pp. 172-175; A se vedea şi Marinescu, S.A., Prizonier în propria ţară, vol. II, Editura Du Style, Bucureşti, 1998, p. 37.

[11] ANDJM, fond citat, dosar 762/1960, f. 43.

[12] ANDJM, fond citat, dosar 563/1959, f. 85.

[13] Idem, f. 136.

[14] ANDJM, fond citat, dosar 766/1960, f. 81-82.

[15] Cazul sg. maj. de miliţie Tămaş Ion care a împuşcat (mortal) cu premeditare un cetăţean din Luduş (ANDJM, fond citat, dosar 938/1964, f. 5) sau al lt. de miliţie Tiptoc Ioan din Târgu-Mureş care împreună cu fratele său au omorât în bătaie, pe stradă, un cetăţean din localitate (ANDJM, fond citat, dosar 938/1964, f. 6)

[16] ANDJM, fond citat, dosar 938/1964, f. 17-25.

[17] ANDJM, fond citat, dosar 32/1954.

[18] Cesereanu, R., Gulagul în conştiinţa românească, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 107.

[19] ANDJM, fond citat, dosar 32/1954, f. 2.

[20] Ibidem, f. 10.

[21] Activitatea ştiinţifică a acestora este reflectată succinct în volumul Oameni de ştiinţă mureşeni, editat de un colectiv de autori sub coordonarea lui Dimitrie Poptămaş, Editura Mediaprint SRL, Târgu-Mureş, 2004, f. 111 şi f. 233.

[22] După 1990, fenomenului penitenciar din România comunistă a anilor ’50 – devenită un imens gulag – i-au fost dedicate un număr impresionant de volume scrise atât de cei care l-au trăit efectiv, cât şi de cei care doar l-au cercetat. Mi-au reţinut atenţia în mod deosebit: Pandrea, P., Reeducarea de la Aiud, Editura Vremea, Bucureşti, 2000, idem, Garda de Fier. Jurnal de filosofie politică. Memorii penitenciare, Editura Vremea, Bucureşti, 2001, Ierunca, V., Fenomenul Piteşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, Mareş, C., Fundamentele experimentului Piteşti. Manualul comunist de instrucţiuni privind războiul psihopolitic, publicat în Arhivele Securităţii, vol. II, Editura Nemira, Bucureşti, 2006, Todorov, T., Confruntarea cu extrema. Victime şi torţionari în sec. XX, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996..

Anunțuri

Atunci când revoluţia îşi „devorează” soldaţii, STUDIU DE CAZ: Silviu Bot, inspector şcolar general al judeţului Mureş după 1945

Născut la Blaj la data de 20 martie 1910, Silviu Bot a urmat şcoala primară în aceeaşi localitate, loc în care dealtfel în anul 1930, a absolvit şi Şcoala Normală de învăţători. Între 1930-1932 a fost învăţător la Şcoala din Iclod, iar între 1932-1940 la Şcoala din Sânmartin-Ciuc[1]. În urma Dictatului de la Viena din august 1940 a fost nevoit să se refugieze şi s-a înapoiat la Blaj unde a continuat să funcţioneze în învăţământ în perioada 1940-1945. Prin decizia Ministerului Educaţiei Naţionale nr. 104753 din 1945[2], Silviu Bot a fost numit inspector şcolar al judeţului Mureş, iar cu decizia nr. 129050 din 1946 a aceluiaşi minister a fost numit delegat al Inspectoratului Şcolar de Circumscripţie al judeţului Cluj, dar a continuat să rămână cu exercitarea atribuţiilor de inspector şcolar în judeţul Mureş[3] până la sfârşitul anului 1948. Numirea lui Silviu Bot în 1945 în  funcţia de inspector şcolar al judeţului Mureş a reprezentat în fapt, un moment din cadrul procesului de reinstalare a administraţiei româneşti în teritoriile eliberate. Se cuvine amintit faptul că înainte de a fi numit în funcţia de inspector şcolar Silviu Bot a fost transferat la Târgu-Mureş pe data de 1.09.1945 de la Sânmartin-Ciuc[4]. Acest fapt ne conduce în mod logic la supoziţia că de la Blaj,  în cursul anului 1945 – după ce anterior localitatea Sânmartin-Ciuc a fost eliberată de trupele sovieto-române – Silviu Bot s-a prezentat la fostul loc de muncă pe care îl părăsise în 1940 în urma Dictatului. Se mai cuvine de asemenea menţionat faptul că în cuprinsul „Tabloului nr. 3 cu posturile de învăţători rămase libere după lucrările de comprimare după noul buget, an şcolar 1947-1948”[5], la poziţia 1 apare menţionat Silviu Bot funcţionând ca învăţător (cu catedra rezervată) la Şcoala nr. 1 din Târgu-Mureş, iar la poziţia nr. 5, la aceeaşi şcoală, soţia sa Lucreţia Bot. Prin decizia nr. 176737 din 1948 Silviu Bot a fost rechemat la catedră, astfel că între 1948-1951, îl putem regăsi funcţionând în învăţământ, dar nu la locul unde avea rezervată catedra – Şcoala nr. 1 din Târgu-Mureş – ci la Colegiul (pe atunci Şcoala Medie) „Alexandru Papiu-Ilarian” din Târgu-Mureş, unde a predat efectiv între anii 1948-1951. Ulterior, nu ştim din ce motive – din proprie iniţiativă sau din motive independente de voinţa lui – Silviu Bot a părăsit învăţământul. Din 1951 şi până în 1973 – anul decesului – a îndeplinit diverse funcţii administrative de mică importanţă ceea ce poate sugera faptul că a fost marginalizat de regimul comunist. A fost pe rând, funcţionar la Uniunea Cooperativelor de Consum din Târgu-Mureş (1951-1956), şef serviciu la ILEFOR Târgu-Mureş (1956-1960) şi secretar tehnic al Asociaţiei Crescătorilor de Albine din România, filiala Mureş (1960-1973). A decedat fulgerător pe data de 18 decembrie 1973 la Târnăveni şi a fost înmormăntat în cimitirul „Bisericii de piatră” din Târgu-Mureş.  Un singur necrolog – dat de Biroul Filialei Judeţene Mureş a Asociaţiei Crescătorilor de Albine din România –  apărut pe data de 20 decembrie 1973 în oficiosul local al PCR[6], menţiona referitor la Silviu Bot, citez: „…apicultor cu multă experienţă, a desfăşurat timp de peste un deceniu o deosebită activitate în cadrul Filialei judeţene, contribuind cu multă dragoste şi dăruire la dezvoltarea economică şi organizatorică a judeţului nostru…” Deşi a fost primul inspector român din judeţul Mureş de după revenirea Transilvaniei în hotarele ei fireşti şi a trebuit să facă faţă unor probleme deosebite cu care se confrunta învăţământul în acel moment (reorganizare, nevoia de spaţii adecvate şi cadre didactice române calificate, campania de alfabetizare, etc.), autorităţile comuniste mureşene din 1973 nu au găsit de cuviinţă, ca la momentul decesului, să amintească măcar printr-un sumar necrolog activitatea depusă de Silviu Bot. Încercarea mea de a schiţa – e drept că destul de de sumar activitatea depusă de acest om, înainte de toate dascăl prin formaţie – şi binenţeles că în limita informaţiilor obţinute, reprezintă cu siguranţă un gest de onoare, dar şi un modest gest reparatoriu faţă de unul dintre miile de „truditori anonimi ai catedrei”.

Nicolae BALINT

 


[1] ANDJ Mureş,  fond Manuscrise, dosar nr.433, f. 27-29.

[2] ANDJ Mureş, fond Inspectoratul Şcolar Mureş, dosar nr. 26, f. 3

[3] ANDJ Mureş, fond citat, dosar Desfăşurător evidenţă cadre didactice, f. 6.

[4] Ibidem, f. 6.

[5] ANDJ Mureş, fond citat, dosar nr. 34, f. 45.

[6] “Steaua  Roşie” din data de 20 decembrie 1973, fila 6.

Drama unui intelectual ardelean

Cu siguranţă că aţi citit şi recitit de fiecare dată cu vădită emoţie şi plăcere romanul “Pădurea spânzuraţilor”. Cu aceeaşi emoţie aţi văzut şi revăzut probabil excelenta ecranizare după romanul cu acelaşi titlu unde actorii Liviu Ciulei şi Victor Rebengiuc au interpretat magistral două roluri de excepţie. Dar câţi dintre dumneavostră ştiu că Emil Rebreanu – cel care se regăseşte parţial în personajul Apostol Bologa din romanul menţionat anterior – a făcut Şcoala militară de ofiţeri la Târgu Mureş şi că tot de aici, de la Târgu Mureş, avea să plece apoi pe drumul fără de întoarcere al morţii? Mai mult chiar, a existat şi un mureşean care l-a cunoscut foarte bine.

Foto - Fosta Scoala militara  de cadeti austro-ungari

Cu mai bine de patruzeci de ani în urmă, în “Revista de istorie şi teorie literară” editată de Academia Română, cercetătorul Stancu Ilin valorifica o parte din scrisorile familiei Rebreanu – din care reproducem câteva fragmente mai jos – cea mai mare parte dintre acestea aflându-se la Biblioteca Academiei. Ajunseseră acolo graţie d-nei Fany Rebreanu, soţia marelui scriitor. Aceasta le donase după moartea soţului ei survenită intempestiv în anul 1944. Un fond bogat, în care se află şi o bună parte din corespondenţa purtată de Emil Rebreanu, fratele scriitorului, cu familia, dar şi cu prietena sa de suflet, Cornelia Dănilă din comuna Cătina, raionul Sărmaş, fiica protopopului ortodox Ieronim Dănilă. Emil Rebreanu, personaj deosebit de complex şi profund în manifestări şi sentimente – aşa cum rezultă dealtfel şi din scrisorile sale – intenţiona să se căsătorească după război cu fiica protopopului cu care a purtat o intensă corespondenţă, inclusiv pe front.

Cochetând cu literatura

Ca unul dintre fraţii mai mici ai lui Liviu Rebreanu, Emil, s-a născut la 17 decembrie 1891, în comuna Maieru, unde tatăl lor era învăţător. În timpul vacanţelor şcolare, Emil s-a angajat ca notar în comunele Pata, Ilva Mică şi Nuşfalău. A fost nevoit să facă acest lucru pentru că după ce Liviu trecuse munţii, el rămăsese principalul sprijin al familiei, mai ales că în 1910, tatăl lor, Vasile Rebreanu, a ieşit la pensie, iar patru ani mai târziu, bătrânul învăţător a şi murit. Greul întreţinerii familiei a căzut atunci pe umerii săi. Încă de foarte tânăr, Emil cocheta şi el cu scrisul. Avea însă probleme de exprimare, aşa cum rezultă dintr-o scrisoare din 1913, trimisă la Bucureşti fratelui său Liviu Rebreanu: “Cu literatura încă mă ocup şi încă foarte mult…Şi eu scriu: poezii, nuvele, frânturi de teatru…Nu mi s-a publicat încă nimic din pricina limbii, care cred însă că mi s-a mai tocmi trăind mai multă vreme între români”. Ca şi pe fratele său, şi pe Emil îl atrăgea mirajul României fapt care rezultă dintr-o altă scrisoare: “…Unica dorinţă mi-a fost încă de acum trei ani de zile să trec în România, să studiez şi să scriu…”. Tot în acelaşi an, 1913, Emil Rebreanu lucra ca ajutor de notar în comuna Cătina, raionul Sărmaş. Se înscrisese la Facultatea de drept din Cluj – aflat pe front va continua chiar să-şi dea examenele – şi bineînţeles, continua să scrie. În comuna Cătina a cunoscut-o pe Cornelia Dănilă, fiica protopopului ortodox, Ieronim Dănilă. Îndrăgostit de aceasta, va purta cu ea o vie şi interesantă corespondenţă, graţie căreia avem ocazia să-l cunoaştem ca pe un tânăr marcat de profunde trăiri sentimentale, dar şi de întrebări existenţiale într-un context istoric deosebit de încărcat. Din păcate s-au păstrat destul de puţine scrisori din perioada respectivă.

Târgu Mureş, scurtul răgaz de dinainte de moarte

În vara anului 1914, Emil Rebreanu a fost încorporat în armata austro-ungară şi trimis la Şcola militară de ofiţeri din Târgu Mureş (Oşorhei, cum apare în scrisoare). Ce va fi simţit oare Emil Rebreanu în plimbările sale prin oraşul de pe Mureş, de fapt un târg ceva mai mare. Va continua şi de aici să corespondeze cu frumoasa Cornelia. În toamna aceluiaşi an, semnele apropiatei sale plecări pe front, dar şi presimţirile funeste sunt tot mai evidente, fapt rezultat chiar din scrisorile pe care i le trimite Corneliei. “Astăzi ne-o venit poruncă să ne vopsim în negru săbiile, scrie el. Va trebui probabil să omor oameni pe care nu-i cunosc. Niciodată nu puteam să mă uit nici când tăiam vreo găină…Cătănie-măgărie…”. La un moment dat, aşa cum rezultă dintr-o altă scrisoare scrisă Corneliei, aflat pe peronul gării din Târgu Mureş, Emil îi rezumă alte impresii funeste: “Aseară am fost şi eu de faţă la plecarea la război a rezerviştilor de la regimental 62…Toţi aceşti soldaţi erau oameni însuraţi cu nevestele lângă ei. Oare ce se petrecea în inimile lor pline parcă de amarul înmormântării? Într-adevăr, înmormântare părea acest trist convoi, fără dangăt de clopot doar…” Pe data de 23 martie 1915, cu sufletul de două ori îndoit – între timp tatăl iubitei Cornelia îi refuzase cererea în căsătorie catalogând-o drept “joacă de copii” – Emil Rebreanu pleacă de la Târgu Mureş pe frontul din Galiţia. Va continua să-i scrie Corneliei Dănilă, dar şi din acea perioadă s-au păstrat foarte puţine scrisori. Cele ce au urmat sunt – condiţiile morţii sale – sunt însă bine cunoscute graţie romanului “Pădurea spânzuraţilor”. Moartea lui Emil Rebreanu o va anunţa familiei Jovan Kurici, ordonanţa sa, croat de origine, care va face acest lucru prin trei scrisori succesive tocmai pentru a fi sigur că în condiţiile instabile ale frontului, măcar una dintre ele va ajunge la destinaţie. Au ajuns însă toate trei.

Mureşeanul care l-a cunoscut pe Emil Rebreanu

Vasile Horga, fost avocat şi om politic în perioada interbelică, a avut o viaţă bogată în evenimente, cu adevărat demnă de intriga unui roman de aventuri. Cele mai multe dintre ele l-au marcat profund şi definitiv. Marginalizat de regimul comunist după ce a făcut câţiva ani de închisoare pe considerente politice – fusese membru al PNL –a murit în 1977, dar a apucat să-şi scrie memoriile, care în prezent se găsesc la unul dintre cei doi fii ai săi, dr, Mircea Horga şi care mi le-a pus la dispoziţie cu multă amabilitate. Aşternute cu grijă, dovedind o mare preocupare pentru detalii, memoriile lui Vasile Horga se dovedesc a fi astăzi un instrument deosebit de util pentru oricine vrea să înţeleagă atmosfera Mureşului interbelic. Originar de lângă Teaca, din localitatea Ocniţa, Vasile Horga era în 1906 elev la Liceul românesc din Bistriţa. A fost coleg de bancă şi de clasă cu Emil Rebreanu, fratele scriitorului Liviu Rebreanu. Dealtfel, cu Emil a legat o prietenie trainică. Nu au apucat însă să termine Liceul la Bistriţa pentru că au fost exmatriculaţi. Motivul? Au citit în faţa clasei un text de-al  lui Alexandru Vaida Voievod, deputat în Parlamentul de la Budapesta. Textul a fost considerat a avea conţinut injurios şi de aici măsura excluderii din şcoală care s-a luat împotriva celor doi elevi. S-au despărţit, dar peste câţiva ani s-au reîntâlnit, pentru scurt timp, pe frontul din Galiţia. Erau amândoi ofiţeri în armata austro-ungară. După aceea nu s-au mai revăzut niciodată. Emil Rebreanu a încercat să dezerteze la români, dar aşa cum se ştie, a fost prins, judecat, condamnat la moarte şi executat prin spânzurătoare. Vasile Horga a reuşit însă să dezerteze la ruşi împreună cu ordonanţa sa. A stat un timp într-un lagăr din Rusia şi tot în Rusia l-a prins revoluţia bolşevică. Cu mare greutate – în timp ce revoluţia era în plină desfăşurare – a reuşit să se reîntoarcă în ţară. S-a înrolat voluntar în armata română cu care dealtfel a intrat în Transilvania şi a fost primul ofiţer care a intrat în Ocniţa, localitatea sa natală, în uniforma armatei române. Mult mai târziu, după război, avea să afle de soarta fostului său coleg şi prieten, Emil Rebreanu, devenit între timp personaj (tragic) de roman.

O dramă de conştiinţă

“Pădurea spânzuraţilor” – potrivit mărturisirii scriitorului Liviu Rebreanu – a fost inspirat de două evenimente majore, dar care au avut un rol determinant în geneza romanului: o tragedie trăită şi o întâmplare conjuncturală. Tragedia, aşa cum am văzut, era una personală. Emil Rebreanu, fratele scriitorului, ofiţer în armata austro-ungară, fusese condamnat şi spânzurat pentru că încercase să treacă linia frontului la români. Faptul că, ceva mai tărziu, scriitorul văzuse o fotografie care reprezenta o pădure de a cărei copaci atârnau spânzuraţi militari cehi, l-au motivat şi mai mult să scrie romanul. Emil Rebreanu a fost cu siguranţă un personaj complex, atât în viaţa reală – aşa cum ni se relevă el fragmentar, din scrisorile scrise de la Târgu Mureş – cât şi în transfigurarea sa literară din romanul “Pădurea spânzuraţilor”. Apostol Bologa, personajul romanului, este cel care împrumută o bună parte din însuşirile şi trăirile personajului real pe care îl întruchipează şi pe care scriitorul Liviu Rebreanu reuşeste atât de magistral să le redea. În acelaşi timp, personajului romanului sugerează o conştiinţă trează, neliniştită, un intelectual avid de explicaţii despre bine şi adevăr, mereu în căutare de certitudini. În roman – de fapt o evocare realistă şi obiectivă a primului război mondial – accentul cade pe condiţia tragică a intelectualului ardelean silit să lupte la un moment dat împotriva propriului neam. Când viaţa îl pune în situaţia să aleagă între sentimentul datoriei de cetăţean al statului austro-ungar şi apartenenţa sa la etnia românească, atât personajul real, cât şi personajul romanului – este unul dintre cele mai importante puncte de convergenţă între cele două personaje – Emil trăieşte profund o dramă de conştiinţă şi care la final îl va conduce la un final tragic, dar previzibil.

Nicolae BALINT

 

CASETA 1

“Scumpa mea Nelică,                                                    Oşorhei (Târgu Mureş – n.r.),

25 august 1914

Toată ziua m-am gândit să-ţi scriu şi atât de greu mi-e să aleg câteva cuvinte din haosul acestor gânduri şi să şi le trimit. Căci cui altcuiva aş putea să-mi dezvălui sufletul decât ţie şi numai ţie…Toată ziua împingem la tunuri şi atât de mult ne oboseşte! Ba luni am făcut prostia că am ridicat un tun şi de atunci mă dor braţele şi gâtul şi pieptul – şi inima din el…De acum n-am să mai fac asemenea prostii şi o să fiu mai calm, ca nici inima să nu mă mai doară atât de des…Ţi-aş mai scrie încă, dar nu ştiu cum…nu pot….O, dar absolut ştiu, că odată – poate prea târziu – vei înţelege pe acel Don Juan, care veşnic te va stima şi pe care – vai ! – l-ai şters atât de timpuriu din şirul amintirilor tale…

Multe sărutări de mânuţe,

Rebreanu”

(Fragment dintr-o scrisoare trimisă de la Târgu Mureş, de Emil Rebreanu, d-rei  Cornelia Dănilă din comuna Cătina, raionul Sărmaş)

CASETA 2

“Nelică scumpă,                                                      Oşorhei (Târgu Mureş – n.r.),

31 august 1914

Îţi scriu, nu deznădăjduitul de ieri, ci fericitul posesor a unei epistole demult aşteptată şi primită cu atâta bucurie…îţi scriu şi nu ştiu cum să încep şi nu ştiu cum să-ţi scriu. Eram chiar la exerciţiul de seară când îmi dăduse ofiţerul scrisoarea ce mi-ai trimis. Am pus-o în buzunar necitită…Exerciţiile s-or terminat de-odată cu coborârea amurgului – frumos, cum n-am mai văzut încă în anul ăsta. Am citit scrisoarea scumpă şi atât de frumos scrisă, am cetit-o de atâtea ori!!!…O jale şi o teamă ne-a cuprins inimile tuturor..celor neatinşi încă. Luna septembrie poate s-o mai petrecem aici, însă de războiu nici noi nu vom scăpa…O să vedem ce-o fi, însă pe mine mă frământă multe presimţiri neînţelese şi atât de bine ştiute. De nenumărate ori îi sărut mâinile Doamnei, salutări calde Domnului, iară D-tale îţi sărut mânuţa bolnavă, dacă nu s-ar fi vindecat de tot…şi pe cea sănătoasă, pentru că mi-a fost atât de dragă…

Emil”

(Fragment dintr-o scrisoare trimisă de la Târgu Mureş, de Emil Rebreanu, d-rei  Cornelia Dănilă din comuna Cătina, raionul Sărmaş)

CASETA 3

“La un moment dat au citit amândoi, în faţa clasei o poezie sau câteva propoziţii – nu mai reţin exact – scrise de Alexandru Vaida Voievod, care atunci era deputat în Parlamentul de la Budapesta. Cele citite de ei în faţa clasei , au fost considerate ca injurii la adresa statului austro-ungar, drept pentru care au fost exmatriculaţi din toate şcolile din Ardeal. Tata şi-a schimbat prenumele din Vasile în Lazslo şi după un timp, reuşind să înşele vigilenţa autorităţilor, şi-a terminat studiile  la liceul din Braşov. Nu ştiu unde şi-a continuat studiile Emil Rebreanu. Ei doi aveau să se mai reîntâlnească pentru scurt timp, dar pentru ultima oară, pe frontul din Galiţia. Apoi drumurile lor s-au despărţit definitiv…”

(Mureşeanul dr. Mircea Horga, despre tatăl său, Vasile Horga fost coleg de clasă cu Emil Rebreanu)

CASETA 4

“Voi muri negreşit peste…Peste câte ore? Atunci îl îmbrăşişează groaza, din ce în ce mai sălbatec, îngheţându-i sângele…Toate închipuirile minţii se prăbuşeau pe rând, ca nişte castele de cărţi de joc, numai groaza rămânea sfidătoare, stăpânitoare, şoptindu-i în suflet un singur cuvânt, în faţa căruia se sfarmă tot: moartea…îi venea să plângă mereu şi nu putea. Se uită la ceas: patru după-amiază…”

(fragment din romanul “Pădurea spânzuraţilor” de Liviu Rebreanu”)

 

CASETA 5

“Atunci Apostol fu împresurat de un val de iubire izvorâtă parcă din rărunchii pământului. Ridică ochii spre cerul ţintuit cu puţine stele întârziate. Crestele munţilor se desenau pe cer ca un ferăstrău uriaş cu toţi dinţii tociţi. Drept în faţă lucea tainic luceafărul, vestind răsăritul soarelui. Apostol îşi potrivi singur ştreangul, cu ochii însetaţi de lumina răsăritului. Pământul i se smulse de sub picioare. Îşi simţi trupul atârnând ca o povară. Privirile însă îi zburau, nerăbdătoare, spre strălucirea cerească, în vreme ce în urechi i se stingea glasul preotului…”

(scena execuţiei din romanul “Pădurea spânzuraţilor” de Liviu Rebreanu”)

 

CASETA 6

Aprecieri referitoare la romanul “Pădurea spânzuraţilor”:

Eugen Lovinescu: “…o proză psihologică în sensul analizei evolutive a unui singur caz de conştiinţă, un studiu metodic, alimentat de fapte precise şi de coincidenţe, împins  dincolo de ţesătura logică, în adâncurile inconştientului”;

George Călinescu: “…un roman psihologic, o monografie a incertitudinii chinuitoare”;

Tudor Vianu: “în acest roman, Rebreanu este un analist al stărilor de conştiinţă, al învălmăşelilor de gânduri, al obsesiilor tiranice”;

Nicolae Manolescu: “Este un roman al conştiinţei…al revelaţiilor succesive şi al momentelor excepţionale, un roman al conştiinţei morale…”

Acţiunile „Detaşamentului Borsec”

Florian Bogdan

A fost ofiţer în armata austro-ungară, dar a refuzat să lupte într-un război care nu era al lui. La scurt timp după începerea Primei Mari conflagraţii a secolului XX[1], aflat pe frontul din Galiţia, a dezertat[2] ajungând apoi în România. Florian Bogdan sau Florea Bogdan cum apare în alte surse – un mureşean cu o biografie atipică[3] – fost inginer în viaţa civilă, după dezertare sa din armata imperială a fost cooptat ca ofiţer de informaţii şi contraspionaj în Armata regală română.

La terminarea războiului Bogdan a fost desemnat parlamentar în primul Parlament al României reîntregite, iar pentru foarte scurt timp a fost chiar prefect al judetului. În timpul războiului, acţiunile sale pe linie de informaţii şi contraspionaj s-au dovedit deosebit de utile pentru pregătirea acţiunii din data 14 august 1916, moment în care Marele Cartier General al Armatei române – conform Convenţiei politico-militare încheiate cu puterile Antantei – a pus în aplicare Planul de operaţii “Ipoteza Z”[4]. Momentul ales – 14 august 1916 – era nefavorabil  atât României, cât şi Antantei mai ales datorită situaţiei precare a acesteia din urmă pe fronturile europene. Totuşi, conform înţelegerilor convenite anterior, în noaptea de 14/15 august 1916, importante efective ale armatei române au trecut Carpaţii în Transilvania, unde au eliberat mai multe oraşe, printre care Braşov şi Topliţa. Fără a fi fost pregătită în mod deosebit, operaţiunea din zona Borsec[5] – condusă de Florian Bogdan – a fost una exemplară, deoarece s-a desfăşurat fără nicun fel de incidente obiectivele propuse fiind îndeplinite integral.

Din armata austro-ungară peste Carpaţi, în România


[1] Brownstone, D. şi Franck, I., Enciclopedia războaielor din anul 100.000 î.Hr. şi până în prezent, Editura Lider, Bucureşti, 2005, pp. 405–409. A se vedea şi Vulcănescu, M., Războiul pentru întregirea neamului, Editura Ardealul, Cluj, 1991, ediţie îngrijită şi prefaţată de Petru Poantă.

[2] Gherghinescu, D., Inginer Florea Bogdan, personalitate de seama a Reghinului, în Gazeta Reghinului, an 4, nr. 6-7 (29-30), 1993, p. 7.

[3] Todea, A. şi colectiv, Oameni de ştiinţă mureşeni, Tipografia MEDIAPRINT SRL, Târgu-Mureş, 2004, pp. 60-61.

[4] Pascu, V., Istoria modernă a românilor (1821-1918), Editura Clio Nova, Bucureşti, 1996, p. 230.

[5] Şinca, Fl. N., 100 de ani. Siguranţa Statului, în revista Historia, an VIII, nr. 75, martie 2008, p. 57.

Născut la 19 martie 1876, la Fărăgău, lângă Reghin, Florian Bogdan a absolvit în 1899 cu rezultate de excepţie Politehnica Regală din Budapesta pregătit în matematică, geodezie, construcţii de case, poduri, şosele, căi ferate, arhitectură şi topografie şi fiind decalarat “inginer universal”[6]. Timp de aproape doi ani, până în 1901, a lucrat în Ungaria la amenajarea lacului Balaton.

Din anul 1901 şi până în 1902 a urmat Şcoala militară de pioneri din Praga la absolvirea acesteia fiindu-i acordat gradul de ofiţer în armata austro-ungară. În anul 1902, Florian Bogdan a deschis un birou tehnic privat la Reghin – acesta va funcţiona timp de 12 ani – pentru amenajări funciare, îndiguiri şi irigări de terenuri, ridicări topografice pentru birourile cadastrale şi notariale, planuri de moşii, hărţi de parchetare a pădurilor pentru societăţile de exploatare forestieră.

Fiind un om deosebit de activ, în deplasările sale prin Transilvania – pe jos, călare sau cu trenul – Florian Bogdan a cunoscut şi a lucrat cu foarte mulţi oameni, ţărani români şi maghiari, în special pădurari, paznici de vânătoare, tăietori de lemne, muncitori la fabricile de cherestea. Aceste relaţii se vor dovedi deosebit de utile după ce va intra în serviciul de informaţii al armatei române, putând astfel să dezvolte o vastă reţea informativă pe teritoriul Transilvaniei.

În perioada premergătoare războiului, împreună cu alţi intelectuali, a organizat la Reghin, banca “Cerbul”[7], după model maghiar, destinată să vină în ajutorul ţăranilor şi a micilor întreprinzători români, categorii paupere în Transilvania datorită politicii de discriminare practicate de autorităţile maghiare.

Inteligenţă nativă şi spirit deschis, Florian Bogdan cunoştea foarte bine mai multe limbi străine: maghiara, germana, latina, franceza, ceha şi rusa.

În luna iulie 1914 a fost mobilizat în armata austro-ungară şi încadrat ca sublocotenent în Regimentul 22 honvezi din Târgu-Mureş, iar la scurt timp a plecat pe frontul din Galiţia. Luptător într-un război care nu era al lui şi rănit încă din primele zile, Bogdan nu a ezitat prea mult şi s-a hotărât să dezerteze şi să treacă Carpaţii în Regatul României.

Bun cunoscător al munţilor şi al psihologiei oamenilor de la munte, Florian


[6] Todea, A. şi colectiv, op. cit., p. 60.

[7] Urzică, S., Schiţă de portret: Florea Bogdan, în Gazeta Reghinului, nr. 11(58), noiembrie 1995, p. 7.

Bogdan  a trecut Carpaţii fără peripeţii. La scurt timp, a reuşit să-şi aducă de la Reghin în Regatul României, soţia şi pe cei doi copii, Romul şi  Delia.

De la planşetă în serviciul de informaţii şi contraspionaj

În Bucureşti, Florian Bogdan a devenit o persoană foarte activă în cadrul “Ligii Culturale a Românilor Ardeleni” ce funcţiona aici şi milita pentru eliberarea Transilvaniei şi alipirea ei la Regatul României.

În Transilvania, dar mai ales după ce a trecut Carpaţii,  a cunoscut personalităţi importante ale timpului său[8], printre care Vasile Lucaciu, Liviu Rebreanu, Simion Mândrescu, Octavian Goga, Octavian Tăslăuanu, Ion I.C. Brătianu, regele Ferdinand I, Onisifor Ghibu, Nicolae Iorga şi mulţi alţii bucurându-se de aprecierea lor sinceră.

A fost încadrat ca inginer civil în Servicul cadastral al armatei române fiind subordonat unor militari de carieră. Cu această ocazie, l-a cunoscut şi a legat o sinceră prietenie cu maiorul Eliade[9], tatăl filosofului de mai târziu, Mircea Eliade. Ca fapt divers, înainte de a fi angajat în armata română, Bogdan a realizat primul plan cadastral al oraşului Bucureşti.

Intrat în serviciul armatei, Bogdan a fost remarcat rapid pentru inteligenţa sa nativă, cunoştinţele pe care avea în diverse domenii, dar mai ales pentru faptul că vorbea fluent mai multe limbi străine şi cunoştea foarte bine din punct de vedere geografic spaţiul transilvănean şi avea multe cunoştinţe în regiune. După mai puţin de trei luni, Bogdan a fost mutat – tot ca civil – în cadrul Biroului Informaţiilor unde se ocupa de realizarea sintezelor informative pe baza informaţiilor culese din presa străină. După alte câteva luni, Florian Bogdan a fost reactivat ca militar şi încadrat în servicul de informaţii şi contrainformaţii cu gradul de locotenent[10].

Comandant al “Detaşamentului Borsec”

Cea mai importantă misiune a sa a fost cea din zilele premergătoare începerii operaţiunilor armatei române pe frontul din Transilvania. Detaşamentul precursor încadrat cu 10 oameni şi condus de lt.Florian Bogdan – a acţionat iniţial ca o subunitate de infanterie – cercetare în adâncimea dispozitivului inamic, i-am zice noi azi – în zona Borsec, Topliţa, Gheorgheni, Bilbor.


[8] Gherghinescu, D., op. cit., p. 7.

[9] Fay, J. Şt., Caietele locotenentului Florian, Editura Albatros, Bucureşti, 1983, pp. 140-141.

[10] Urzică, S., op. cit., p. 7.

În această calitate a reuşit să creeze breşa necesară în dispozitivul austro-ungar anihilând dispozitivul de pază de pe frontiera cu România, fapt ce a facilitat pătrunderea rapidă şi prin surprindere pe acea direcţie a unităţilor regulate ale armatei române. După primele succese ale armatei române, “Detaşamentul Borsec” şi-a stabilit punctul de comandă la Topliţa, în castelul baronului Urmanczy. Prin oamenii săi, Bogdan a luat legătura cu reţelele informative create de serviciile speciale române în Transilvania încă din timp de pace[11]. Una dintre cele mai eficiente reţele de informaţii aflată în adâncimea dispozitivului armatei austo-ungare – reţea care opera în zona Clujului şi pe care Bogdan a reuşit să o contacteze imediat după intrarea României în război – a fost cea condusă de avocatul Amos Frâncu. În acelaşi timp, Bogdan a desfăşurat şi acţiuni de contraspionaj participând în mod direct la interogarea suspecţilor de spionaj arestaţi de armata română. Într-o astfel de ocazie a fost recunoscut de un ofiţer austriac, fost camarad de arme care, vădit surprins să-l vadă în uniforma armatei române, i-a comunicat că pe frontul din Galiţia fusese dat dispărut în misiune şi nu dezertor. Bogdan a trăit intens şi amar momentul în care, într-un timp foarte scurt, a trebuit ca împreună cu “Detaşamentul Borsec” şi întreaga armată română participantă la operaţiunile din Transilvania să se retragă peste Carpaţi. Detaşamentul său a fost desfiinţat, iar cei 10 membrii ai acestuia au trebuit să se reîntoarcă la unităţile de care aparţineau şi de la care fuseseră detaşaţi pe o perioadă limitată de timp. Florian Bogdan a mai îndeplinit alte două misiuni de informaţii, dar în mod individual. Cu documente false şi echipat cu uniforma armatei austro-ungare, el a reuşit ca pe timpul retragerii armatei românedin Transilvania să se înfiltreze în dispozitivul inamic în zona Sighişoara, Sibiu şi Mediaş pentru a afla valoarea, componenţa şi dotarea tehnică a unităţilor militare care se aflau la contact (în luptă directă) cu armata română, dar şi a celor de sprijin şi de întărire[12].

Apărător fără succes al lt.Ciulei

După retragerea armatei române, a guvernului, Parlamentului şi a familiei regale în Moldova, Florian Bogdan – avansat între timp căpitan – împreună cu familia sa a părăsit Bucureştiul stabilindu-se la Iaşi.


[11] Acestui subiect îi dedică un articol foarte amplu Şinca, Fl. N., op. cit., pp. 52-57.

[12] Fay, J. Şt., op.cit, pp. 235-243.

A participat apoi la operaţiunile militare din Moldova, ca ofiţer de contraspionaj[13]. Într-unul din cele patru caiete de memorii ale sale sunt consemnate şi impresiile referitoare la cazul lt.Ciulei, un ofiţer român condamnat la moarte ca suspect de trădare şi dezertare la inamic (germani). Un caz destul complicat, dar al cărui mister a putut fi înţeles abia după ce doi ofiiţeri români, lt.Ciulei şi lt.col.Crăiniceanu, au fost condamnaţi la moarte şi executaţi. Ciulei a murit nevinovat, Crăiniceanu în schimb şi-a recunoscut vinovăţia. În februarie 1917, cpt.Florian Bogdan a fost desemnat iniţial ca anchetator al cazului lt. Ciulei şi ulterior ca apărător al acestuia[14]. Din păcate, în ciuda eforturilor depuse – şi acest lucru îl va afecta toat viaţa – n-a reuşit să-l salveze, iar pe 10 februarie locotenetul a fost executat conform sentinţei Tribunalului Militar. A doua zi, pe 11 februarie 1917, colonelul Sturdza a dezertat la germani şi s-a dovedit că era în legătură cu lt.col.Crăiniceanu care, în anchetă a recunoscut că intenţiona să dezerteze şi el la germani, iar lt.Ciulei nu avea nicio legătură cu cazul de trădare al colonelului Sturdza murind practice nevinovat. Ca fapt divers, colonelul (trădător) Sturdza, comandant de unitate pe frontul din Moldova şi fost profesor la Academia Militară era admirat de foarte mulţi ofiţeri tineri pentru nivelul său de pregătire deosebit. Din păcate, aşa cum s-a văzut, la capitolul conştiinţă patriotică colonelul Sturdza era sub orice critică. Printre tinerii ofiţeri admiratori ai acestuia era şi ofiţerul de stat major, (maior pe atunci), viitor mareşal şi conducător al României, Ion Antonescu.

Luptători pe frontul invizibil

Situaţia de tensiune diplomatică existentă între Regatul României şi Austro-Ungaria încă de dinaintea izbucnirii Primului Război Mondial a determinat factorii politici responsabili din România să creeze reţele informative eficiente pe acest teritoriu românesc încă din timp de pace.


[13] Ibidem, p. 304.

[14] Ibidem, pp. 304-305.

Faptul în sine era mult uşurat şi datorită specificului zonei, locuită preponderent de etnici români, fiecare dintre ei putând fi – în opinia serviciilor de informaţii române – un prezumtiv colaborator. După retragerea armatei române din Transilvania (toamna anului 1916), reţelele de informaţii constituite aici au continuat să furnizeze informaţii, dar ele şi-au reluat activitatea cu o şi mai mare intensitate în anul 1918, în condiţiile reintrării României în război de partea Antantei, Serviciul de informaţii şi propagandă politică al Marelui Cartier General român condus de topliţeanul Octavian Tăslăuanu activase întreaga sa reţea din Ardeal şi acţiona acum împotriva grupurilor paramilitare bolşevice maghiare, asigurând operaţiunea tactică de curăţire a terenului în faţa trupelor de linie române, activitatea informativă şi eliminarea fizică a unor inamici. Această vastă acţiune a fost coordonată de Octavian Tăslăuanu[15], secondat de lt. Ion Agârbiceanu şi slt. aviator Aurel Esca. Tot în Transilvania mai acţiona “Secţia Militară Secretă” a armatei române, serviciu special compus din 31 de membri interni şi 41 de colaboratori organizaţi în reţele operative cu un rol deosebit în pregătirea Marii Uniri: spionaj şi culegerea de informaţii politice (şef – medicul Carol I. Sotel, evreu), procurarea de informaţii cu caracter militar (şef – col. Emilian Savu), propagandă în favoarea Unirii (şef – inginerul de origine maghiară Gh. Chelemen), înfiltrarea şi acţiunea în mişcarea muncitorească din Transilvania (şef – preotul militar Iuliu Florian). Prin capacitatea lor personală, inteligenţă, spirit de sacrificiu şi înalt patriotism, toţi aceşti luptători pe frontul invizibil – inclusiv cpt. Florian Bogdan – au contribuit la realizarea României Mari. Au pus apoi primele “cărămizi” la ceea ce avea să însemne democraţia română interbelică. După război, Bogdan a revenit în viaţa civilă şi a fost desemnat să facă parte din primul Parlament al României reîntregite, dar a preferat să se retragă din politică şi să facă ceea ce ştia cel mai bine: ingineria la biroul tehnic din Reghin. Bogdan a asistat neputincios şi la raptul teritorial din 1940, dar şi la intrarea sovieticilor în România şi înscrierea acestei ţări pe orbita Moscovei. Atunci i s-a sistat pensia şi i-a fost naţionalizată casa de pe strada Mihai Viteazul, din Reghin[16]. Florian


[15] Tănase, Tiberiu, Serviciile de informaţii româneşti în timpul primului război mondial, în revista Historia, an VIII, nr. 78, iunie 2008, pp. 31-33.

[16] Gherghinescu, D., op.cit., p. 7

Bogdan – care a închis ochii pe data de 9 noiembrie 1965 la o venerabilă vârstă[17] – a făcut parte dintr-o generaţie care s-a identificat total şi necondiţionat cu destinul nefericit al unei ţări şi al unei generaţii de luptători.

Prof. Nicolae BALINT

CASETA 1

                 – Regatul României –

                 Ministerul de Război

                     Marele Stat Major

– Secţia I-a –

    Biroul 2

Confidenţial

Nr. 1650 din 30 iunie 1915

Domnule,

Ca rezultat al petiţiunii adresate Ministerului de Războiu, prin care oferiţi serviciile D-voastră pe timp de mobilizare, am onoarea a vă face cunoscut că s-a luat act de aceasta şi că, în conformitate cu rezoluţiunea ministerială, s-a aprobat ca să fiţi întrebuinţat la mobilizare la corpul la care aţi cerut.

p. Şeful de Stat Major General, Şeful Secţiei I-a, Lt.col. N. Alevra

Şeful Biroului II, Maior  C. Eliade

Domniei Sale,

                            D-lui lt. Florian Bogdan

CASETA 2

– Marele Cartier General –

              Secţia I

Biroul Informaţiilor                                                            nr. 59     12 august 1916

–         SECRET –

Lt. Bogdan Florian

Sunteţi însărcinat a organiza în regiunea Borsec un centru de informaţii şi contraspionaj în care scop veţi pleca imediat în acea regiune. În baza acestui ordin, toate autorităţile militare, civile şi posturile de pază sunt datoare a lăsa liberă trecere d-lui Bogdan Florian şi agenţilor săi, precum şi de a-i da la cerere tot concursul de care are nevoie.

Şeful Statului Major General, Gl. D. Iliescu   

Şeful Secţiei I, Colonel Răşcanu


[17] Ploeşteanu, M. şi Şara, M., Personalităţi reghinene, în Gazeta Reghinului, an 5, nr. 12 (12), dec. 1994, p. 4 şi Bogdan, R., Flore Bogdan – 120 de ani de la naştere; repere biografice, în Gazeta Reghinului, an VII, nr. 3 (62), martie 1996, p. 6.