Dr. Ioan Ranca, OM al cetății și o conștiință mereu vie

Sâmbătă, 25  februarie a.c., începând cu orele 11,00, Sala Senatului Universităţii „Petru Maior” (UPM) din Tîrgu Mureş, a găzduit un eveniment de excepție, emoționant și în același timp de înaltă spiritualitate, dedicat aniversării a 80 de ani de viață ai dr. Ioan Ranca, apreciat arhivist, istoric și cercetător mureșean, fost director al Arhivelor Statului Mureș. Alocuțiunile rostite cu această ocazie, în prezența unui numeros auditoriu venit și din alte județe ale țării – Covasna, Harghita și Alba – au fost însoțite și de lansarea volumului ”Ioan Ranca – arhivist și istoric la 80 de ani”, o lucrare apărută la Editura EUROCARPATICA din Sfântu Gheorghe, prin bunele oficii ale Centrului European Harghita, Covasna și Mureș. Prezentarea volumului, a fost realizată de prof. univ.dr. Cornel Sigmirean, dr. Ioan Lăcătușu și prof. dr. Liviu Boar.

 Dr. Ioan Ranca ”a săpat în adâncul istoriei căutând adevărul…”

În deschiderea evenimentului, prof.univ.dr. Cornel Sigmirean, cadru didactic la UPM din Târgu-Mureș, a apreciat respectul de care se bucură dr. Ioan Ranca atât în lumea academică, cât și în afara ei. ”Această sală reunește astăzi, a declarat Sigmirean, istorici, oameni de cultură, economiști, juriști, ingineri, într-un cuvânt oameni cu diverse profesii și preocupări, dar care au venit cu toții să-i aducă un omagiu istoricului și arhivistului Ioan Ranca. Domniile lor, dar și dumneavoastră, toți cei de față, sunteți o dovadă vie a respectului și aprecierii binemeritate de care se bucură cel pe care avem cinstea și onoarea de a-l omagia.” În aceeași notă de apreciere s-a înscris și alocuțiunea prof. dr. Liviu Boar, directorul Serviciului Județean Mureș al Arhivelor Naționale (SJMAN), care a declarat: ”În urmă cu cinci ani, tot aici, în această sală, îl sărbătoream pe Ioan Ranca, la împlinirea a 75 de ani. Iată-ne din nou împreună, cu multă bucurie și la împlinirea a 80 de ani de către domnul Ranca, omul care continuă să fie – prin cercetările și scrisul său – o prezență vie și activă în viața cetății.” Dr. Ioan Lăcătușu, fost director al Arhivelor Statului Covasna a ținut să arate faptul că ”Dincolo de sentimentele mele de aleasă prețuire pentru cel omagiat azi, îmi revine cinstea de a mă face și mesagerul cuvintelor calde, de înaltă apreciere din partea Î.P.S. Ioan Selejan, arhiepiscop al Covasnei și Harghitei. Referindu-se la Ioan Ranca, Î.P.S. spunea, citez: Sunt în lume şi oameni care n-au săpat în adâncul pământului căutând aur, ci au săpat cu multă trudă în adâncul istoriei căutând adevărul…”

Cuvinte de prețuire pentru un OM și opera sa:

Dr. Peter Moldovan, arhivist în cadrul SJMAN: ”Omagiem în persoana domnului dr. Ioan Ranca, meritele unui arhivist pasionat. Și noi, membrii Asociației Arhiviștilor David Prodan – filiala Mureș, suntem beneficiarii direcți ai faptelor și meritelor domniei sale pe tărâm arhivistic și pe tărâm istoric.”

Poetul Lazăr Lădariu, jurnalist: ”Este un moment emoționant să vorbești despre un om care a lăsat în urma lui, o trudă de o viață concretizată în cercetări de mare valoare și care vor rămâne peste timp adevărate jaloane pentru ceea ce înseamnă cercetarea profundă, pasionată și de substanță. Spun aceasta referindu-mă în primul rând la una din operele sale capitale, Românii din scaunele secuiești…”

Prof. Ilie Șandru, jurnalist: ”Amintirile mele despre Ioan Ranca sunt foarte vechi, sunt dintr-un alt veac. Am avut plăcerea să-l cunosc într-un anume context și de atunci am rămas prieteni (…) Contribuția lui Ioan Ranca la cunoașterea istoriei românilor din scaunele secuiești este una deosebită, fapt demonstrat de domnia sa prin seriozitatea abordărilor din cuprinzătoarele sale studii…”

Prof. univ. dr. Vasile Boloș, cadru didactic universitar la UPM din Târgu-Mureș: ”Universitatea noastră este onorată să aibă ocazia de a omagia o personalitate de talia dv., care a avut și are în continuare o contribuție spirituală de excepție la viața academică.”

Prof. univ. dr. Ioan Sabău, cadru didactic universitar la UPM din Târgu-Mureș: ”L-am cunoscut pe dl Ioan Ranca cu peste 40 de ani în urmă, când îmbina munca administrativă pe care o făcea în calitate de director al Arhivelor Statului Mureș, cu munca de cercetător (…) A rămas peste timp același om împătimit de cercetare, lucru pe care-l face în continuare și pentru care îl apreciez în mod deosebit…”

Prof. univ. dr. Vasile Dobrescu, cadru didactic la UPM Târgu-Mureș: ”Domnia sa a excelat în ceea ce privește valorificarea materialelor pe care le-a gestionat în calitate de director, reușind cu eforturi deosebite, enorme pot spune, să îmbine munca de administrare, cu cea de cercetare. Ceea ce a realizat în timp, reprezintă o dovadă vie a faptului că acolo unde există pasiune, orice obstacol poate fi depășit..”

Prof. dr. Florin Bengean, cadru didactic la UPM Târgu-Mureș: ”Între mine și dl. Ioan Ranca există o legătură de suflet și mă simt onorat de atenția domniei sale, fapt pentru care țin să-i mulțumesc și pe această cale, dar mai ales pentru sfaturile și îndrumările pe care le-am primit din partea sa, la timpul potrivit când apucam calea cercetării în arhive.”

Salve magister!

Dr. Ioan Ranca, o viață dăruită arhivelor 

A înfiinţat şi gestionat două sedii ale arhivelor statului. Timp de aproape 35 de ani a făcut aceeași muncă. Cu pasiune, cu râvnă, cu dăruire și cu acribie. O muncă grea, migăloasă, considerată de unii anostă. Pentru lucrătorii din arhive nu lipseşte nici chiar riscul contactării unor boli. Cu toate acestea, pentru împătimiţii cercetării documentelor din arhive, există şi satisfacţii. Finalitatea muncii lor se concretizează în studii, cercetări şi cărţi de valoare. Ioan Ranca, fost şef al Direcţiei Judeţene Mureş a Arhivelor Statului, este unul dintre aceştia. Bun cunoscător al  limbilor maghiară, latină, germană şi franceză, a publicat numeroase cărţi, studii şi cercetări, atât în ţară, cât şi în străinătate. Este recunoscut mai ales pentru faptul că este un specialist în istoria românilor din scaunele secuieşti. Lucrează în continuare, doar că acum – la pensie fiind – are mai mult timp să facă ceea ce ştie mai bine. La cei 80 de ani pe care i-a împlinit pe data de 19 februarie a.c., Ioan Ranca a rămas la fel de captivat, ca în tinereţe, de ceea ce numeşte “lumea de dincolo de arhive”. Despre ceea ce înseamnă o viaţă dedicată acestei munci, într-un scurt interviu acordat de Ioan Ranca “Ziarului de Mureş“.

Reporter: Aţi petrecut 35 de ani în arhive…Ce înseamnă de fapt această muncă? V-aş ruga să faceţi o scurtă apreciere a ceea ce înseamnă arhivele.

Ioan Ranca: În toate timpurile, instituţiile statului au creat fonduri de documente. În Ţara Românească şi Moldova, o preocupare serioasă pentru crearea unui fond arhivistic naţional a apărut abia în timpul lui Alexandru Ioan Cuza. Altfel au stat însă lucrurile în Transilvania. Intrată sub dominaţie habsburgică la sfârşitul secolului al XVIII-lea, spiritul de organizare şi rigoarea tipic germană s-a făcut imediat simţită în provincie, inclusiv în ceea ce priveşte întocmirea şi eliberarea actelor. Din păcate însă, instituţiile creatoare de fonduri documentare erau şi cele care le depozitau. Iar uneori depozitarea acestor fonduri s-a făcut în condiţii cu totul improprii. Drept urmare, unele fonduri au fost distruse de intemperii, altele de incendii…Pe de altă parte, particulari bogaţi, dar cu interese obscure au cumpărat sau pur şi simplu şi-au însuşit în mod fraudulos întregi fonduri documentare. Abia mult mai târziu a apărut din partea statului preocuparea de a centraliza fondurile create de diversele instituţii, de a le selecta şi depozita în mod corespunzător, precum şi de a le exploata după reguli clare, precise, creându-se în acest scop o legislaţie specială. Iar aceste norme legislative privind accesul la fondurile arhivistice au fost când mai premisive, când mai restrictive, ele reprezentând în fapt o oglindă vie a gradului de democraţie atins de societatea respectivă.  

Reporter: V-aţi format ca istoric într-o perioadă dificilă din punct de vedere politic. Puteţi să ne rezumaţi în câteva cuvinte anii respectivi, mediul universitar şi câteva dintre figurile unor distinşi profesori pe care i-ați cunoscut la cursuri?

Ioan Ranca: Eu am absolvit Facultatea de istorie în 1955, la Cluj. Într-adevăr, a fost o perioadă dificilă.  Trăiam cu frică, ne feream unii de alţii şi eram foarte atenţi la ceea ce vorbeam şi mai ales cu cine vorbeam. Comunicam puţin pentru că era o permanentă stare de autocenzură. În numele “luptei de clasă” dusă de regimul comunist, se întâmpla de multe ori ca de la cursuri ”să dispară” câte un profesor sau asistent, care se întorceau după câteva zile sau luni, ori pur şi simplu dispăreau definitiv din peisajul universitar. În anii ’53-’54 am asistat la momente de mare tensiune. Spre exemplu, în semn de protest faţă de ceea ce se întâmpla în facultate, dar poate şi din alte motive personale, profesorul David Prodan a recurs la un gest foarte riscant pentru acele vremuri: şi-a depus carnetul de membru PCR. A avut mult de suferit pentru acel gest de frondă extremă. Ca element pozitiv, pot însă să spun că în acei ani am făcut carte foarte serioasă, cu profesori recunoscuţi, oameni de mare cuprindere intelectuală: David Prodan, Mihai Macrea, Ştefan Daicoviciu, Ştefan Pascu, Ioachim Crăciun…

Reporter: Cum aţi ajuns să optaţi de fapt pentru munca în arhive?

Ioan Ranca: La absolvirea facultăţii, colegii mei de generaţie au optat pentru cariera didactică, unii ajungând ulterior chiar cadre didactice universitare. Este şi cazul lui Hadrian Daicoviciu, care mi-a fost coleg de grupă şi de bancă în facultate. Am fost selecţionat pentru munca în arhive şi binenţeles că am acceptat. Arhivele se aflau – atunci ca și acum – în organica MI. Să vă mai spun ceva. Nu aveai cum să refuzi fără a te expune unor riscuri şi tracasări din partea regimului, dar în acelaşi timp, mărturisesc că într-un anume fel m-am simţit atras de această provocare intelectuală. Acceptarea mea a fost determinată şi de faptul că urma să lucrez în Aiud, oraşul meu natal. La Aiud, arhivele nu aveau un sediu şi după ce mi s-a repartizat unul – eliberat ca urmare a desfiinţării unei unităţi a armatei – a trebuit să încep cu inventarierea fondurilor de arhivă existente, să le adun, să le selectez şi apoi să le depozitez. Am făcut acest lucru cu un colectiv foarte mic. După şapte ani petrecuţi la Aiud, în 1962 am acceptat să vin la Târgu-Mureş. Aici am luat-o de la capăt. Arhivele erau depozitate în patru locaţii diferite. Le-am inventariat, dar abia în 1966 am primit un spaţiu corespunzător, pe strada Kogălniceanu, actualul local în care se află Poliţia. Era un spaţiu cu mari probleme pentru că acolo mai locuiau opt familii la data mutării noastre. În fine…în 1978 ne-am mutat din nou, în sediul în care se află şi acum arhivele, pe Crizantemelor. Ca fapt divers, vreau să vă spun că în arhivele mureşene se află fonduri documentare excepţionale atât prin conţinut, cât şi prin vechime.

Reporter: După câte cunosc, la un moment dat, aţi primit o bursă de specializare la Arhivele Naţionale ale Franţei. Ce impresii v-au făcut acestea şi care a fost impactul omului venit de dincolo de “Cortina de Fier”, cu lumea liberă?

Ioan Ranca: Vreau să fac o corecţie. Nu am primit o bursă, ci am obţinut-o prin concurs. Unul chiar foarte serios. A fost vorba de o bursă de specializare la Arhivele Naţionale ale Franţei, experienţă pe care o consider foarte instructivă în evoluţia mea profesională. Aveam cursuri axate pe domeniul arhivelor, zilnic de la ora 10,00 la 12,00, iar după această oră mergeam la Biblioteca Naţională din Paris. Acolo am avut şansa să descopăr două fonduri arhivistice despre România, complet necunoscute. Creatorul lor a fost Emile Picott, un erudit om de cultură francez de la începutul sec. al XIX-lea. Tot în Franţa am avut ocazia să mai particip la 12 recepţii organizate de Ministerul de Externe şi de Ministerul Culturii din România, ocazie cu care l-am cunoscut pe Radu Câmpeanu un obişnuit al acelor recepţii. L-am reîntâlnit după 1990, dar în alt context. Am avut şi avem şi în prezent relaţii cordiale. Trebuie să vă mai spun că tot în Franţa, am avut şi prima – dar şi unica de altfel – ofertă de muncă. Mi s-a propus să plec şi să mă stabilesc în Nigeria, oferindu-mi-se postul de director al Arhivelor Naţionale din Nigeria. N-am acceptat, ce era să caut eu tocmai acolo?

Reporter: V-aţi pensionat imediat după 1990, dar continuaţi să fiţi la fel de activ, dacă mă gândesc la faptul că sunteţi nelipsit din peisajul publicistic. Privind în urmă, la anii petrecuţi în arhivele mureşene, ce ne puteţi spune?

Ioan Ranca: M-am pensionat din funcţia de director al filialei judeţene a Arhivelor Naţionale în 1990. Am avut parte de un colectiv foarte închegat, cu care am trecut prin foarte multe situaţii. Un colectiv de truditori anonimi, a căror muncă a fost şi poate că încă este insuficient recunoscută şi apreciată. Îmi aduc aminte cu multă plăcere de Alexandru Câmpeanu, Ioan Moldovan, Pal-Antal Sandor, Viorel Grama, Maria Bota, Viorica Biriş…Oameni pe care-i stimez şi apreciez în mod deosebit. După 1990 am făcut chiar şi puţină politică. La insistenţele lui Radu Câmpeanu am înfiinţat filiala Mureş a PNL împreună cu Emil Tămăşoiu şi Mircea Folea. Din 1992 şi până în 1996 am fost preşedinte al PNL, filiala Mureş. Congresul de la Braşov, desfăşurat la Hotelul “Astoria”, mi-a dezvălui însă o altă faţă a politicii, una pe care nu o cunoscusem…Am rămas liberal, dar am rămas şi cu un gust amar. Nu mai fac politică activă, de altfel nici vârsta nu-mi mai permite acest lucru. Continui însă să cercetez fonduri de arhivă şi să public. Lumea de dincolo de arhive, cea care ni se relevă treptat, prin muncă tenace şi perseverentă, vă asigur că este una extraordinar de fascinantă.

Trecând apa Iordanului….sau între Marele Urs și Marele Licurici

”Sărutatul papucului” ca reflex istoric

de Nicolae BALINT

Atunci când dorea să obțină firmanul de domnie, domnitorul român – dar nu numai el – făcea obligatoriu o călătorie la Înalta Poartă. Cu o spaimă nemăsurată, dar și cu speranță. Chiar dacă obținea firmanul, rămânea în pericol permanent de a fi mazilit și cu sabia lui Damocles deasupra capului. Mai făcea și după aceea călătorii, e drept, și asta pentru că jurămintele de smerenie trebuiau reînnoite. Nu era suficientă îngenuncherea și exploatarea sălbatică a țării în beneficiul străinului musulman…Se nimerea însă deseori, ca odată cu el, dar fără ca să știe unul despre celălalat, să vină pentru firman și un alt (sau alți) contracandidați. Sultanul trebuia să aleagă. Așa că, bine informat de Marele Vizir, alegea. De regulă, pe cel mai obedient…și mai capabil să servească cu devotament interesele sale și ale Înaltei Porți. Și cel care dădea mai mult. Oricum, nu dădea de la el. Ceilalți? Ghinion… Erau scurtați de cap, pur și simplu. Li se pierdea urma în Bosfor, iar pescarii din zonă, contra contra cost, le recuperau uneori trupurile pentru familiile care doreau să-i îngroape creștinește. Dar capetele nu le mai recuperau vreodată. Deci își pierdeau capul. Nu numai la figurat, ci la propriu. Zilele acestea m-am tot gândit la politica românească. Trecută, prezentă și viitoare. Și ceea ce o traveresează ca un fir roșu, de continuitate istorică. În istoria noastră, cu rare excepții – n-avem ce face, trebuie să recunoaștem – am tot pupat papucul cuiva. Dacă n-a fost turc, a fost rus sau austriac. Acum au venit la rând alți papuci. Mai noi, mai lustruiți și…mai comozi. Pentru cine-i pupă, evident. Când am avut însă domni mândri și curajoși, care au vrut să ridice și să înalțe moral și material o țară și un popor, i-am trădat. Iar trădarea, a venit aproape întotdeauna din interior. De la ”șerpii crescuți la sân”. Acum stau și mă gândesc…dincolo de explicațiile oficiale răspândite prin mass-media. Adică, bla-blauri neconvingătoare. Ce semnificație a avut oare vizita de la început de an (și electoral), a premierului Emil Boc și a guvernului de atunci, în Israel? Dar ce semnificație ar fi putut să aibă vizita, ceva mai recentă, a lui Mircea Geoană, în SUA? Sau cea pe care urmează să o facă, tot în SUA, Victor Ponta și delegația sa? Ce am mai putea să dăm – pentru a câștiga bunăvoința – și n-am dat încă? Mai avem ceva de dat? Roșia Montană nu se mai pune…E ca și dată. Va rezolva acest lucru, guvernul actual. Problema este, al cui papuc urmează să fie sărutat? Dilemă…Oare, iar trebuie să alegem între Marele Urs și Marele Licurici? Bine, bine, dar de ce trebuie să trecem apa Iordanului? ”Trădare, trădare…dar să știm și noi!”

La noi e mai bine ca-n Siria…

de Nicolae BALINT

La noi….la noi nu mai e nici industrie, nici agricultură și nici ”codri verzi de brad”. Mă rog, chiar dacă mai sunt ceva codri netăiați, ei nu ne mai aparțin nouă. Noi avem doar datorii de plătit. Adică 4800 de dolari / cap de locuitor care respiră cu nesaț aerul patriei. Și asta până acum. Ce-o mai fi de acum încolo, vom vedea. Oricum, e mai bine ca-n Siria. A spus-o recent – și trebuie să-l credem – dar deloc inspirat, ”Marele Licurici”, prin vocea lui Mark H. Gitenstein. Cel venit de pe Potomac, ca ambasador al SUA la București, în locul prea puțin regretatului Nicholas Taubman, un alt ambasador, cu comportament de gauleiter într-o țară supusă. Zisa lui Gitenstein – „Simplul fapt că românii pot protesta fără teama de a fi împuşcaţi e un progres” – e o jignire pentru cei ce demonstrează în stradă, dar și un sprijin public (pe lângă cel tacit) acordat celor care (încă) mai guvernează România așa după cum îi taie capul. Cu alte cuvinte, noi românii, nu putem aspira – și probabil nici nu merităm – la un nivel mai înalt al democrației, mai presus decât cel din Ghana, Botswana, Trinidad Tobago sau Insulele Capului Verde. Desigur, probabil că merităm aceste aprecieri, având în vedere că în ultimii 20 de ani, am făcut atât de puțin pentru a păstra ceea ce câștigasem pe merit și ceea ce înseamnă cu adevărat conceptul de ”democrație”. Cu o clasă politică incapabilă să înțeleagă care este interesul național, oscilând mereu între Est și Vest, dispusă la orice compromisuri posibile și imposibile, am făcut pași serioși spre o dictatură reală. Care se poate instala oricând. La adăpostul bulanului, scutului, gazelor lacrimogene și gloanțelor de cauciuc, cu amploiații și sinecuriștii din teritoriu, fidelizați prin funcțiile cu care au fost ”căftăniți”, este posibil orice abuz. Sub ”ochii blânzi și umezi” ai celor care se pretind a fi cei mai mari democrați ai lumii. Și care ”exportă” democrație cu multă larghețe, peste tot unde interesele ”Marelui Licurici” sunt în pericol. Nu-i așa că la noi e mai bine ca în Siria? Puteți, desigur, protesta ”fără teama de a fi împușcați”… ci doar fotografiați. Ei, şi voi acum…”Fotografiile de grup” nu sunt nimic altceva decât o ”piedică în calea uitării”, nu-i așa?