Agentul ”Hubertus” și povestea colecției regale de tablouri

A fost unul dintre oamenii de încredere ai fostului Rege Mihai I. Cea mai mare parte din viață a trăit-o însă la Reghin. Marginalizat şi tracasat de regimul comunist, dar om de modă veche, a supravieţuit cu demnitate şi chiar cu oarecare seninătate şi umor – i-am putea spune – noilor condiţii. În anii 70 ai secolului trecut, s-a încercat racolarea sa de către Securitate. A a primit chiar şi un nume de cod. Om de onoare, curaj şi bunăcredinţă, acesta nu s-a lăsat manipulat de Securitate. Fiind „ineficient” a fost scos din evidenţa informatorilor, dar a rămas într-o cartotecă specială.

Ioan (Bibi) Popescu, un personaj insolit

Dr. Ioan Popescu a fost administrator al domeniului de vânătoare de la Gurghiu. De încrederea de care s-a bucurat din partea Regelui, stau mărturie mai multe documente din arhivele mureşene pe care am avut posibilitatea să le consult. Chiar şi o procură dată de fostul Rege pentru a-l reprezenta în unele eventuale litigii, pe care acesta din urmă ar fi putut să le aibă cu statul român. Vânător pasionat, dar şi un personaj insolit pentru reghineni, „Bibi” cum îi spuneau cunoscuţii, era însă depozitarul unor informaţii deosebit de valoroase. De aceste informaţii era interesată la un moment dat şi Securitatea, dar şi personaje importante din conducerea de partid. Din păcate, acest om nu a lăsat o carte de memorii. Ar fi avut cu siguranţă ce povesti. Viaţa acestuia poate fi recompusă. Există oameni care l-au cunoscut, există rude, există fotografii, dar şi informaţii în arhivele mureşene. Despre Ioan Popescu există însă foarte multe informaţii de prima mână, prelucrate de regretatul istoric Mihai Pelin. Prieten cu Virgil Măgureanu, fost director al SRI, Pelin a fost unul dintre primii istorici care au avut, după 1989, acces la surse inaccesibile până atunci: documentele fostei Securităţi. 

O poveste fără „happy end”

Până în 1989, puţini au fost cei care au ştiut adevărata poveste a colecţiei regale de tablouri, formată din 42 de piese. O colecţie deosebit de valoroasă, inventariată de altfel de bibliotecarul Casei Regale, Leon Bachelin. Despre ea scrisese şi publicase un studiu – „Tablourile El Greco din colecţia regală a României – istoricul Alexandru Busuioceanu. Carol I, cel care o constituise într-un timp îndelungat, a dispus prin testament ca aceasta să revină Coroanei României, adică unei instituţii a statului român. Testamentul nu lăsa loc niciunei confuzii sau interpretări. Era vorba despre „o instituţie” şi nu despre „o persoană”. După 1945, povestea acreditată, poate chiar şi cu concursul regimului Dej, a fost aceea că, această valoroasă colecţie – cuprindea printre altele şi 6 tablouri de El Greco – ar fi fost scoasă din ţară, de fostul Rege Carol al II-lea, în septembrie 1940, când abdicase şi părăsise ţara. Pe baza cercetărilor sale din arhivele Securităţii, istoricul Pelin face afirmaţia clară: „au fost scoase din ţară în noiembrie 1947, de către fostul Rege Mihai, care fusese invitat la nunta Reginei Elisabeta a Angliei.” Pelin găsise multe documente printre care şi depoziţiile dr.Ioan Popescu şi ale brigadierului silvic Iosif Mureşan din Deda Bistra, jud. Mureş. Tot Pelin, mai făcea afirmaţia că, în drum spre Londra, o parte din colecţia de 42 de piese, ar fi fost depusă la Union de Banques Suisses, iar o altă parte ar fi fost depozitată la vila din Florenţa, a Reginei mame Elena. Tablourile nu apar – nici nu aveau cum, pentru că fuseseră deja scoase din ţară –  pe listele-inventar cu evidenţa bunurilor, cu care fostul rege Mihai I a părăsit ţara după abdicarea sa din decembrie 1947.  În 1976 însă, două tablouri din colecţie au făcut obiectul unor tranzacţii, în spatele cărora se afla – potrivit istoricului Mihai Pelin – fostul rege Mihai. De altfel, acestea două au şi fost achiziţionate de galeriile americane Wildenstein & Co.    

Paza colecţiei de tablouri, asigurată de un localnic din Deda-Bistra

În condiţiile războiului şi a unor eventuale şi neprevăzute evoluţii ale frontului, Regele Mihai I a dispus încă din timp, măsuri deosebite de pază şi protecţie pentru unele obiecte de valoare, inclusiv pentru colecţia de tablouri. Era poate şi o măsură de a-şi asigura într-un anume fel, propriul său viitor. În 1967, dr. Ioan Popescu trimitea un memoriu autorităţilor, în care scria „Iosif Mureşan, azi domiciliat în comuna Deda-Bistra, jud. Mureş, a păzit în calitate de brigadier cinegetic, la domeniul Săvârşin, în anii 1943-1946, din încredinţarea mea, tablourile de mare valoare din palatele Sinaia şi Bucureşti, depozitate atunci în pădurea din Troiaş-Săvârşin…” Popescu, avea să indice ulterior unui „tovarăş” venit de la Bucureşti (probabil, ofiţer de Securitate), lista completă cu tablourile aflate sub paza brigadierului din Deda-Bistra, între care figurau şi cele 42 dispărute din România. Pentru a întări cele spuse, în martie 1968, Ioan Popescu s-a adresat fostei Regine mame Elena, la Florenţa, care a confirmat cele scrise de el, cu referire la tablourile depozitate la Săvârşin. Scrisorea Reginei mame a fost apoi fotocopiată şi trimisă de către acelaşi neobosit Ioan Popescu, la Bucureşti, el dorind la modul cel mai sincer, să se facă lumină în povestea tablourilor. Probabil că zelul, bunacredinţă şi sinceritatea dovedite de Popescu în chestiunea tablourilor, l-au „inspirat” pe un ofiţer local de Securitate să încerce să-l racoleze ca informator. Popescu a primit numele de cod „Hubertus”, dar a fost scos din evidenţă la scurt timp, pentru că dincolo de problema tablourilor, în alte chestiuni el nu s-a dovedit câtuşi de puţin cooperant.

Operaţiunea „Patrimoniul”, inspirată oare de cazul relatat de Popescu?

Spre sfârşitul războiului şi imediat după, dar până la instalarea regimului comunist, s-a încercat – şi în cea mai mare parte s-a şi reuşit – transferarea unor mari valori în străinătate, mai ales prin intermediul băncilor. După venirea la putere a comuniştilor, mulţi dintre cei care nu apucaseră să plece şi care aveau valută în bănci străine, nu au mai revendicat-o din motive lesne de înţeles. Imensa valoare pe care a reprezentat-o colecţia regală de tablouri formată din cele 42 de piese, şi asupra căreia Popescu făcuse ample depoziţii, a atras probabil atenţia, în 1968, lui Nicolae Ceauşescu. Acesta a dispus lansarea unei mari operaţiuni, „Patrimoniul”, pentru recuperarea bunurilor româneşti scoase din ţară, precum şi a valutei aflată în bănci din străinătate, ce avea deponenţi români. Pe data de 29 octombrie 1968, generalul de securitate Constantin Stoica, preciza în conţinutul preambulului la Operaţiunea „Patrimoniul”, următoarele: „Se va proceda la depistarea, în continuare, a cazurilor de moştenire în care fondurile succesorale se află în străinătate, în vedera clarificării lor în favoarea statului român.” Operaţiunea avea să continue şi în anii următori, având drept obiectiv aducerea a cât mai multă valută în România. E drept, că nu era singura cale. Astăzi – ce ironie a sorţii! – se urmăreşte scoaterea ei, de către „băieţii deştepţi”. Dacă ai fost educat într-un anume sistem de valori, ca orice om de bun-simţ, îţi pui totuşi o întrebare. Care din ei au procedat corect şi moral? Comuniştii de ieri sau capitaliştii (mare parte) impostori, din ziua de azi?

Anunțuri

România, un tren spre nicăieri?

„Cei ce uită, nu merită!”,

Ca român, dar şi ca membru al Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş (FCRCHM), nu pot să nu reacţionez faţă de aberanta Lege a Educaţiei, promulgată recent. Cred sincer, că este o datorie de onoare pentru toţi cei care simt româneşte, din ţară sau din diaspora română, să ia atitudine şi să reacţioneze faţă de această lege antiromânească, antieuropeană şi discriminatorie, menită a adânci şi mai mult prăpastia artificială creată deliberat, între românii şi maghiarii din Transilvania. Dincolo de anumite prevederi, indiscutabil corecte, într-un mod însă cât se poate de insidios şi parşiv, se pune baza segregărării educaţiei pe criterii etnice. După aberanta Lege a Educaţiei, care între noi fie vorba, nu va dura – fiind, în mod cert şi necesar, schimbată de următoarea guvernare – aflu acum, că pe Preşedintele României nu-l mai „încape” nici Constituţia. Ce vrea să schimbe de fapt domnia sa? Pretextul că avem nevoie de un Parlament unicameral, este unul „subţire”, nefundamentat. În tradiţia noastră istorică, Parlamentul a fost şi trebuie să rămână bicameral. Se poate schimba, desigur, modul de reprezentare, astfel încât Parlamentul – bicameral pe mai departe, evident – să fie compus din mai puţini parlamentari. Cine vă împiedică domnule Preşedinte şi domnilor parlamentari PDL, să iniţiaţi o lege electorală care să stabilească pragul electoral la 10%? Atunci, cu siguranţă, şantajul politic n-ar mai fi posibil, iar partide (uniuni?) liliputane, precum anacronicul UDMR, n-ar mai intra la guvernare făcând diverse jocuri politice cu iz iezuit. Nu cumva, de fapt, adevărata miză a revizuirii Constituţiei o constituie sintagma de ”stat naţional unitar”? Vreţi reorganizarea administrativă a României pe regiuni? În ce idee? Pe criteriul de necesitate economică? Haideți, să fim serioși…Motivațiile ascunse sunt altele. Şi cam care ar fi regiunile pe  baza cărora urmează să „redesenaţi” harta României? Domnule Preşedinte, domnilor deputaţi PDL, ţara aceasta, atâta câtă a mai rămas după vitregiile istoriei, se reazămă pe oasele albite a peste 2 milioane de români morţi, căzuţi pe câmpurile de bătălie ale celor două războaie mondiale. Printre ei, sunt poate şi părinţii şi bunicii voştri…Atunci, ei, morţii noştri din trecutul și prea încercatul veac, pentru ce au mai murit în cele două războaie? Se aude, mai nou, că sunt discuţii legate de o posibilă schimbare a imnulnui, chiar şi a Zilei Naţionale? Oare ce v-ar îndreptăţi să faceţi aşa ceva? Chiar nu mai aveţi nimic sfânt? Dar demnitate mai aveți? Sunteți dispuși chiar la orice compromisuri? Fără nicio limită? Eu, cred că de fapt, problema este alta. Voi, actuala guvernare, trebuie să fiţi schimbaţi. În frunte cu Preşedintele. Niciunul dintre actele voastre din ultimii doi ani, nu mai justifică rămânerea voastră la guvernare. Când ai o popularitate de sub 10% – şi ca partid, dar şi ca Preşedinte – atunci trebuie să-ţi faci bagajele…şi să pleci. Câtă răbdare credeţi că mai are acest popor umilit şi obidit? Pe voi, domnilor, nu vă mai vrea nimeni. Nici românii, dar nici europenii. V-aţi decredibilizat total. România nu este o ţară de „mâna a doua”, iar noi nu suntem un popor de „râme” şi nici nu ne închinăm la „licurici”. Voi, cei care ne conduceţi, sunteţi cei care nu ne meritaţi. În puținele voastre momente de luciditate politică, nu v-aţi pus niciodată problema, cum aţi ajuns acolo unde sunteţi acum? În al doisprezecelea ceas, Dumnezeu să vă dea mintea cea de pe urmă!      

Nicolae BALINT    

Emil Churchill sau Winston Boc?

Renaşte cultul personalităţii…

Într -un timp, se glumea pe seama celor două „suflete pereche”, Traian Băsescu și Emil Boc. Se făceau chiar jocuri nevinovate de cuvinte, precum Traian Boc şi Emil Băsescu. Aşa de mult se completau şi se completează unul pe celălalt încât – aproape ca doi siamezi – când unul gândeşte ceva, celălalt simte şi îi pune imediat în aplicare gândul. Unii califică acest fapt drept obedienţă. Alţii mai răi, folosesc cuvinte triviale, chiar lipsite de respect. S-a vorbit cu ceva timp în urmă despre „gândirea băsesciană” (Sever Voinescu Cotoi), iar o doamnă (Elena Udrea) făcea, plină de convingere, remarca că „suntem urmaşii lui Traian.” O fi dânsa, şi încă vreo 9% din sondaje…că eu şi alte câteva milioane, îndrăznim să nu ne considerăm urmaşii lui. Doar ai lui Decebal. A, scuzaţi…Să nu mă înţelegeţi greşit. Nu este vorba despre Decebal Traian Remeş, cel (supra) numit şi „ministrul caltaboş”. E vorba despre dacul Decebal, cel care în 106 şi-a făcut harachiri…sau poate sepuku? Despre renaşterea cultului personalităţii în timpurile actuale s-a mai vorbit. Personal m-am opus unei asemenea păreri. Am spus că azi, aşa ceva nu mai este posibil. Recunosc spăşit că m-am înşelat. Mai zilele trecute, un alt cuvântător de serviciu la partid, pe nume Radu Berceanu, lăsa să se înţeleagă – nici mai mult, nici mai puţin – că Emil Boc are statura (morală, evident) şi realizările lui Winston Churchill. Ca şi Niculaie Moromete, unul dintre magnificele personaje ale lui Marin Preda, ca să mă dumiresc pe deplin m-am scărpinat în cap şi mi-am zis că domnul Berceanu combate adânc. Adică ştie el ce spune, că nu degeaba a fost coşcogeamitea ministru (de nu ştiu câte ori) şi a făcut atâta avere. Că e tare priceput şi gândeşte profund, adică cu perspectivă. În prostia mea manifestă, mi-am adus aminte că domnul Churchil, lord al Amiralităţii, jurnalist de prestigiu, istoric şi literat de mare cuprindere – Premiul Nobel pentru literatură în 1953 –  a trăit şi vremuri de război. Şi s-a dovedit la înălţimea vremurilor pe care le-a trăit. Şi era iubit, nu huiduit. Noi ce război am trăit în ultimii ani? Sau, mai ştii…poate chiar suntem în război. Războiul împotriva poporului român, dar n-am aflat noi, ăştia mulţi, dar nu şi proşti cum ne-ar vrea unii. Oare, chiar nu mai avem nici măcar simțul măsurii? Să-l compari pe Boc cu Churchill? Şi cum ar trebui să-i spunem? Emil Churchill sau Winston Boc? Decenţă, domnilor. Un minim de decenţă…

 

Arestarea șefului poliției muncipiului Târgu Mureș

Vremuri incerte din punct de vedere politic. Un trecut profesional marcat de apropierea de un cunoscut om politic al timpului. Denunţuri…mereu mai multe denunţuri. Şi tot mai odioase. Toate acestea ca parte a unei campanii mai largi, foarte bine orchestrată şi foarte bine ţintită. Menită a discredita, a denigra şi a compromite o categorie profesională. În cazul de faţă, poliţistul ca funcţionar de stat. Chestorul Romulus Pop, şef al Poliţiei municipiului Târgu Mureş în anul 1948, a făcut obiectul unei astfel de campanii. A fost începutul unei drame. Alături de o alta. Una mult mai personală. Dacă punerea în scenă vi se pare cunoscută, ei bine, scenariul, e vechi de mai bine de 50 de ani. Era scris de ruşi şi pus în scenă de români. De anumiţi români. „Cozile de topor” nu ne-au lipsit niciodată. Doar stăpânii i-am schimbat în decursul istoriei. Ieri, ruşii. Azi, cine-i mai ştie…Americanii, cumva? Că mulţi au venit şi vin în continuare pentru a-şi face mendrele pe aici. Aşa că, vechile scenarii pot fi oricând rescrise şi adaptate şi – de ce nu? – puse în scenă cu succes. În numele apărării „valorilor democraţiei” este şi va fi permis orice. Nu ne lipsesc scenariştii. Iar la timpul potrivit, se vor găsi printre noi dacă va fi nevoie, şi „cozile de topor”.  „Cine uită, nu merită!”. Parcă aşa spunea Iorga, nu?    

„A reuşit să scape de orice tragere la răspundere…”

Şef al Poliţiei municipiului Târgu Mureş în 1948, chestorul de poliţie Romulus Pop era intens supravegheat de „colegii” din Poliţia de Siguranţă din Mureş – devenită peste câteva luni Securitatea Statului – condusă de avocatul evreu, Strul Mauriciu, devenit comisar şef. Teoretic, acest serviciu i se subordona lui Pop. Practic însă era un adevărat stat în stat. Romulus Pop devenise neliniştit după mai multe arestări petrecute în ţară. Avea şi de ce. Fusese foarte apropiat de omul politic, distins profesor universitar, Gheorghe Alexianu, fost guvernator al Transnistriei, judecat şi condamnat la moarte în lotul mareşal Ion Antonescu, în anul 1946. Pop îndeplinise şi funcţia de şef al Comisariatului General pentru Refugiaţi şi era considerat un apropiat al regimului Antonescu. Lotul Antonescu fusese deja executat, de mai bine de doi ani, dar Pop şi alţii ca el, reuşiseră să supravieţuiască. Era însă doar o chestiune de timp. De foarte puţin timp. Şi ei ştiau aceasta. Simţeau cum se strânge laţul cu fiecare zi. Tot mai mult. Citind denunţurile împotriva chestorului Pop am avut senzaţia de vomă. Delatorii n-au scăpat nici măcar elemente din biografia sa personală. Unele chiar foarte intime. Abundența amănuntelor pe care o dau informatorii despre viaţa lui Pop, m-au condus la ideea că de fapt întreaga campanie împotriva sa a fost dirijată. Probabil chiar de Poliţia de Siguranţă. „…între 1942-1944, acesta (Romulus Pop – n.a.) a fost şeful de cabinet al lui Alexianu, la Odessa…”, se specifica într-o primă notă informativă. „Cel în cauză, nota delatorul într-o altă notă informativă, datorită unor împrejurări norocoase a reuşit să scape de orice tragere la răspundere, ba chiar să primească postul de conducere în R.P.R….S-a strecurat ca şef de birou în Ministerul de Interne, de unde în 1946, a fost delegat ca şi chestor al Poliţiei din Târgu Mureş…datorită sistemului viclenesc de a se introduce în Poliţie, a reuşit în scurt timp să câştige încrederea locuitorilor oraşului Târgu Mureş.” Unul dintre informatori indica chiar şi posibili martori într-un viitor caz Pop Romulus. „Relaţii despre manifestările lui din Odessa, scria unul dintre informatori, poate da soţia domnului inspector general dePoliţie din Constanţa, Pompiliu Dumitrescu, care în acele timpuri a umblat ca studentă pe teritoriul ocupat al URSS…”     

„D-na Elena Pop se sustrage expulzării….”

Soția chestorului, Elena Pop era basarabeancă. Ea trăia însă o dublă dramă. Era basarabeancă și autoritățile sovietice solicitau intens – chiar autoritar – autorităților române, ca toți basarabenii, plecaţi în România după 1941, să revină în URSS. La această dramă, se mai adăuga și cea a soțului ei, care peste puțin timp avea să fie arestat. „Elena Pop, informa una din surse, se sustrage expulzării din România, întrucât ea ar trebui să se reîntoarcă în Rusia, autorităţile sovietice nerecunoscând căsătoria ei actuală…” Aceeaşi sursă informativă, insista să arate că „Elena Pop, soţia chestorului de Poliţie din Târgu Mureş, este de origine sovietică şi s-a măritat cu bărbatul ei după retragerea armatei române de ocupaţie (?!) din Odessa…Numita fiind de origine rusă, a fost citată în repetate rânduri la Comandamentul Sovietic, unde i s-a pus în vedere că URSS-ul nu recunoaşte căsătoria ei actuală şi este obligată să se întoarcă la locul ei de origine…”    

 Ridicarea „elementelor”. Mai întâi au fost demnitarii….

Arestările începute imediat după câştigarea alegerilor din noiembrie 1946, au fost continuate cu şi mai mare râvnă după acel an. Colonelul Gavrilă Birtaş, şeful Direcţiei I Informaţii Interne din D.G.S.P., în baza unui ordin expediat direcţiilor regionale de securitate, dispunea ca în noaptea de 5/6 mai 1950 să fie arestate un număr de 82 persoane, foşti demnitari. Bilanţul acestei operaţiuni, pregătită şi desfăşurată minuţios, la scara întregii ţări, a fost înaintat conducerii M.A.I. „Cabinet”, printr-o adresă cu nr. 43/41768 din 6 mai 1950: La ordinul dvs. de a pregăti şi efectua ridicarea unui număr de 82 elemente, vă raportăm următoarele: În urma verificărilor efectuate pe teren s-a reuşit identificarea a 74 persoane, restul de 8 neputându-se identifica…Pentru reţinerea celor 74 elemente identificate s-au organizat 38 echipe a câte 6 tov. Dintre care una de intervenţie, însumând un total de 228 tov. Repartizaţi astfel: 115 de la Şcoala D.G.S.P., 40 de la D(irecţia). S(ecurităţii). C(apitalei). Şi 63 de la D(irecţia). IV. S-au dat instrucţiuni scrise fiecărei echipe, s-au dat formele pentru operaţiuni în plicuri astfel ca fiecare echipă să facă două operaţiuni, operaţiunea fiind declanşată la orele 0.35 în noaptea de 5-6 mai 1950….Rezultatul acestei operaţiuni de ansamblu este următorul: Au fost ridicaţi 69…” După ce le-au fost percheziţionate locuinţele, foştii demnitari arestaţi în Capitală au fost duşi în arestul din subsolul clădirii Ministerului de Interne (devenit apoi sediul C.C. al P.C.R., iar din 1990, sediul Senatului), unde, după o percheziţie corporală, li s-au luat bagajele. La M.A.I. le fuseseră pregătite celule separate. În baza acestui ordin al lui Birtaş, a fost arestat şi fostul chestor Romulus Pop. După ce câţiva ani îşi va face „stagiatura” prin diverse închisori comuniste, la final va ajunge alături de Corneliu Coposu, în domiciliu forţat, în Bărăgan….Însă aceasta este o altă poveste.

                                                                     

Mărire şi decădere – destinul tragic al unui poliţist

Au emigrat din România de mai bine de două decenii. Continuă însă relaţiile cu unii oameni de aici şi puţinele rude pe care încă le mai au în țară. Multe lucruri continuă să-i lege profund, şi chiar dureros, de România. Printre acestea și o datorie morală, încă neîmplinită pe deplin. Este povestea din spatele poveştii. Una  tragică, la fel ca a altor câteva mii. Cea a unui poliţist profesionist intrat în politică şi devenit înalt funcţionar de stat în vremuri de mare cumpănă istorică.

 O datorie morală încă neîmplinită pe deplin

Andra Motaş şi Dino Tres, soţul ei, trăiesc în SUA de mai bine de 25 de ani. Au plecat din România fără a mai privi înapoi. Nici măcar cu mânie. Poveştile lor de viaţă nu sunt ieşite din comun. În linii mari, acestea se încadrează în poveştile de viaţă ale celei de-a treia generaţie a exilului românesc, de după anii 70-80, ai secolului trecut. Andra Motaş simte că aici în ţară, mai are de împlinit o datorie morală. Să identifice locul unde este înmormântat unchiul ei Gheorghe Motaş, fost poliţist şi înalt funcţionar de stat, decedat într-una din închisorile comuniste. Apoi să-l înhumeze creştineşte în cripta familiei. I-a promis aceasta tatălui ei, arhitectul Dumitru Motaş, fratele mai mic al lui Gheorghe. Andra Motaş şi-a cunoscut unchiul doar din poveştile tatălui, memoriile şi fotografiile de familie pe care acesta din urmă le-a lăsat în urma sa. Soţul ei, Dino Tres, azi inginer în industria americană de automobile, absolvent în România de aeronautică, a fost coleg de facultate cu cosmonautul Dumitru Prunariu şi Radu Berceanu. Nu prea agreează ideea de a vorbi despre cele două personalităţi. După ce schimbaserăm mai multe mesaje pe internet, m-am întâlnit cu Dino Tres în urmă cu circa 6 săptămâni. Mi-a oferit atunci şi câteva date suplimentare importante despre Gheorghe Motaş, al cărui destin, în parte reuşisem să-l recompun anterior din documentele aflate în arhivele mureşene, dar mi-a oferit şi un set de fotografii inedite, unele dintre ele cu certă valoare istorică. Când m-am întâlnit cu domnia sa, Dino Tres era transfigurat de o intensă satisfacţie. Reuşise – cu modestie recunosc că îl ajutasem și eu cu câteva sugestii – ca după îndelungate cercetări să afle locul decesului lui Gheorghe Motaş, închisoarea din Făgăraş, dar şi să localizeze groapa comună. Acum doreşte să facă demersuri pentru a putea să-l identifice chiar dacă va fi nevoie, după cum spunea el ”de prelevarea de probe ADN, de timp şi evident, de bani. Dar abia atunci, eu şi soţia mea, vom avea satisfacția unei datorii morale împlinite pe deplin.”   

 Un profesionist al muncii de poliţie, intrat în politică.

Gheorghe Motaş a fost mai întâi profesor, apoi avocat şi ulterior poliţist, pentru ca la final să devină înalt funcţionar de stat. În 1948, anul în care a fost arestat, Motaş avea 58 de ani. Şapte ani mai târziu, se mai afla încă în anchetă la Târgu-Mureş. Ar fi fost probabil un simplu poliţist anonim ca atâţia alţii, dacă nu ar fi intrat în politică înscriindu-se în Frontul Renaşterii Naţionale – fiind ulterior numit prefect de Tulcea şi apoi de Galaţi – dar şi neşansei de a a-i fi arestat pe unii din cei ce aveau să devină peste timp câţiva din ”greii” PCR. Potrivit consemnărilor făcute în jurnalul personal, de fratele său, arhitectul Dumitru Motaş, Gheorghe ”…A urmat Liceul Sfântu Sava din București, după care s-a înscris la matematică. A fost numit profesor, dar nu i-a plăcut meseria de profesor și s-a înscris la Drept, făcându-se avocat în Baroul București”. A fost momentul în care, după scurta experienţă de avocat, Gheorghe Motaş a optat pentru a intra în poliţie, unde datorită pregătirii sale intelectuale vaste, dar şi a unor incontestabile calităţi personale, a parcurs rapid ierarhia ajungând chestor. Dumitru Motaş mai scria în jurnal despre fratele său că ”…Era un om deștept, cunoștea 4-5 limbi străine…Pe timpul lui Carol al II –lea a fost numit prefect…A rămas prefect şi pe vremea Regelui Mihai şi a mareşalului Antonescu, dar şi după 23 August 1944. A fost arestat de comunişti şi închis la Aiud…” Schimbarea de regim din România de la jumătatea deceniului al cincilea i-a deturnat destinul. Şi asta după ce Securitatea l-a depistat ca fiind responsabil de arestarea unui grup de 80 de comunişti. Printre cei arestaţi din ordinul lui Gheorghe Motaş se aflau persoane ce aveau să deţină funcţii importante în aparatul de partid şi de stat din România. De departe, cel mai important dintre ei era Gheorghe Apostol, prieten al lui Gheorghe Gheorghiu Dej şi desemnat mai târziu de către acesta drept succesor. A fost de fapt, neşansa lui Motaş.

 Arestări cu ghinion

„…din ordinului învinuitului, se menţiona în rechizitoriul întocmit de Procuratura Militară din Târgu- Mureş,  s-a trecut la urmărirea şi arestarea unui număr de 80 de persoane printre care şi cunoscuţii comunişti Gheorghe Apostol, Vicol Grigore, Creţu Gheorghe, Mocanu Dumitru, Marinescu Gheorghe…Din ordinul său au fost cercetaţi, trimişi în faţa justiţiei, unde au fost condamnaţi la temniţă grea. Tot din ordinul său a fost arestată şi cunoscuta comunistă Grinberg (Grunberg) Estera”. Motaş, cel făcut responsabil pentru aceste arestări şi pentru care era acum anchetat la Târgu-Mureş, se născuse la data de 10 februarie 1889, în Bucureşti şi era absolvent al Facultăţii de drept. În 1935, Motaş a fost încadrat cu gradul de secretar la Chestura Poliţiei Tulcea, iar ulterior, cu gradul de chestor (cu delegaţie), mutat la Poliţia Galaţi. Din 1937 şi până în 1940, a fost chestor la Poliţia Chişinău. O ascensiune rapidă pentru un om care, în mod cert, îşi făcuse datoria cu multă competenţă, de vreme ce într-un timp foarte scurt, a parcurs treptele ierarhice de la secretar la chestor, trecând peste alte trei trepte, inspector, subcomisar şi comisar. „În anul 1940, se mai menţiona în rechizitoriu, învinuitul Motaş Gheorghe este transferat la Direcţia Generală a Poliţiei Bucureşti, în cadrul căreia a funcţionat trei luni la Siguranţă în calitate de şef al Secţiei partidelor de centru şi legionare şi apoi în calitate de şef al Grupei I-a din Corpul detectivilor, unde funcţionează până în 1945 când este pus în cadrul disponibil…” Indubitabil că funcţia îndeplinită în Poliţie, dar şi neşansa de a-l fi întâlnit şi arestat pe „greul” Gheorghe Apostol i-au fost fatale. Concluziile din rechizitoriul întocmit lui Motaş, cel învinuit de „crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare”, nu mai lasă loc vreunui comentariu: „…În calitate de şef de chestură cu gradul de chestor a avut atribuţiuni de a îndruma şi coordona întreaga activitate a poliţiilor unde a funcţionat în vederea urmăririi, supraveghereii, arestării şi trimiterii în judecată a elementelor comuniste şi muncitoreşti…”  

Paradoxurile istoriei şi ”închiderea cercului”

Gheorghe Apostol – cel care la moartea lui Dej era văzut drept succesorul acestuia – s-a născut în 1913 şi a avut o viaţă agitată, dar dedicată total şi necondiţionat cauzei comunismului. Fost prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc (Comunist) Român şi contracandidatul lui Ceauşescu de la jumătatea deceniului şapte, a devenit la sfârşitul anilor 80, unul dintre opozanţii dictatorului şi semnatar al „Scrisorii celor şase”(martie 1989). Documentul ce incrimina regimul ceauşist a fost difuzat la postul de radio “Europa Liberă”. Apostol a deţinut funcţii importante în stat (prim–vicepreşedinte al Consiliului de Miniştrii 1961-1967, ambasador al României în Argentina, Uruguay, Brazilia, etc.), dar după ce Ceauşescu a preluat puterea, l-a îndepărtat treptat din funcţiile de decizie politică. Gheorghe Apostol este şi autorul cărţii “Eu şi Gheorghiu–Dej”, publicată în 1998. Gheorghe Apostol a avut o ascensiune fulminantă, blocată însă de mai tânărul Nicolae Ceauşescu, care la moartea lui Dej, având şi spijinul “greului” din partid Maurer, a preluat puterea. Apostol nu căzut dintr-o dată, dar funcţiile pe care le va mai ocupa în continuare în cadrul regimului vor fi doar de reprezentare şi nu de decizie. După 1970 a devenit dizident. „Scrisoarea celor şase”, concepută de el a fost semnată şi de alţi foşti membrii marcanţi ai PCR, traşi acum pe „linie moartă”: Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Grigore Răceanu, Constantin Pârvulescu şi Silviu Brucan. Scrisoarea a fost citită la BBC şi Europa Liberă în ziua de 11 martie 1989 şi a atras – o dată în plus – atenţia marilor democraţii ale lumii asupra a ceea ce se petrecea în România. A atras de asemenea şi mânia lui Ceauşescu care a dat dispoziţii severe referitoare la cei şase. Nu este greu de presupus care ar fi fost urmările gestului lor dacă evenimentele din România nu se precipitau în momentul decembrie 1989. Ca o curiozitate a destinului este aceea că familia Motaş din SUA a cunoscut-o la un moment dat pe una dintre fiicele lui Gheorghe Apostol, cel al cărui destin se interferase atât de brutal şi nefast cu alui Gheorghe Motaş. Se închidea astfel, cercul. Fiica lui Apostol se stabilise în SUA lăsând în urmă ”raiul comunist” şi îndreptându-se spre lumea nouă. Ca fiică de nomenclaturist, ce-i lipsise oare în România?

Nicolae BALINT