30 august 1940, o zi ce nu trebuie uitată

Acum 71 de ani, în vara fatidicului an 1940, România pierdea o treime din teritoriul naţional şi o treime din populaţia ţării. În decurs de numai trei luni, statul naţional unitar realizat la sfârşitul Primului Război Mondial cu eforturi şi sacrificii inimaginabile, se năruia sub presiunile conjugate, revizioniste şi revanşarde ale URSS, Ungariei şi Bulgariei. Un acut sentiment de frustrare şi abandonare din partea statului român l-au resimţit în august 1940 şi românii ardeleni. 42.493 km2 din teritoriul Transilvaniei şi o populaţie de peste 2,6 milioane de locuitori intrau, prin nişte simple semnături, în componenţa statului maghiar horthyst. Germania lui Hitler şi Italia lui Mussolini, au fost statele care au girat, la Viena, un Dictat care dădea unui rapt teritorial aparenţa de legalitate internaţională. (Foto 1 – Partea cedată din Transilvania)  

Cum a fost posibil?

Pe fondul consecinţelor generate de criza economică mondială din anii 1929-1933, extrema dreaptă europeană a reuşit să facă tot mai mulţi prozeliţi şi să acceadă în politică, mai mult chiar, să preia puterea în unele state. Atitudinea de forţă şi dictat se făcea tot mai mult simţită în climatul politic internaţional care se deteriora vizibil. „Port-drapelul” acestor atitudini a devenit Germania nazistă. Aceasta, pe fondul nepermiselor compromisuri şi cedări din partea Angliei şi Franţei – state care-şi asumaseră anumite obligaţii internaţionale pe care însă nu le-au onorat – a recurs la punerea în practică a conceptului „noii ordini” ce viza controlul şi dominaţia statului german asupra unor zone de interes, considerate ca fiind „spaţiu vital” pentru dezvoltarea naţiunii germane. În aceste condiţii, state revizioniste precum Ungaria şi Bulgaria, care-şi făceau tot mai cunoscute pretenţiile teritoriale faţă de România, s-au orientat spre alianţe cu Germania. Profitând de această situaţie şi sesizând izolarea politică europeană a României din vara anului 1940, URSS, stat comunist, a emis propriile sale pretenţii vis-a-vis de Basarabia, provincie românească, dar pe care Rusia ţaristă o încorporase în 1812 şi o dominase până în 1918. Pe de altă parte, mai trebuie spus şi faptul că, din păcate, clasa politică românească, in corpore, nu s-a dovedit la înălţimea gravităţii momentului respectiv. Rapoartele serviciilor de informaţii româneşti, care începând din 1934, au sesizat cu tot mai multă insistenţă factorilor politici de decizie, acţiunile de spionaj şi propagandă la care recurgeau unele state, precum Ungaria, Germania şi URSS, dar şi consecinţele acestor acţiuni, au fost însă minimalizate. În vara anului 1940, în condiţiile în care Al Doilea Război Mondial era în plină desfăşurare, statul român era total nepregătit să se împotrivească pretenţiilor revizioniste ale statelor menţionate anterior, aşa că a cedat lamentabil.

Ce a urmat?

În teritoriile cedate, dar în mod deosebit în Transilvania cedată, a urmat o politică de epurare etnică dusă de guvernanţii maghiari cu cele mai insidioase metode, ce mergeau de la intimidări verbale, expulzări, bătăi şi torturi, şi până la asasinate în masă. Rămân de tristă amintire masacrele comise de armata maghiară la Ip, Trăznea, Nuşfalău, Cerişa, Marca, Breţcu, Mureşenii de Câmpie, Mihai Bravu, Ciumărna, Zalău, Huedin, Belin, Zăbala, Halmăşd, Sântion, Cosniciu de Sus, Camăr, Aghireş, Sucutard, Ditrău, Suciu de Sus, Tărian, Prundu Bârgăului, Cătina, Răchitiş, Şincai, Turda, Ozd, Gădălin, Sărmaşu…Teroarea şi asasinatul au fost dezlănţuite de horthyștii maghiari şi împotriva evreilor, deși în marea lor majoritate, aceştia din urmă se identificau cu națiunea maghiară, atât prin limbă, cât și prin cultură. Drept urmare, cei mai mulţi dintre evreii ce trăiau în Transilvania cedată – circa 150.000 – precum şi cei din Ungaria, aveau să piară în lagărul german de concentrare de la  Auschwitz. Din păcate, şi după ce relaţiile româno-maghiare s-au normalizat, statul maghiar nu şi-a cerut scuze faţă de statul român pentru atrocităţile comise în cei patru ani de ocupaţie a Transilvaniei de nord. După momentul 23 august 1944 și întoarcerea armelor contra Germaniei naziste, armata română, alături de cea sovietică, a participat la eliberarea Transilvaniei de Nord, în toamna anului 1944. (Foto 2martie 1945, delegația participantă la festivatea de la Cluj, ocazionată de retrocedarea Transilvaniei către România, se întoarce la București; SURSA: ”Fototeca online a comunismului românesc”) URSS a acceptat în cele din urmă ca partea cedată a Transilvaniei să revină statului român. Condiţia pusă de sovietici, a fost aceea de a se instaura un regim comunist în România. Din martie 1945, după formarea guvernului condus de dr. Petru Groza, în Transilvania de nord a fost reinstalată administraţia românească, iar revenirea acestei părţi cedate la România, a fost recunoscută la Conferinţa de Pace de la Paris.

CASETA

Regrete…

Îmi cer scuze faţă de cei care au aşteptat momentul anunţat al Conferinţei cu tema „Dictatul de la Viena, 30 august 1940 – O zi tragică în istoria poporului român”, conferinţă pe care mi-am asumat sarcina de a o organiza. Din păcate, domnii profesori Dumitru Botoş şi Simion Paşca s-au retras din motive personale, iar domnul Dimitrie Poptămaş, m-a anunţat că nu ne poate pune sala „Emil A.Dandea” la dispoziţie, întrucât „nu are curent”. Am rămas alături doar de dl. dr. Florin Bengean, căruia ţin să-i mulţumesc, dar din nefericire nu avem sală unde conferenţia. Asta este…cu rare excepţii, noi, românii, n-am excelat niciodată prin unitate, ci mai degrabă prin dezbinare.

Anunțuri

Partidul, nemulțumit de atitudinea profesorilor mureșeni

Martie 1974. Timp de două săptămâni, în județul Mureș, a avut un control “la sânge” al unei comisii de activiști de partid  aparținând Comitetului Central al Partidului Comunist Român (C.C. al P.C.R.). Obiectivul? Eficenţa muncii de propagandă în rândurile maselor largi. Concluziile? De-a dreptul dezastruoase…Comisia de control era condusă de Alexandru Szabo, adjunct al șefului secției propagandă, a C.C. al P.C.R.

Biserica mureşeană, mult prea influentă

Potrivit raportului de analiză încheiat cu această ocazie, trei concluzii erau foarte clare, urmând a se lua măsuri urgente. În cuprinsul acestuia, se precizau următoarele

– confesiunile religioase din judeţul Mureş şi sectele sunt “încă destul de puternice”;

– manifestări tradiţionale, precum „Sărbătoarea coroanei” (la Daneş şi Albeşti), „Culesul strugurilor”(la Albeşti) şi „Sărbătoarea căluşilor” (la Saschiz) trebuiau scoase de sub influenţa bisericii;

– multe din cadrele didactice mureşene erau considerate nepermis de tolerante faţă de manifestările religioase din şcoli.

Pe data de 19 martie 1974, începând cu ora 9,00, la Palatul Culturii din Târgu-Mureş a avut loc o şedinţă de analiză a constatărilor comisiei de control. Şedinţă s-a desfăşurat în prezenţa lui Iosif Banc, prim-secretar al Comitetului Judeţean de Partid Mureş. Au participat activiştii cu funcţii de răspundere, precum şi şefii unor instituţii importante din judeţ. Citite la peste 30 de ani, luările de cuvânt ale acestora, se dovedesc a fi foarte interesante, mai ales dacă ne gândim că mulţi dintre ei, sunt astăzi fervenţi „creştini de duminică”. Ei ar putea – fără un efort prea mare – să-ţi ţină adevărate dizertaţii despre Dumnezeu, viaţa de dincolo, despre Biblie şi alte subiecte pe care cândva le combăteau cu virulenţă. Cameleonismul nu cunoaşte timp şi nici bariere etnice. Pentru a fi imparţiali trebuie spus faptul că l-au practicat deopotrivă atât românii, cât şi maghiarii, evreii şi germanii mureşeni.

Sectele religioase, puternice și atunci

Iosif Banc (foto, stânga) a fost cel care a prezentat pe scurt raportul cu concluziile comisiei de control. Apoi, mai mulţi activişti mureşeni, şi-au exprimat părerea pe marginea celor constatate. Şeful secţiei propagandă al C.J. Mureş al P.C.R., Romeo Pojan, spunea la un moment dat: „…am reuşit să cunoaştem aria de răspândire a cultelor şi sectelor, centrele de rezistenţă ale acestora, caracteristicile lor. Trebuie să învăţăm mult, să cunoaştem tocmai acele metode prin care ele acţionează…dacă nu dăm noi activiştii cunoştinţe, nu satisfacem noi această cerinţă spirituală a omului nou, indiferent de nivelul lui de pregătire, vine biserica, secta cu predicatorii ei şi inoculează credinţa, convingerea şi acestea sunt greu de şters din conştiinţă…” Inspectorul teritorial la departamentul cultelor, Tanko Arpad a ţinut să completeze: „În judeţul Mureş activează foarte intens şi veridic aproximativ 10.000 de sectanţi şi alte categorii de credincioşi, adulţi, propagandişti înfocaţi care sunt gata la orice ca să ducă această muncă religioasă. Sectele acestea sunt foarte mult ajutate cu materiale din străinătate…În judeţul nostru, în momentul de faţă activează peste 400 de preoţi, cu diferite credinţe, la diferite culte, dar preoţii aceştia sunt ajutaţi de consiliile parohiale, în jur de 14.000 de oameni şi de mulţi membrii de partid care fac parte din aceste consilii parohiale…”

Studenţii mureşeni „nu au convingeri materialist-dialectice”

O poziţie interesantă asupra chestiunii religioase a avut şi preşedintele Asociaţiei Studenţilor Comunişti din România, Mihai Rogoşcă. Acesta nu era de acord cu concluziile brigăzii de control care într-un anume context menţionase că 69% din studenţii mureşeni nu au formaţie şi convingeri materialist-dialectice. „Eu sunt în învăţământul mureşean de 11 ani, spunea Rogoşcă, şi din experienţa mea, am rezerve foarte mari asupra acestei cifre”. Deplin convins că cifra este „umflată” şi nu reflectă realitatea, el a continuat: „Am fost întrebat de studenţi cum luptăm împotriva concepţiilor mistico-religioase şi vine comerţul cu ouă roşii, cu câteva zile înainte de Paşte, cu săculeţe înainte de Sfântul Nicolae, felicitări pentru asemenea ocazii. Consider că nu e potrivit acest lucru…” Schiroki Horst, activist de partid de la Sighişoara, avea aprecieri critice la adresa cadrelor didactice care, în opinia lui, nu s-au implicat suficient în a combate fenomenul religios. La fel de critic se dovedeşte a fi şi inspectorul general al ISJ Mureş, Iuliu Raţiu care spunea: „Tinerii absolvenţi care intră în rândurile cadrelor didactice şi predau ştiinţele sociale nu acţionează în cunoştinţă de cauză, iar brigada de control a sesizat acest lucru”. Kapusi, şeful Comisiei pentru răspândirea culturii în judeţul Mureş, venea chiar şi cu „soluţii” pentru combaterea fenomenului religios: „Consider că nu s-a făcut totul în ce priveşte ceremonia la căsătorie, la majorat şi alte evenimente importante din viaţa oamenilor. În urmă cu 11 ani aveau mare ecou nunţile UTC-iste. N-ar fi rău dacă s-ar reveni…” Singura care a bătut câmpii cu graţie, evitând să se refere în mod concret la chestiunile discutate, a fost Angela Dorobanţiu, secretara Comitetului Judeţean al UTC Mureş. „Cu toate acţiunile întreprinse de noi, spunea Angela Dorobanţu, suntem conştienţi de lipsurile care le avem, că trebuie să atragem mai mult tineretul…”

Iosif Banc combate

O altă Plenară, de data aceasta cea a Comitetului Judeţean de Partid al PCR Mureş din data de 7 octombrie 1974, ne relevă alte aspecte interesante. Aflăm spre exemplu, participanţii, durata şi problemele discutate. Pe ordinea de zi sunt consemnate lacunar două probleme: la pct.1- Raport privind măsurile luate de organele şi organizaţiile de partid pentru realizarea planului şi a angajamentelor asumate în întrecerea socialistă pe anul 1974… şi la pct. 2- Raport privind activitatea desfăşurată de organele şi organizaţiile de partid pentru înfăptuirea Hotărârilor Plenarei Comitetului Central al Partidului din 28 februarie – 2 martie 1973 cu privire la dezvoltarea continuă a educaţiei fizice şi sportului (foto 2, Nicolae Ceaușescu la Târgu-Mureș, august 1966 – SURSA: ”Fototeca online a comunismului românesc”). Primul secretar al judeţului Mureş, Iosif Banc, cel care a condus lucrările acestei Plenare, n-a intervenit la început. I-a lăsat pe fiecare să-şi prezinte punctul de vedere, după care punctual, a adresat mai multe întrebări anumitor participanţi, dovadă că-şi pregătise temeinic luarea de cuvânt şi avea „ţinte precise”. Spre exemplu, pe Zsigmond Ştefan, director al Întreprinderii forestiere de exploatare şi transport Reghin , l-a întrebat: „Cum se explică tovarăşe Zsigmond că în luna septembrie a acestui an aţi produs mai puţin decât în aceeaşi lună a anului trecut?” Încercarea lui Zsigmond de a se justifica arătând că vinovaţi de neîndeplinirea planului ar fi fost militarii care au desfăşurat anumitre aplicaţii în zona Răstoliţa, Iod şi Sebeş sau că în zona Văii Gurghiului ar fi fost nişte restricţii care i-ar fi împiedicat să lucreze pe muncitorii săi, l-au iritat pe Banc care, aşa cum relevă stenograma i-a replicat tăios lui Zsigmond: „Poate ar fi bine să căutaţi aceste cauze în interiorul inteprinderii dumneavoastră şi nu în afara ei. Mi se pare că v-aţi culcat pe laurii victoriei şi că v-aţi pus în gând ca ce aţi obţinut în plus pe 8 luni să mâncaţi tot în 8 luni…Cât priveşte celelalte justificări, nu vă scuză, pentru că şi anul trecut, în aceeaşi lună, era aceeaşi situaţie, numai că atunci aţi realizat totuşi mai mult ca acum”.

Flatat în numele partidului

Pe Banc, la această Plenară, l-a iritat foarte mult poziţia prim-secretarului Comitetului Judeţean al UTC Mureş, Mircea Purenciu. Acesta din urmă, în stilul caracteristic epocii (omagii peste omagii), i-a spus lui Banc: „Consider că plenara de azi vine să întregească în ordinea de zi pe care o dezbate, tabloul complex al preocupărilor organului judeţean de partid, reflectând sporirea continuă a rolului conducător al partidului în toate domeniile şi sectoarele de activitate ale judeţului nostru”. Banc nu s-a lăsat flatat în numele partidului, iar răspunsul său a venit tăios şi scurt: „…mai puţină paradă şi mai multă treabă. Trebuie pus mâna şi muncit, rezolvate problemele…în judeţ avem atâtea posibilităţi pentru sport, numai să le folosiţi. Poate ar fi bine, ca odată şi UTC-ul să se ţină de treabă”. La această plenară au mai participat şi alte personaje interesante, precum Ion Vasluian sau Dorobanţu Angela…

CASETA  1

„…aceste documente prefigurează în mod minunat viitorul luminos al patriei noastre, documente pe care şi-a pus pecetea personalitatea tovarăşul secretar general Nicolae Ceauşescu şi în care sunt cuprinse căile, mijloacele şi etapele de dezvoltare ale României socialiste…Ar fi multe de spus tovarăşi, dar în ceea ce ne priveşte pe noi, comuniştii din Sighişoara, vom face totul pentru ca reuşita acţiunilor noastre să fie deplină – aşa cum am mai spus – în cinstea marelui eveniment care va guverna activitatea politică din acest an, să reuşim să obţinem un loc de frunte în ce priveşte întrecerea socialistă din această etapă”.

(Din luarea de cuvânt a lui Ion Dăneşan, secretarul Comitetului municipal de partid Sighişoara, cu ocazia Plenarei  Comitetului Judeţean al PCR Mureş, din data de 7 octombrie 1974)

 

 

Școala de spionaj de la Târgu-Mureș

O clădire încărcată de istorie, ca atâtea altele din oraş. A fost pe rând, Şcoală de ofiţeri austro-ungari, apoi Liceu Militar românesc. Azi este una din instituţiile de elită ale învăţământului medical din România, respectiv Universitatea de Medicină şi Farmacie din Târgu-Mureş. Un fapt mai puţin cunoscut de către mureşeni este acela că a existat o perioadă în care, în această impozantă clădire, a funcţionat un centru de spionaj maghiar cu o şcoală proprie de agenţi.

Şcoala de cadeţi austro-ungari

Deschisă de autorităţile imperiale în anul 1909, Şcoala de cadeţi austro-ungari avea atunci un număr de 217 elevi. În timp, numărul elevilor crescuse însă progresiv ajungând  ca în 1912 să aibă 25 de profesori şi 294 de elevi, din care 221 maghiari, 44 germani, 5 români, 8 croaţi şi 16 de alte naţionalităţi. Din această Şcoală de cadeţi austro-ungari din Târgu-Mureş, a plecat pe front, în 1915, şi tânărul Emil Rebreanu. În vara anului 1914, Emil – fratele marelui romancier Liviu Rebreanu – a fost încorporat în armata austro-ungară şi trimis la Şcola militară de ofiţeri din Târgu-Mureş. Aflat sub arme, la Târgu-Mureş, Emil a continuat o corespondenţă care începuse mai demult, cu tânăra Cornelia Dănilă, fiica unui preot. Graţie acestor scrisori publicate de către cercetătorul Stancu Ilin, în anii 70 ai secolului trecut, au putut fi reconstituite crâmpeie din viaţa mureşeană a lui Emil Rebreanu, eroul din romanul „Pădurea spânzuraţilor”. În toamna anului 1914, semnele apropiatei sale plecări pe front, dar şi presimţirile funeste deveneau tot mai evidente, fapt rezultat chiar din scrisorile pe care i le trimitea Corneliei Dănilă. Pe data de 23 martie 1915, cu sufletul de două ori îndoit – între timp tatăl iubitei Cornelia îi refuzase cererea în căsătorie catalogând-o drept “joacă de copii” – Emil Rebreanu pleca de la Târgu-Mureş, pe frontul din Galiţia. Va continua să-i scrie Corneliei Dănilă, dar din acea perioadă s-au păstrat foarte puţine scrisori. Cele ce au urmat în viaţa sa – respectiv condiţiile în care i-a fost dat să moară – sunt însă bine cunoscute graţie romanului “Pădurea spânzuraţilor” şi filmului omonim. Moartea lui Emil Rebreanu (foto 1, mormântul său) o va anunţa familiei Rebreanu, Jovan Kurici, ordonanţa sa, croat de origine, cel care va face acest lucru prin trei scrisori succesive, pentru a fi sigur că în condiţiile instabile ale frontului, măcar una dintre ele va ajunge la destinaţie. Au ajuns însă toate trei.

Apoi, Liceu Militar românesc…

După Marea Unire din 1918, în localul fostei Şcoli de cadeţi austro-ungari, a fost înfiinţat Liceul Militar „Mihai Viteazul”, un liceu de elită al învăţământului românesc interbelic. O dată în plus, concepţia lui Nicolae Filipescu, ctitor de licee militare după model francez, s-a dovedit viabilă. Atunci, dar şi mai târziu, aceste licee au demonstrat că sunt adevarate pepiniere de cadre de elită pentru armata româna, dar şi pentru diverse domenii din viaţa civila. Liceul şi-a început cursurile cu două clase, dar abia pe data de 20 noiembrie 1919, deoarece localul ce i-a fost repartizat necesita reparaţii ample, urmare a distrugerilor suferite în timpul războiului. În anii urmatori s-a mai adăugat câte o clasă astfel că, în 1923, avea deja 7 clase. În anii 1925, 1926 şi 1929, Liceul Militar „Mihai Viteazul” şi-a recrutat elevi numai din Transilvania şi Banat, dar în ceilalţi ani i-a recrutat din întreaga ţară. An de an, numărul elevilor a crescut progresiv, ajungând ca în 1931, în liceu să fie înmatriculaţi 612 elevi. Cu Ordinul nr. 12140 din 31 august 1940, al Marelui Stat Major al Armatei Române, începând cu 1 septembrie 1940, Liceul Militar „Mihai Viteazul” a fost mutat la Timişoara. Avusese loc odiosul Dictat de la Viena, din 30 august 1940, iar Târgu-Mureş urma să intre în zona cedată Ungariei. După 37 de ani, în 1977, la Alba-Iulia a fost reînfiinţat un Liceu Militar purtând acelaşi nume. Într-un anume fel, se reînnoda o tradiţie întreruptă brutal în 1940…Ca fapt divers, Victor Emilian Bancu (1925-1994), cel ce avea să devină mai târziu marele chirurg şi distinsul profesor universitar mureşean, formator de şcoală chirurgicală, a fost şi el absolvent al Liceului Militar „Mihai Viteazul”. Cursurile acestui liceu le-a început la Târgu-Mureş, dar le-a finalizat la Timișoara.

…şi Şcoala de spionaj de la Târgu-Mureş

Potrivit unei sinteze informative întocmite de Serviciul Secret de Informaţii din România (S.S.I.), la scurt timp după preluarea Ardealului de Nord de către Ungaria, respectiv august 1940, în oraşele Oradea, Baia Mare, Bistriţa Năsăud, Cluj, Târgu Secuiesc şi Târgu-Mureş au fost înfiinţate centre de spionaj maghiar. Cel de la Târgu-Mureş, care fiinţa în fostul local al Liceului Militar „Mihai Viteazul” (foto 2), avea şi o şcoală de spionaj proprie unde erau instruite grupurile denumite „Polgáris”. Formate din „cetăţeni maghiari de absolută încredere”, aceste grupuri ar fi urmat, ca în cazul unui eventual conflict direct româno-maghiar, să fie infiltrate în Transilvania necedată şi să-i identifice pe liderii români de opinie, precum şi pe „maghiarii care simpatizau cu românii.” La fel ca şi celebrele unităţi SMERŞ, din armata sovietică, componenţii acestor grupuri trebuiau să acţioneze pe aceleaşi principii. După identificare, cei vizaţi urmau să fie lichidaţi rapid. S.S.I. a reuşit de asemenea să documenteze şi încadrarea cu personal a centrului, precum şi în ce anume consta pregătirea cursanţilor selectaţi. Poate că ar fi interesant de ştiut câţi dintre cursanţi au supravieţuit războiului şi unde şi-au sfârşit zilele. Cine ştie prin ce arhive necercetate încă se află numele lor….

”Prefectul de Mureș face afaceri”

Au fost etichetați de regim drept “duşmani ai poporului”. O luptă surdă şi de cele mai multe ori fără succes. Bani, intimidare, şantaj, promisiuni de promovare, supraveghere permanentă, suspiciune şi delaţiune…Nici Prefectul judeţului nu a scăpat atenţiei celor care preluau puterea. Acestea au fost doar câteva dintre cele mai uzuale mijloace folosite de comuniştii mureşeni pentru a penetra mediul intelectual. Au găsit, bineînţeles, şi persoane dispuse la colaborare, ceea ce le-a uşurat munca. Dar au fost şi persoane care s-au opus în mod ferm. Au făcut acest lucru cu demnitate şi mult curaj înfruntând orice risc.

“Sabotorul” Ciortea

Un segment important al intelectualităţii mureşene – atât români, cât şi maghiari – a colaborat încă de la început cu regimul comunist pe cale a se instala în România imediat după 1944. În acelaşi timp, un alt segment mai redus ca număr, este drept, al aceleiaşi intelectualităţi s-a opus. Grigore Ciortea, eminent director al fostului Liceu de băieţi “Alexandru Papiu Ilarian” din Târgu-Mureş a fost doar unul din exemple. Cei ce au refuzat compromisurile cu noul regim erau conştienţi de faptul că îşi pun în pericol carierele, familiile şi chiar libertatea. Cea mai mare parte din cadrele didactice mureşene adoptaseră imediat după 1944 o atitudine de expectativă urmărind cu teamă şi interes evoluţiile politice, o mică parte trecuse la o colaborare deschisă cu noul regim şi foarte puţini mai erau cei care aveau curajul de a-i înfrunta. Rapoartele întocmite periodic de către Ministerul Informaţiilor prin Direcţiile Regionale arată acest lucru. În acest sens, iată ce scria în aprilie 1947 Ermina Antalffy, responsabila Direcţiei Regionale Mureş referindu-se la conferinţele de popularizare a doctrinei comuniste în şcolile mureşene: “La şcolile româneşti din Târgu- Mureş, consilierii educativi au fost numiţi directorii din şcoli, ceea ce credem că nu este bine, iar Preşedintele consiliilor educative este dl. prof. Ciortea, directorul Liceului de băieţi “Al. Papiu Ilarian”, care face tot posibilul pentru a sabota acţiunea noastră şi în general orice acţiune democratică. Printre directorii şcolilor româneşti se găsesc şi persoane, de pildă dl. prof Lupşa, directorul Şcolii Normale şi prof. Ardeleanu, directorul Liceului Industrial care ar fi dispuşi la o reală şi sinceră colaborare cu noi, dar sunt terorizaţi de directorul Ciortea…”

Acuzaţii aduse Prefectului

Ministerul Informaţiilor, prin Direcţiile Regionale, suplinea lipsa unui aparat specializat de procurare a informaţilor necesare PCR. Până la crearea propriilor organe de informaţii (1948), aceste direcţii s-au achitat în mod eficient  de sarcinile de informare trimiţând periodic rapoarte informative despre situaţia din teritoriu, modul cum este privit PCR, mai mult chiar a reuşit să-şi plaseze şi oameni de încredere în apropierea celor situaţi în funcţii importante de decizie, dar care proveneau din vechiul regim şi erau consideraţi nesiguri din punct de vedere politic. Iată ce scria în iulie 1947, aceeaşi Ermina Antalffy, cosilier regional mureşean al Ministerului Informaţiilor: “…baronul Kemeny Sandor, scriitor democrat, caută să ridice nivelul artistic al ansamblului (Teatrul Secuiesc din Târgu-Mureş – n.a.), împreună cu regizorul Tompa Mihaly…dau însă prea mult loc operetelor maghiare dulcege…gâdilă şovinismul maghiar al micii burghezii maghiare”. În aceeaşi notă raport, Ermina Antalffy arăta: “Scriitorii maghiari sunt: Molter Karoly, prof.universitar, dr. Antalffy Endre (soţul ei – n.a.) savant orientalist, Kovacs Gyorgy, redactorul ziarului Szabad Szo, Gagy Ladislau, inspector şcolar, Seny Laszlo, secretarul societăţii Kemeny Zsigmond, Kiss Laszlo, poet beţiv…Toţi cu excepţia lui Seny şi Kiss, sunt activişti ai democraţiei…” Nici cei situaţi în cele mai înalte funcţii ale administraţiei locale nu au scăpat ochilor vigilenţi ai Erminei Antalffy. “Dr. Anton Mera, Prefect de Mureș, fără partid, politiceşte maleabil, se ocupă mult de afaceri personale. Noul şef de cabinet, dl. Ady Ladislau, membru PCR, îl ţine în mână…”.

Steaua lui Ady Ladislau în ascensiune vertiginoasă…

Născut în 1911 la Târgu-Mureş, Ady Ladislau a fost unul dintre cei mai înalţi funcţionari ai aparatului represiv comunist din deceniul al şaselea. Membru al PCR încă din ilegalitate, a făcut închisoare în timpul lui Carol al II-lea, fiind condamnat în 1937 în procesul Anei Pauker. Scriitorul Pavel Câmpeanu – el însuşi membru PCR cu vechime de  ilegalist – şi care l-a cunoscut pe Ady Ladislau în lagărul de la Târgu Jiu, într-o carte a sa publicată relativ recent, spunea despre el că „era vlăstarul unei înstărite familii maghiare din Târgu-Mureş”, şi că era de un „primitivism incurabil, cu o deosebită vocaţie a brutalităţii, vorbind o româna cu totul criptic`”. Ady Ladislau reprezintă un caz tipic de individ lipsit de scrupule care a ştiut să profite din plin de epoca tulbure în care a trăit, dar mai ales de relaţiile sale din ilegalitate, dar şi de relaţiile pe care le-a stabilit cu Dej în timpul detenţiei de la Târgu Jiu. În primele luni de după 1944 a fost numit în secretariatul CC al UTC, alături de Ivanca Sariski, Dumitru Baciu şi Nicolae Ceauşescu (foto 1 – stânga imaginii). După o scurtă “misiune” la Târgu-Mureş a fost promovat şef al Secţiei Relaţiilor Externe din Comitetul Central al PMR, iar din 20 noiembrie 1951 consilier al ministrului de Interne Teohari Georgescu (foto 2), ocupându-se cu problemele de înzestrare şi financiar-contabile ale MAI. Într-un timp foarte scurt, a ajuns pe cele mai înalte trepte ale ierarhiei militare din Securitate. Apoi, brusc a venit dizgraţia.

 

 

 

…şi apoi, în cădere liberă

Ca înalt funcţionar în Ministerul Afacerilor Interne a folosit un nume de împrumut, Alexandru Mureşeanu. În contextul epocii, un nume românesc „dădea” mai bine printre multele figuri cu nume bizare de ruşi, maghiari, evrei şi bulgari. Contextul epurării MAI după aşa zisa „devierea de dreapta” a Anei Pauker, Teohari Georgescu şi Vasile Luca a fost pentru el un prilej de promovare. La şedinta Biroului Politic din 23 iunie 1952, la propunerea lui Iosif Chişinevschi, a fost numit ministru adjunct la Interne. Ady Ladislau a primit efectiv, din 26 iunie 1952, sarcinile de care se ocupase Marin Jianu, fostul secretar de stat de la Interne. Una dintre acestea era şi coordonarea activităţii Direcţiei Generale a Penitenciarelor. În această calitate, a îndrumat în mod direct activitatea comisiei de triere a deţinuţilor din coloniile de muncă. Cu data de 1 septembrie 1953 a fost avansat la gradul de general-maior de Securitate, în timp ce, de la 30 noiembrie 1952 devenise deputat în Marea Adunare Naţională, din partea Regiunii Autonome Maghiare. Ady Ladislau – unul din cei mai înalţi funcţionar din aparatul represiv comunist – s-a dovedit un soldat disciplinat al partidului, îndeplinind toate dispoziţiile pe care le primea de la ministrul Draghici. În mod cu totul surprinzător, în 1955 a fost scos din conducerea Direcţiei Generale a Penitenciarelor, iar din 1959 a fost îndepărtat din MAI, apoi arestat, întrucât s-a descoperit că, în cursul arestării sale din ilegalitate acceptase colaborarea cu Siguranţ]a.

Caseta 1

„Pe la sfârşitul deceniului şase arhiva fostei Siguranţe din Cluj a fost mutată. Dintr-un pachet de dosare s-au desprins câteva. Printre ele şi cel care-l privea pe fostul arestat Ady Ladislau, şi pe care un funcţionar mai curios l-a răsfoit şi apoi – probabil speriat de ceea ce citise – a anunţat Securitatea. Ce a urmat nu e greu de închipuit. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu el, mai ştiu doar că nevastă-sa, o basarabeancă, pe nume Tamara Mungiu, l-a părăsit…”

(Din declaraţia lui Vasile Vaida, fost director al Direcţiei pentru Conservarea Creaţiei Populare Mureş, unul dintre cei care l-a cunoscut pe Ady Ladislau)

Caseta 2

“În schimb, cei înfiltraţi în mişcarea comunistă au reuşit să ocupe funcţii importante în stat. Aşa s-a întâmplat cu Ady Ladislau, devenit adjunct al ministrului de Interne în perioada decembrie 1953-iulie 1955. El fusese înfiltrat în mişcarea communistă de Serviciul Secret încă din 1936…”

(Revista Historia, nr. 51/2006, articolul “Enigma Bodnăraş”, pagina 58)

Caseta 3

“Către

Direcţia Regională Cluj – Centrul Târgu-Mureş

În vederea intensificării acţiunii de informare şi lămurire a maselor populare asupra problemelor la ordinea zilei, Ministerul Informaţiilor a hotărât organizarea unor serii de manifestări culturale în toată ţara, manifestări ce vor fi precedate de câte o conferinţă…Pentru cele mai bune conferinţe, Ministerul Informaiilor acordă următoarele premii:

Premiul I lei……….1.500.000

Premiul II lei………1.000.000

Premiul III lei……….750.000

şi  27 de menţiuni………   250.000

Semnează Director General

Paul Teodorescu”

(Document din fondul Direcţia de Informaţii, fond aflat în evidenţa DJAN Mureş şi care se referă la stimularea bănească a “conferenţiarilor”)

Caseta 4

“…..Personalităţi locale cu influenţă politică sunt:

Prefect: dr. Anton Mera, F.P., politiceşte maleabil, se ocupă mai mult de afaceri personale. Noul şef de cabinet, dl. Ady Ladislau, PCR, îl ţine în mână. Prof. Ciortea, directorul Liceului Papiu Ilarian, social democrat de dreapta, împiedică democratizarea şcolii, ţine în mână pe ceilalţi profesori români, chiar îi terorizează pe aceştia împreună cu d-na Georgescu Maria, directoarea Liceului de fete Unirea…”

(Fragment dintr-un raport informativ periodic adresat Ministerului Informaţiilor de către Ermina Antalffy)

 

 

Pe cine deranjează Dan Tănasă?

Autor al unor incitante (și deranjante) articole de presă apărute în media națională și internațională, dar și o voce distinctă care denunță abuzurile care se comit sub ochii uşor adormiţi ai autorităţilor române din judeţele Harghita şi Covasna, bloggerul Dan Tănasă, originar din Sfântu Gheorghe, trăieşte în aceste zile o situaţie care, la modul cel mai blând, poate fi denumită ca fiind una de „intimidare”. Ce ar mai putea urma oare după aceasta? Bătaia şi spitalizarea, alungarea din oraşul Sfântu Gheorghe sau lichidarea fizică? Poate că ar fi cazul ca autorităţile îndrituite să ia aminte, dar înainte de toate să ia atitudinea care se impune la modul legal. Ca om în primul rând, dar şi ca jurnalist, care încă mai cred în prevederile Constituţiei României, puterea cuvântului și libertatea de expresie, asigurate nouă prin legea fundamentală, sunt alături de un asemenea om şi îl susţin moral în demersurile pe care le face. 

COMUNICAT DE PRESĂ

Doresc să aduc în atenția opiniei publice faptul că mă declar stupefiat de abuzul grosolan săvârșit de domnul Antal Arpad Andras, primar al municipiului Sfântu Gheorghe și președinte al UDMR Sfântu Gheorghe, prin faptul că s-a deplasat la domiciliul părinților mei pentru a-i trage la răspundere pentru activitatea civică a subsemantului de avertizare publică asupra încălcării legii, în județele Covasna și Harghita, de către autoritățile publice locale controlate de UDMR. Este inadmisibil amestecul familiei și amenințarea membrilor familiei mele pentru o activitate civică. Fapta primarului Antal Arpad Andras înclină între un abuz securistic și comportamentul autorităților maghiare din perioada feudală în care familiile românilor ardeleni care luptau pentru drepturile românilor oprimați erau supuse la intimidări. Subliniez cât se poate de clar faptul că dacă asemenea situații se vor mai repeta sau se va ivi orice situație de presiune, șantaj sau intimidare la adresa membrilor familiei mele sau asupra subsemnatului, din partea oricui, mă voi adresa instituțiilor naționale și internaționale. Atrag atenția public liderilor din Covasna și Harghita ai Uniunii Democrate Maghiare din Romania asupra faptului că îi fac răspunzători pentru instigarea extremei drepte maghiare împotriva mea dacă mai continuă să mă mai calomnieze și să îmi mai pronunțe numele meu pe bloguri, în conferințe de presă sau sedințe de consilii locale sau județene. Pun în vedere celor deranjați de activitatea mea de avertizor public faptul că controlul civic asupra autorităților și instituțiilor publice este o valoare a democrației și a statului de drept, iar acțiunile mele vizează încălcări ale legilor și nu persoane. Este evident faptul că dacă autoritățile publice din Covasna și Harghita vor respecta legea, iar demnitarii și funcționarii publici vor respecta jurământul depus la instalarea în funcție, activitatea mea de avertizare publică nu va mai avea obiect.

Dan Tanasă

18 august 2011

Madrid
http://tanasadan.blogspot.com/

„Comisarul de fier” Eugen Alimănescu face ordine la Mureş

S-a pregătit să devină contabil. A schimbat însă stiloul cu revolverul. A făcut-o inspirat şi cu mult stil ajungând cel mai cunoscut poliţist român din toate timpurile. Mai ales prin maniera originală de acţiune. Deosebit de inteligent, imprevizibil deseori, maestru al deghizărilor şi înzestrat nativ cu un curaj nebun, a rezolvat toate cazurile care i s-au încredinţat. El şi acţiunile sale au inspirat chiar şi un personaj de film. Pe comisarul Moldovan, cunoscutul erou din seria filmelor realizate de regizorul Sergiu Nicolaescu. Cel căruia i se spunea în epocă „Justiţiarul”, „Invicibilul” sau „Comisarul de fier” – Eugen Alimănescu, pe numele său real – se afla pe data de 13 septembrie 1949, la Târgu-Mureş. Fusese chemat aici întrucât situaţia în zona Văii Mureşului era de-a dreptul incendiară ameninţând să scape total de sub control.

Cea mai bună metodă împotriva crimei: „Trageţi fără somaţie!”

Eugen Ştefan Alimănescu s-a născut la Slatina, pe data de de 26 iulie 1916. Până la un moment dat, a avut o traiectorie absolut firească pentru un tânăr din epoca aceea, pregătindu-se să devină contabil. Războiul i-a deturnat însă destinul. A luptat pe frontul de Est, cu armata română, iar imediat după război a intrat în poliţie. În calitate de comisar-şef la Prefectura Capitalei, a răspuns de situaţia din cele mai rău famate cartiere: Rahova, Sebastian, Ferentari şi Petre Ispirescu. Întrucât crima organizată devenea tot mai greu de stăpânit în primii ani de pace şi-şi dăduse mâna cu corupţia la aproape toate nivelurile, Alimănescu a considerat că metodele cele mai eficiente sunt cele radicale. Şi-a structurat în foarte scurt timp reţele de informatori în toate cartierele, apoi a procedat la selecţia grupei sale de acţiune, cunoscută sub numele de brigada „Fulger”. Aceasta era formată din 22 de tineri absolvenţi ai Şcolii de poliţie, selectaţi personal de către el. Strategia sa de luptă împotriva crimei organizate era una cât se poate de simplă, dar curajoasă şi lipsită de orice fel de scrupule. Pentru că bandiţii nu ezitau să deschidă focul împotriva oamenilor legii, Alimănescu şi brigada sa de tineri a înţeles că trebuie să cureţe străzile de criminali şi derbedei. Însă la propriu, rapid şi fără niciun fel de ezitare. A procedat foarte inteligent, având grijă, de fiecare dată, să motiveze lichidarea acestora prin justitificări de genul: „s-au opus arestării” sau „au deschis focul împotriva noastră”. Cu siguranţă că se inspirase din filmele americane cu celebrul poliţist Eliot Ness şi nu mai puţin celebrul bandit Al Capone, filme care erau în vogă în acea epocă. În acelaşi timp, Alimănescu a înţeles şi faptul că trebuie să-şi popularizeze acţiunile de stârpire a bandelor. Atât pentru a linişti populaţia din respectivele cartiere, cât şi pentru a intimida bandele. Drept pentru care a apelat la unii reporteri, pe care i-a cultivat cu multă fineţe şi cărora le-a oferit exclusivitate fiind dealtfel şi cei mai bine informaţi pe domeniul lor. Aspect de care se îngrijea însuşi Alimănescu.

Când bandiţii se fac poliţişti…

La scurt timp după ce a curăţat străzile din Bucureşti de bandiţi, Alimănescu a devenit foarte cunoscut, dar şi temut. Unii dintre bandiţii care scăpaseră de tirul revolverelor brigăzii „Fulger”, au ales fie să se „reprofileze” şi să-şi schimbe domeniul de activitate, fie să se mute din Bucureşti, în alte oraşe ale ţării. Alimănescu a reuşit să rezolve în maniera sa personală cazuri celebre în epocă, precum cel al comisarilor Voinescu şi Cairo, deveniţi poliţişti din rândul hoţilor, activaţi de însuşi ministrul de Interne, Teohari Georgescu, care credea că în acest fel Poliţia va reuşi să lupte mai eficient împotriba banditismului. Ministrul s-a înşelat întrucât cei doi comisari, profitând de funcţiile lor, au dat două dintre cele mai mari jafuri, inclusiv la Banca Naţională din Braşov. Au sfârşit sub gloanţele brigăzii „Fulger” conduse de Alimănescu. Un alt caz celebru rezolvat de brigada lui Alimănescu, a fost cel al bandei lui Petre Silberschmied, zis Argintaru, bandă pe care a lichidat-o în august 1945. Membrii acesteia erau nişte ucigaşi cu sânge rece, dezertori din armata germană, probabil din fosta unitate Dirlewanger, unitate formată numai din condamnaţi la moarte şi din cei condamnaţi la închisoare pe viaţă. Au sfârşit şi ei sub gloanţele brizăzii „Fulger”. Celebre au fost şi cazurile rezolvate de Alimănescu şi brigada sa, în 1947, atunci când a lichidat bandele lui Purecică – pe care l-a prins tocmai la Oradea – şi cazul Berilă, unul dintre cei mai feroce asasini din istoria criminală a României. Şi acesta a fost lichidat în aceeaşi manieră.

Crimele din „Orient Express”

În 1946, în selectul tren „Orient Express”, ce se deplasa pe ruta Paris – Bucureşti – Istmabul, au avut loc mai multe crime. Acestea s-au petrecut în sectorul românesc al trenului, iar victimele au fost, pe rând, un diplomat elveţian şi un altul sovietic. Întrucât cazurile riscau să ia şi alte interpretări având în vedere calitatea celor asasinaţi se cerea o rezolvare rapidă. Cel însărcinat cu rezolvarea acestuia a fost Alimănescu. El a reuşit să depisteze câteva elemente comune celor două crime, aşa că a dedus că acestea sunt comise de acelaşi criminal, probabil unul foarte stilat având în vedere locul unde se petrecuseră acestea. Deghizat în om de afaceri, Alimănescu a reuşit să-l identifice pe criminal şi l-a atras într-o cursă. Nebănuind nimic, criminalul a încercat să-l jefuiască pe „omul de afaceri” Alimănescu şi în acelaşi timp să-l omoare. A fost împuşcat (rănit), iar la spitalul din Arad unde a fost dus pentru a i se acorda primul ajutor, a murit. Nu înainte de a-şi mărturisi cele două crime comise în tren.

Eugen Alimănescu chemat şi la Mureş

Aşa cum scriam în articolul precedent, „Operaţiuni speciale în Munţii Călimani”, marea problemă de la începutul deceniului cinci a Securităţii mureşene o reprezentau acţiunile cu caracter violent din zona Văii Mureşului, loc unde părea că se coagulase un nucleu de rezistenţă. Pe baza puţinelor documente din arhivele mureşene pe care am avut posibilitatea să le consult, nu pot să spun cu certitudine câte din aceste acţiuni au reprezentat cu adevărat rezistenţă anticomunistă şi câte au fost de fapt jafuri şi banditism în cel mai pur stil. Cert este  faptul că situaţia devenea din ce în ce mai greu de rezolvat, de vreme ce s-a apelat la comisarul de poliţie – devenit căpitan de miliţie – Eugen Alimănescu. Pe data de 13 septembrie 1949, acesta a sosit de la Bucureşti şi împreună cu căpitanul de miliţie Ioan Sasu (comandantul Miliţiei Judeţului Mureş) şi sublocotenentul Constantin Radu din partea Serviciului de securitate Târgu-Mureş au convenit măsurile ce trebuiau luate grabnic pentru anihilarea bandelor. Cu siguranţă că inspiratorul acţiunii pe care eu numit-o „Pădurarii”, a fost Alimănescu. În cuprinsul procesului-verbal încheiat cu respectiva ocazie, se convenise asupra faptului ca Miliţia Judeţeană Mureş să trimită la Ocoalele Silvice din regiunea unde erau semnalate bande, “miliţieni îmbrăcaţi în uniforme de pădurari”, aceştia urmând să fie recrutaţi, potrivit specificărilor din procesul-verbal “din elementele cele mai devotate clasei muncitoare şi curajoase care să nu dea înapoi chiar dacă vor fi atacaţi de bandiţi”. Printre alte măsuri preconizate, se mai preciza şi faptul ca, legitimaţiile pădurarilor, armele şi uniformele acestora să fie procurate, într-un deplin secret, de la Direcţia Silvică Mureş. Nu cunosc alte amănunte referitoare la desfăşurarea operaţiunii, dar se poate presupune că şi oamenii din brigada „Fulger” au acţionat probabil la un moment dat. În primul rând, trebuie spus că Alimănescu, din raţiuni de siguranţă, nu călătorea niciodată singur, ci întodeauna însoţit. Câţi din brigada sa l-au însoţit la Mureş şi când anume au acţionat – dacă au acţionat – nu se poate spune la acest moment. Însă de vreme ce a fost chemat, este de presupus că „expertiza” sa pe domeniu a fost una necesară. După punerea în aplicare a măsurilor convenite, situaţia în zonă a reintrat sub control.

Sfârşitul…

Graţie regizorului şi actorului Sergiu Nicolaescu, el însuşi nepot de celebru poliţist din acea epocă – comisarul Gheorghe Cambrea – am putut viziona incitantele filme din seria cu comisarul Moldovan, filme cu adevărat memorabile în care o pleiadă de mari actori români au dat măsura talentului lor. Nicolaescu mărturiseşte într-un interviu că atunci când a dat viaţă pe ecran comisarului Moldovan s-a inspirat din viaţa şi activitatea comisarului Eugen Alimănescu, împletite cu elemente din viaţa unchiului său, Gheorghe Cambrea. Din păcate însă, comisarul Moldovan (Alimănescu), a avut un sfârşit mult mai teribil decât în film. A fost asasinat de comunişti după ce – în aceeaşi manieră de acum familiară lui – a rezolvat un caz de jaf petrecut la Sinaia, jaf comis de câţiva ofiţeri ruşi. Probabil că, în ultimele sale clipe, la fel ca şi eroul din film pe care el l-a inspirat, a spus şi el: „Un fleac…m-au ciuruit…”