Parfum de epocă – Colegiul Național ”Alexandru Papiu Ilarian”

Parfum de epocă – Colegiul „Alexandru Papiu Ilarian”

 Au învăţat carte serioasă. Au învăţat să fie oameni. Au fost tineri şi au sperat să schimbe lumea. Poate chiar au schimbat-o puţin. Cu candoarea şi naivitatea tinereţii lor, au iubit tot ceea ce putea fi frumos în adolescenţă. Cu siguranţă că mulţi dintre ei şi-au realizat chiar visele…În perioada interbelică, prin băncile acestei ilustre şcoli româneşti din Târgu-Mureş, au trecut mii de elevi. Amintirea lor a rămas consemnată lapidar între pagini îngălbenite de carte. Iar figurile lor, atemporale, privesc undeva departe, într-un orizont nemărginit, prin prăfuita sticlă a unor rame de tablouri lustruite de timp şi aşezate cuminţi pe coridoare lungi. Aceleaşi coridoare pe care, cândva, au răsunat şi paşii lor.  

 Oameni, fapte, atitudini…

Necruţător şi implacabil e însă timpul în curgerea lui. Elevii primelor generaţii nu mai sunt. Au plecat de mult timp, la cele veşnice. Discret, aşa cum au venit pe lume. Acolo unde nu există nici întristare şi nici suspin. Acolo unde vom pleca cu toţii atunci când ne va veni vremea. Cele peste 400 de pagini de hârtie îngălbenite, adunate într-un Corpus de documente şcolare pe care le-am consultat, m-au făcut să mă întorc sfios, într-un timp în care am privit nu numai cu ochii minţii, dar şi cu cei ai sufletului. Nici nu se putea altfel. „Sunt om, iar nimic din ceea ce e omenesc nu mi-e străin”, spunea un antic. Răsfoind acele pagini-document, ca întotdeauna când fac acest lucru în arhive, mărturisesc că am trăit un sentiment aparte…Editate la sfârşitul fiecărui an şcolar, sub îndrumarea directă a directorului în exerciţiu, anuarele fostului Liceu (actualul Colegiu Naţional) „Alexandru Papiu Ilarian” din Târgu-Mureş, reprezintă – prin bogăţia şi diversitatea informaţiilor oferite – o frescă vie a vieţii şcolare din perioada anilor 1919-1935. Tipărite la diverse tipografii din Târgu-Mureş, precum „Kosmos”, „Ardealul” sau „Ardeleana”, anuarele perioadei menţionate anterior, permit celor interesaţi să recompună crâmpeie de viaţă şcolară în derularea lor firească. Aşa am avut ocazia să cunosc o parte importantă din viaţa şcolii, dar şi din viaţa unor unor dascăli de mare cuprindere intelectuală – unii dintre ei chiar directori ai liceului – precum Ioan Harşia, Grigore Ciortea, Ioan Bozdog sau Dumitru Mărtinaş. Aşa cum spuneam, informaţiile sunt diverse şi foarte bogate în conţinut. Cel care are răbdarea să parcurgă cele peste 400 de pagini ale Corpusului de anuare, are însă ocazia să afle enorm de multe informaţii. Numele profesorilor care au predat în cadrul liceului, gradele didactice pe care le aveau, examenele susţinute şi notele obţinute de ei, încărcarea didactică a fiecăruia pe ani şcolari, numele şi numărul elevilor din fiecare an, notele obţinute de elevi la absolvirea Liceului, activităţile extra-şcolare pe care le desfăşurau elevii…Am avut ocazia să constat că se punea un mare accent pe aceste activităţi. Se mai pot afla date edificatoare din diverse situaţii statistice despre inventarul anual al bunurilor, despre bugetul anual de venituri şi cheltuieli al liceului. După cum vedem, transparenţa nu este un termen inventat după 1990, ci mai degrabă redescoperit ca sens, de unii dintre noi. În anuare sunt consemnate însă şi tragedii. Una dintre acestea a fost cea a primului director al Liceului (1919-1920), dr. Petru Hetcou, care după moartea soţiei sale, urmată apoi de decesul intempestiv al surorii sale – mamă a patru copii – s-a sinucis…

Toleranţă etnică întărită de situaţii statistice        

Când se face afirmaţia că în perioada interbelică elevii maghiari şi evrei din Târgu-Mureş – dar şi din alte localităţii ale fostului Regat al României – s-au bucurat, aşa cum era şi firesc, de multă toleranţă în cadrul Liceului „Alexandru Papiu Ilarian”, s-ar putea ca unora să le pară doar simple cuvinte. Când însă aceste cuvinte sunt însoţite şi de cifre, cu siguranţă că opinia celor care contestă acest fapt, ar trebui să se schimbe. Şi poate chiar să le dea de gândit acelora care vorbesc de separare pe criterii etnice sau de antisemitismul românilor.

ANUL	TOTAL	ROMÂNI	UNGURI	EVREI	ALTE  NAŢIONALITĂŢI
1919 – 1920	238	98, 74 %	0,84 %	–	0,42 %
1920 – 1921	326	100 %	–	–	–
1921 – 1922	334	99,42 %	0,29 %	–	–
1922 – 1923	419	97, 85 %	0,24 %	1, 91 %	–
1923 – 1924	443	88, 27 %	2,25 %	9, 48 %	–
1924 – 1925	535	89, 19 %	4,48 %	5, 77 %	0, 56 %
1925 – 1926	503	87, 06 %	3, 77 %	8, 15 %	0, 99 %
1926 – 1927	508	82, 71 %	2, 14 %	12, 79 %	2, 36 %
1927 – 1928	516	83, 53 %	2, 13 %	13, 37 %	0, 97 %
1928 – 1929	429	78, 57 %	2, 33 %	18, 41 %	0, 69 %
1933 – 1934	383	65, 04 %	10, 52 %	20, 71 %	3, 73 %

Dacă avem răbdarea să observăm – procentual vorbind – în timp ce numărul elevilor români din cadrul Liceului „Alexandru Papiu Ilarian” scădea, numărul elevilor maghiari, dar mai ales cel al elevilor evrei, creştea. Cred că orice alt comentariu este de prisos.

Inexplicabila tăcere a Primarului Bernady

Preocupaţi de ridicarea unei statui pentru a-l onora pe patronul lor spiritual, Alexandru Papiu Ilarian, un grup de trei profesori din cadrul Liceului – profesorii Todoran, Bojor şi Ciortea – au iniţiat în urma unei hotărâri a Consiliului de administraţie, o listă de subscriţie publică în anul 1927. Au donat atunci bani, atât instituţii publice, dar mai ales persoane particulare. Contractată iniţial de „maestrul de desen” Aurel Pop, recepţia lucrării a fost  însă refuzată de cei trei pe motiv că, „în întregimea ei lucrarea nu este impregnată de nici un suflu artistic, fiind numai o înjghebare hibridă a unui om care nu cunoaşte meşteşugul sculpturii statuare.” După mai multe peripeţii şi greutăţi, lucrarea a fost realizată în cele din urmă, pentru suma de 90.000 de lei, de sculptorul Faur-Schmidt, din Bucureşti şi dezvelită pe data de 1 decembrie 1930, în prezenţa lui Nicolae Costăchescu, ministru al Instrucţiunii şi Cultelor, precum şi a lui Grigore Iunian, ministrul Justiţiei. De neexplicat rămâne însă atitudinea Primarului Bernady, cel căruia – în exerciţiu fiind – cei trei profesori i-au trimis patru adrese prin care îi solicitau sprijin financiar pentru realizarea statuii. Primarul nu i-a refuzat…şi asta pentru că nici măcar n-a catadicsit să le răspundă la vreo adresă. O atitudine – nu singura – care spunea multe…Uneori şi tăcerea e un răspuns.       

 Nicolae  BALINT

    

Mărire și decădere – destinul tragic al unui polițist

 Au emigrat din România de mai bine de două decenii. Continuă însă relaţiile cu unii oameni de aici şi puţinele rude pe care încă le mai au în țară. Multe lucruri continuă să-i lege profund, şi chiar dureros, de România. Printre acestea și o datorie morală, încă neîmplinită pe deplin. Este povestea din spatele poveştii. Una  tragică, la fel ca a altor câteva mii. Cea a unui poliţist profesionist intrat în politică şi devenit înalt funcţionar de stat în vremuri de mare cumpănă istorică.

 O datorie morală încă neîmplinită pe deplin

Andra Motaş şi Dino Tres, soţul ei, trăiesc în SUA de mai bine de 25 de ani. Au plecat din România fără a mai privi înapoi. Nici măcar cu mânie. Poveştile lor de viaţă nu sunt ieşite din comun. În linii mari, acestea se încadrează în poveştile de viaţă ale celei de-a treia generaţie a exilului românesc, de după anii 70-80, ai secolului trecut. Andra Motaş simte că aici în ţară, mai are de împlinit o datorie morală. Să identifice locul unde este înmormântat unchiul ei Gheorghe Motaş, fost poliţist şi înalt funcţionar de stat, decedat într-una din închisorile comuniste. Apoi să-l înhumeze creştineşte în cripta familiei. I-a promis aceasta tatălui ei, arhitectul Dumitru Motaş, fratele mai mic al lui Gheorghe. Andra Motaş şi-a cunoscut unchiul doar din poveştile tatălui, memoriile şi fotografiile de familie pe care acesta din urmă le-a lăsat în urma sa. Soţul ei, Dino Tres, azi inginer în industria americană de automobile, absolvent în România de aeronautică, a fost coleg de facultate cu cosmonautul Dumitru Prunariu şi Radu Berceanu. Nu prea agreează ideea de a vorbi despre cele două personalităţi. După ce schimbaserăm mai multe mesaje pe internet, m-am întâlnit cu Dino Tres în urmă cu circa 6 săptămâni. Mi-a oferit atunci şi câteva date suplimentare importante despre Gheorghe Motaş, al cărui destin, în parte reuşisem să-l recompun anterior din documentele aflate în arhivele mureşene, dar mi-a oferit şi un set de fotografii inedite, unele dintre ele cu certă valoare istorică. Când m-am întâlnit cu domnia sa, Dino Tres era transfigurat de o intensă satisfacţie. Reuşise – cu modestie recunosc că îl ajutasem și eu cu câteva sugestii – ca după îndelungate cercetări să afle locul decesului lui Gheorghe Motaş, închisoarea din Făgăraş, dar şi să localizeze groapa comună. Acum doreşte să facă demersuri pentru a putea să-l identifice chiar dacă va fi nevoie, după cum spunea el ”de prelevarea de probe ADN, de timp şi evident, de bani. Dar abia atunci, eu şi soţia mea, vom avea satisfacția unei datorii morale împlinite pe deplin.”    

 Un profesionist al muncii de poliţie, intrat în politică.

Gheorghe Motaş a fost mai întâi profesor, apoi avocat şi ulterior poliţist, pentru ca la final să devină înalt funcţionar de stat. În 1948, anul în care a fost arestat, Motaş avea 58 de ani. Şapte ani mai târziu, se mai afla încă în anchetă la Târgu-Mureş. Ar fi fost probabil un simplu poliţist anonim ca atâţia alţii, dacă nu ar fi intrat în politică înscriindu-se în Frontul Renaşterii Naţionale – fiind ulterior numit prefect de Tulcea şi apoi de Galaţi – dar şi neşansei de a a-i fi arestat pe unii din cei ce aveau să devină peste timp câţiva din ”greii” PCR. Potrivit consemnărilor făcute în jurnalul personal, de fratele său, arhitectul Dumitru Motaş, Gheorghe ”…A urmat Liceul Sfântu Sava din București, după care s-a înscris la matematică. A fost numit profesor, dar nu i-a plăcut meseria de profesor și s-a înscris la Drept, făcându-se avocat în Baroul București”. A fost momentul în care, după scurta experienţă de avocat, Gheorghe Motaş a optat pentru a intra în poliţie, unde datorită pregătirii sale intelectuale vaste, dar şi a unor incontestabile calităţi personale, a parcurs rapid ierarhia ajungând chestor. Dumitru Motaş mai scria în jurnal despre fratele său că ”…Era un om deștept, cunoștea 4-5 limbi străine…Pe timpul lui Carol al II –lea a fost numit prefect…A rămas prefect şi pe vremea Regelui Mihai şi a mareşalului Antonescu, dar şi după 23 August 1944. A fost arestat de comunişti şi închis la Aiud…” Schimbarea de regim din România de la jumătatea deceniului al cincilea i-a deturnat destinul. Şi asta după ce Securitatea l-a depistat ca fiind responsabil de arestarea unui grup de 80 de comunişti. Printre cei arestaţi din ordinul lui Gheorghe Motaş se aflau persoane ce aveau să deţină funcţii importante în aparatul de partid şi de stat din România. De departe, cel mai important dintre ei era Gheorghe Apostol, prieten al lui Gheorghe Gheorghiu Dej şi desemnat mai târziu de către acesta drept succesor. A fost de fapt, neşansa lui Motaş.

 Arestări cu ghinion

„…din ordinului învinuitului, se menţiona în rechizitoriul întocmit de Procuratura Militară din Târgu- Mureş,  s-a trecut la urmărirea şi arestarea unui număr de 80 de persoane printre care şi cunoscuţii comunişti Gheorghe Apostol, Vicol Grigore, Creţu Gheorghe, Mocanu Dumitru, Marinescu Gheorghe…Din ordinul său au fost cercetaţi, trimişi în faţa justiţiei, unde au fost condamnaţi la temniţă grea. Tot din ordinul său a fost arestată şi cunoscuta comunistă Grinberg (Grunberg) Estera”. Motaş, cel făcut responsabil pentru aceste arestări şi pentru care era acum anchetat la Târgu-Mureş, se născuse la data de 10 februarie 1889, în Bucureşti şi era absolvent al Facultăţii de drept. În 1935, Motaş a fost încadrat cu gradul de secretar la Chestura Poliţiei Tulcea, iar ulterior, cu gradul de chestor (cu delegaţie), mutat la Poliţia Galaţi. Din 1937 şi până în 1940, a fost chestor la Poliţia Chişinău. O ascensiune rapidă pentru un om care, în mod cert, îşi făcuse datoria cu multă competenţă, de vreme ce într-un timp foarte scurt, a parcurs treptele ierarhice de la secretar la chestor, trecând peste alte trei trepte, inspector, subcomisar şi comisar. „În anul 1940, se mai menţiona în rechizitoriu, învinuitul Motaş Gheorghe este transferat la Direcţia Generală a Poliţiei Bucureşti, în cadrul căreia a funcţionat trei luni la Siguranţă în calitate de şef al Secţiei partidelor de centru şi legionare şi apoi în calitate de şef al Grupei I-a din Corpul detectivilor, unde funcţionează până în 1945 când este pus în cadrul disponibil…” Indubitabil că funcţia îndeplinită în Poliţie, dar şi neşansa de a-l fi întâlnit şi arestat pe „greul” Gheorghe Apostol i-au fost fatale. Concluziile din rechizitoriul întocmit lui Motaş, cel învinuit de „crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare”, nu mai lasă loc vreunui comentariu: „…În calitate de şef de chestură cu gradul de chestor a avut atribuţiuni de a îndruma şi coordona întreaga activitate a poliţiilor unde a funcţionat în vederea urmăririi, supraveghereii, arestării şi trimiterii în judecată a elementelor comuniste şi muncitoreşti…”  

Paradoxurile istoriei şi ”închiderea cercului”

Gheorghe Apostol – cel care la moartea lui Dej era văzut drept succesorul acestuia – s-a născut în 1913 şi a avut o viaţă agitată, dar dedicată total şi necondiţionat cauzei comunismului. Fost prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc (Comunist) Român şi contracandidatul lui Ceauşescu de la jumătatea deceniului şapte, a devenit la sfârşitul anilor 80, unul dintre opozanţii dictatorului şi semnatar al „Scrisorii celor şase”(martie 1989). Documentul ce incrimina regimul ceauşist a fost difuzat la postul de radio “Europa Liberă”. Apostol a deţinut funcţii importante în stat (prim–vicepreşedinte al Consiliului de Miniştrii 1961-1967, ambasador al României în Argentina, Uruguay, Brazilia, etc.), dar după ce Ceauşescu a preluat puterea, l-a îndepărtat treptat din funcţiile de decizie politică. Gheorghe Apostol este şi autorul cărţii “Eu şi Gheorghiu–Dej”, publicată în 1998. Gheorghe Apostol a avut o ascensiune fulminantă, blocată însă de mai tânărul Nicolae Ceauşescu, care la moartea lui Dej, având şi spijinul “greului” din partid Maurer, a preluat puterea. Apostol nu căzut dintr-o dată, dar funcţiile pe care le va mai ocupa în continuare în cadrul regimului vor fi doar de reprezentare şi nu de decizie. După 1970 a devenit dizident. „Scrisoarea celor şase”, concepută de el a fost semnată şi de alţi foşti membrii marcanţi ai PCR, traşi acum pe „linie moartă”: Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Grigore Răceanu, Constantin Pârvulescu şi Silviu Brucan. Scrisoarea a fost citită la BBC şi Europa Liberă în ziua de 11 martie 1989 şi a atras – o dată în plus – atenţia marilor democraţii ale lumii asupra a ceea ce se petrecea în România. A atras de asemenea şi mânia lui Ceauşescu care a dat dispoziţii severe referitoare la cei şase. Nu este greu de presupus care ar fi fost urmările gestului lor dacă evenimentele din România nu se precipitau în momentul decembrie 1989. Ca o curiozitate a destinului este aceea că familia Motaş din SUA a cunoscut-o la un moment dat pe una dintre fiicele lui Gheorghe Apostol, cel al cărui destin se interferase atât de brutal şi nefast cu alui Gheorghe Motaş. Se închidea astfel, cercul. Fiica lui Apostol se stabilise în SUA lăsând în urmă ”raiul comunist” şi îndreptându-se spre lumea nouă. Ca fiică de nomenclaturist, ce-i lipsise oare în România?

  Nicolae BALINT